Când doi parteneri ajung în punctul în care își dau seama că apar mereu aceleași dinamici disfuncționale între ei, ajung să se întrebe: ce mai pot face de aici încolo? Salvarea unei relații nu vine din promisiuni mărețe, din transformări spectaculoase peste noapte sau din încercarea de a-l schimba pe celălalt, ci din pași mici, asumați conștient de fiecare dintre voi. Există, însă, și relații în care, oricât v-ați strădui, lucrurile nu mai pot fi îndreptate. Iar a recunoaște diferența dintre o relație care mai poate fi salvată și una care îți face, treptat, mai mult rău decât bine reprezintă, în sine, un pas către maturizare emoțională.
În prima și în a doua parte ale acestui articol am vorbit despre felul în care rănile din copilărie ne influențează alegerile în dragoste și despre dinamica conflictelor care se repetă, fără ca cei doi parteneri să își dea seama de unde vin acestea, cu adevărat. Acum, după ce am înțeles mai clar mecanismele care se activează între doi oameni, urmează partea mai dificilă: ce facem mai departe cu această înțelegere?
Pentru că există o diferență între simpla recunoaștere a unor tipare și schimbarea efectivă a acestora. Cea din urmă presupune ca fiecare partener să fie dispus să facă anumiți pași concreți. Până și cele mai frumoase relații pot ajunge să se „stingă” încet-încet, dacă nu există asumare și responsabilitate de ambele părți, deoarece dragostea, de una singură, nu este de ajuns.
- Ce înseamnă să reconstruiești o relație pe baze mai sănătoase?
Mulți oameni poate cred că o relație sănătoasă înseamnă să nu vă mai certați niciodată, să învățați doar să vorbiți mai politicos sau să evitați, cu orice preț, anumite subiecte sensibile. În realitate, acestea sunt, de cele mai multe ori, doar forme prin care, sub aparența unei „liniști” în cuplu, tensiunile rămân în continuare nespuse, iar distanța emoțională dintre voi crește pe nesimțite.
„A repara” o relație nu înseamnă a șterge, ca prin minune, trecutul și tot ce s-a întâmplat între voi, ci a nu mai lăsa acel trecut și aceleași dinamici disfuncționale să vă conducă prezentul. Înseamnă să poți să îi spui partenerului tău: „Uite, aici mi s-a reactivat o rană mai veche; aici am reacționat mai intens decât ar fi cerut situația”, fără să anulezi sau să minimalizezi ceea ce ai simțit, dar și fără să-ți învinovățești partenerul pentru tot ce trăiești tu.
Înseamnă să poți să recunoști, lăsând orgoliul deoparte, momentele în care, fără să fi avut această intenție, ți-ai rănit, totuși, partenerul sau partenera. Și înseamnă, mai ales, să poți să te apropii din nou de el sau de ea după certuri care vă afectează pe amândoi, fără să aștepți pasiv ca timpul să șteargă de la sine tensiunea acumulată.
Ceea ce mulți oameni subestimează sunt acele încercări mici de a îndrepta lucrurile: gesturile, fie verbale, fie nonverbale prin care, chiar și atunci când există tensiune, există supărare, unul dintre parteneri întinde, simbolic, o mână către celălalt. De exemplu, un „iartă-mă, am exagerat” spus cu sinceritate, un zâmbet oferit la momentul potrivit, o atingere caldă, o îmbrățișare neașteptată.
Acestea par, la prima vedere, niște gesturi mărunte, însă, în realitate, cântăresc mult, pentru că îi arată celuilalt că, dincolo de orice ceartă, ea sau el rămâne în continuare important pentru tine, că supărarea ta nu anulează iubirea pe care i-o porți. Este ca și cum i-ai spune: „Ne certăm, dar nu te părăsesc; legătura dintre noi nu se distruge, chiar și atunci când suferim amândoi din cauza neînțelegerilor noastre”.
Cuplurile care rezistă în timp sunt cele în care, deși există certuri, există și încercări de a îndrepta lucrurile după aceea, de a învăța ceva din acele certuri. Una este să cauți să te răzbuni pe partener pentru că te-ai simțit tu rănit la un moment dat, să te închizi emoțional, să te raportezi la celălalt ca la un dușman și alta este să ai disponibilitatea de a te duce către el sau către ea, în ciuda faptului că te-ai simțit rănit – să îți dorești să îl înțelegi mai bine, să înțelegi de ce se repetă anumite tipare în relația voastră, să îți asumi și partea ta de responsabilitate.
Însă dacă respectul, iubirea și aprecierea față de celălalt au fost înlocuite de resentimente din cauza tuturor lucrurilor nespuse la timp, din cauza conflictelor rămase „să se rezolve de la sine”, acele gesturi de apropiere nici nu mai pot veni natural, nici nu mai pot fi primite natural. De aceea, este important să spuneți la timp ceea ce vă deranjează sau ceea ce rămâne neîmplinit în relația voastră.
- De unde începe schimbarea într-un cuplu?
Mulți oameni transformă, fără să își dea seama, conștientizarea propriilor tipare într-o nouă formă de pasivitate: „Așa sunt eu, n-am ce să fac”, „Mă enervez pur și simplu, nu mă pot controla”, „El sau ea ar trebui să facă / să nu mai facă…”. Numai că schimbarea într-un cuplu nu este, aproape niciodată, o schimbare simultană. Începe cu unul dintre voi – cel care decide să se schimbe primul, fără nicio garanție că celălalt îl va urma. Cât timp aștepți ca partenerul tău să facă, mai întâi, ce îți dorești tu să facă, pentru ca abia apoi să faci și tu un pas la rândul tău, nu se întâmplă nimic.
Și chiar dacă tu te simți „îndreptățit” să ai această atitudine – „el ar trebui să se schimbe primul” (deoarece undeva chiar crezi că este vina lui sau a ei pentru tot ce nu merge bine în relație), printr-o astfel de atitudine îi predai celuilalt controlul asupra vieții tale. Cu alte cuvinte, este ca și cum ai aștepta pasiv ca schimbarea să pice din cer, fără să depui și tu vreun efort în această direcție.
Dacă vrei să se schimbe ceva, schimbarea aceasta trebuie să înceapă din interiorul tău și, foarte probabil, va trebui să o susții singur o vreme. Dacă, în timpul acesta, partenerul tău începe, la rândul lui, să depună propriile eforturi, să lucreze cu sine, înseamnă că relația mai are șanse de schimbare. Dacă, însă, după luni în care tu reacționezi altfel, în care ești mai prezent, mai sincer, mai responsabil, celălalt rămâne exact cum era înainte, tocmai această constatare îți va spune, cu timpul, ce ai de făcut mai departe.
În acest proces, capacitatea de a te observa pe tine în timp ce reacționezi este una extrem de importantă. Nu după aceea, când deja ai țipat, ai trântit ușa sau te-ai închis în tine, ci în timpul în care lucrurile se întâmplă. În acel „spațiu” mic dintre momentul în care simți cum te înfurii și momentul în care spui sau faci ceva.
La început, îți va fi greu. Însă, cu timpul, dacă exersezi un astfel de răspuns în mod conștient, momentul observării se apropie tot mai mult de momentul reacției. Începi să îți dai seama, în mijlocul unui conflict, că: „Uite, acum reacționez așa”, iar acel „uite” creează, în interiorul tău, un mic spațiu în care poți alege, poate pentru prima dată, să răspunzi altfel decât ai răspuns până în acel moment.
Iar atunci, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face, în loc de a continua discuția cu orice preț, este să îți acorzi un răgaz – câteva minute, jumătate de oră, uneori chiar mai mult, în care să te liniștești și să revii la o stare mai rațională. Pentru că este foarte dificil ca discuția să fie una constructivă, dacă amândoi sunteți copleșiți emoțional, în defensivă sau puși pe atac.
- Cum arată un conflict purtat în mod matur?
Doi oameni pot să fie supărați unul pe celălalt, pot să fie obosiți după o zi grea, pot chiar să își spună unele lucruri mai dureroase, fără să intre imediat în acea dinamică a atacului și a apărării.
Concret, acest lucru presupune să poți să spui ce te doare, fără să îl umilești sau să îl jignești pe celălalt. Să poți să rămâi prezent într-o conversație dificilă, fără să încerci să controlezi discuția, cu toate că simți disconfort. Să poți să îi oferi celuilalt spațiu, fără să îl pedepsești ulterior pentru că a avut nevoie de el. Și să poți să îți asumi dacă ai greșit cu ceva, să recunoști asta și să încerci să îndrepți lucrurile, fără să te lași condus de orgoliu.
O comunicare sănătoasă care ajută la consolidarea conexiunii dintre voi implică câțiva pași de bază:
Primul pas este să observi cum sunt lucrurile, de fapt, evitând să judeci sau să interpretezi – când ai o nemulțumire față de partener, să descrii cât mai obiectiv cu putință ceea ce s-a întâmplat, fără să adaugi propria ta interpretare peste. De exemplu, în loc să spui: „Tu niciodată nu mă asculți când îți povestesc ceva”, îi spui: „Când ți-am povestit astăzi despre ce s-a întâmplat la lucru, am observat că te uitai pe telefon”.
Al doilea pas este exprimarea trăirilor tale – îi spui partenerei sau partenerului ce simți în legătură cu acea situație și nu ce crezi despre el sau despre intențiile sale: „M-am simțit trist în acel moment” în loc de: „Nu îți pasă de mine”.
Al treilea pas este identificarea nevoilor tale – îți recunoști, în primul rând ție, care sunt nevoile tale în legătură cu acea situație și nu ce „ar trebui” să facă celălalt: „Am nevoie să simt că sunt important pentru tine”. Această nevoie este, în primul rând, a ta și îți aparține. Ea nu este o comandă pe care i-o adresezi celuilalt.
Al patrulea pas este formularea unei cereri concrete – „Te rog să lași telefonul jos atunci când îți povestesc ceva important pentru mine; ai putea face asta?”. Este o cerere specifică, realizabilă în mod concret, iar partenerul tău are tot dreptul să spună „nu”. Pentru că o cerere pe care celălalt nu are voie să o refuze nu mai este, în realitate, o cerere, ci o impunere, o obligație mascată. Iar a impune ceva celuilalt, oricât de îndreptățit te-ai simți, nu vă ajută să vă apropiați, ci duce, în timp, la apariția resentimentelor.
Nevoia de a avea dreptate cu orice preț și dorința de a avea o relație sănătoasă ajung, de multe ori, să se excludă una pe cealaltă. Poți să ai ultimul cuvânt într-o discuție, dar, în același timp, acest lucru să ducă la distanțarea voastră. Poți demonstra că ai avut dreptate, dar dacă, în acest proces, celălalt se simte atacat, umilit sau neascultat, relația este cea care are de pierdut.
- Cum îți dai seama dacă o relație mai poate fi salvată?
Nu există un răspuns universal valabil pentru toate cuplurile. Însă anumite întrebări te pot ajuta să vezi mai bine dacă există disponibilitate, respect și dorință reală de schimbare sau dacă încerci să salvezi singur o relație în care celălalt nu mai este implicat cu adevărat.
Astfel, disponibilitatea reală se vede în timp, în lucruri concrete: partenerul tău își asumă responsabilitatea pentru partea sa de contribuție din relație? Dar tu faci asta, la rândul tău? Dacă, ori de câte ori încerci să aduci în discuție ceva ce te doare, partenera sau partenerul tău neagă, minimalizează, te acuză sau te face să te simți vinovat că ai îndrăznit să spui ce simți, atunci cum oare se pot schimba lucrurile?
Mai poți fi vulnerabil în fața lui sau a ei, fără să te temi că ceea ce spui va fi folosit ulterior împotriva ta? Mai există între voi încrederea că, oricât vă certați, nu v-ați răni intenționat? Sau ai ajuns să te cenzurezi, să îți alegi cu atenție cuvintele, să te asiguri că totul „sună bine”, doar pentru a evita un conflict? O relație în care nu te mai poți exprima liber, deoarece îți este teamă că vei fi „pedepsit” pentru asta, nu mai reprezintă un spațiu sigur pentru tine. Iar dacă, în trecut, au existat răni mai serioase între voi, siguranța emoțională se reconstruiește doar prin fapte concrete, prin consecvență, nu prin promisiuni și nu așteptând ca timpul să le rezolve pe toate.
Mai există respect între voi? Dacă, în cele mai grele momente, simți, totuși, că omul de lângă tine te respectă (chiar dacă greșește, chiar dacă vă răniți reciproc neintenționat, chiar dacă nu știe încă să comunice cum „ar trebui”), atunci există o bază pe care se mai poate construi ceva. Însă dacă respectul s-a transformat în dispreț, în ironie sau în indiferență, atunci eforturile de „a salva relația” devin zadarnice.
Mai există curiozitate reală față de partener? Nu mă refer aici la „interogatoriile” în care vrei să afli unde a fost și cu cine s-a întâlnit, nu mă refer la verificările obsesive, ci la acel interes autentic de a ști, cu adevărat, cine este omul de lângă tine, în acest moment al vieții lui; ce simte, ce provocări are, ce frici și dorințe are. Pentru că oamenii se schimbă, în mod inevitabil, de-a lungul vieții. Ceea ce era important pentru partenerul tău acum cinci sau zece ani este foarte posibil să nu mai fie relevant pentru el astăzi. Iar dacă tu nu mai ești atent la această schimbare lentă și continuă a lui sau a ei, nu vorbim doar despre faptul că „nu vă mai înțelegeți ca la început”. Pur și simplu nu vă mai cunoașteți.
Și poate că cea mai importantă întrebare dintre toate este aceasta: cine ai devenit tu, ca om, în această relație? Simți că poți să fii tu însuți, că te poți manifesta autentic sau că ai renunțat la părți din tine, la cine ești tu, doar pentru a nu-l pierde pe celălalt? Într-o relație sănătoasă nu este nevoie să te sacrifici și să faci compromis după compromis doar pentru ca celălalt să rămână lângă tine, deoarece el sau ea te acceptă, te iubește și te alege tocmai pentru autenticitatea ta, nu pentru a face din tine un „proiect personal” sau pentru a te schimba. Pierderea treptată a propriei identități este un mare semn că ceva nu funcționează acolo.
- Când despărțirea este, de fapt, o alegere mai sănătoasă?
Există momente în viața unui cuplu în care, oricât v-ați dori să meargă, lucrurile nu mai pot fi îndreptate. Iar a continua, cu orice preț, o relație în care suferiți amândoi, nu este o dovadă de iubire sau de loialitate, ci o formă de a vă chinui reciproc.
Despărțirea nu reprezintă automat un eșec. De multe ori, este pur și simplu o alegere matură și asumată prin care recunoști că ai făcut tot ce ai putut și că, dincolo de un anumit punct, a rămâne acolo nu mai aduce nimic bun niciunuia dintre voi. Există oameni care, după o despărțire, își dau, în sfârșit, șansa să fie din nou ei înșiși și să evolueze, fiecare în felul lui, în direcții pe care împreună nu le-ar mai fi putut urma.
Care sunt semnele care îți pot arăta că o relație a ajuns într-un punct în care despărțirea ar fi, de fapt, varianta mai sănătoasă?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
– comportamentele care te rănesc se repetă, oricât ați discuta despre ele – ați avut deja aceleași discuții de zeci de ori. Partenerul sau partenera ta promite, de fiecare dată, că se va schimba, dar lucrurile rămân în continuare la fel. Sau pot exista momente scurte în care lucrurile par a fi mai bune, dar în scurt timp totul revine la cum era înainte, iar tu te reîntorci la realitatea cu care te-ai obișnuit. La un moment dat, nu mai contează ce și cât promite celălalt, contează ceea ce face în mod repetat;
– lipsa totală a asumării din partea celuilalt – partenera sau partenerul tău refuză să își asume responsabilitatea pentru contribuția sa la problemele dintre voi. Tu ești mereu de vină, „cel exagerat”, „cel sensibil”, „cel dificil”. Iar atunci, când încerci să aduci în discuție ce te doare, primești, în loc de înțelegere, o nouă acuzație. O relație în care doar unul dintre voi își asumă, în mod constant, partea sa de responsabilitate, în timp ce celălalt refuză orice formă de introspecție și responsabilitate, este o relație în care nu mai aveți cum să creșteți, să evoluați sau să vă dezvoltați împreună;
– „pedepsirea” repetată a vulnerabilității tale – te deschizi în fața partenerului, îi spui ceva sincer, deși îți este greu, îi arăți o parte vulnerabilă din tine, iar el sau ea folosește ulterior acea informație împotriva ta, te ironizează sau o transformă într-o armă cu care te lovește exact acolo unde te doare cel mai tare. Atunci, când acest tipar se repetă, înveți că relația aceea nu mai este un spațiu sigur în care să te deschizi cu adevărat. Iar dacă nu te mai deschizi, pentru că nu te mai simți în siguranță, nu mai poate exista nici intimitate reală între voi;
– lipsa de congruență între vorbe și fapte – partenera sau partenerul tău promite, după fiecare ceartă, că se va schimba, conștientizează aparent problema, pare să înțeleagă ce te-a durut. Numai că, după câteva zile sau săptămâni, revine la exact aceleași comportamente. O relație nu se reconstruiește prin discuții emoționante și prin promisiuni, oricât de sincere ar părea ele în acel moment, ci prin ceea ce face omul de lângă tine, în mod consecvent, în timp – nu prin ceea ce spune că va face;
– prezența unor forme de violență, indiferent de tipul lor – abuzul sau violența fizică, emoțională, verbală, financiară sau sexuală nu se „rezolvă” prin discuții, prin promisiuni sau prin compromisuri din partea celui care suferă. Mai mult, ele tind să escaladeze în timp, nu să se diminueze. În astfel de situații, despărțirea nu mai este o „opțiune”, ci o necesitate pentru propria ta siguranță emoțională și fizică;
– lipsa de respect reciproc – ironia, sarcasmul, disprețul, jignirile, comparațiile umilitoare sau ridiculizarea trăirilor tale au devenit modul obișnuit în care partenerul tău se raportează la tine. Iar atunci, când îi spui acest lucru, primești drept răspuns: „Glumesc, ești tu prea sensibil”, „Așa sunt eu, dacă nu îți convine…”;
– te simți în mod constant mai obosit, mai trist și mai singur lângă acest om decât atunci când chiar ești singur – iar acest sentiment nu mai trece, indiferent de ce încerci tu să faci. O relație care te epuizează permanent, care îți activează mereu anxietatea în loc să îți ofere liniște și care te face să te simți mai gol pe interior cu fiecare zi ce trece, nu are cum să mai fie o relație sănătoasă pentru tine.
În acest punct, mai înțelept este să te întrebi ce te costă pe tine faptul că rămâi acolo, nu ce mai poți face ca să meargă această relație. Decizia de a te despărți este una grea și dureroasă, iar oamenii care fac acest pas nu sunt oameni care „au renunțat ușor”. De multe ori, sunt oameni care au încercat tot ce s-a putut, care au sperat ani la rând că lucrurile se vor schimba, care s-au învinovățit, care au tăcut atunci când ar fi avut tot dreptul să vorbească și care au ales, abia într-un final, să își ofere șansa la un nou început. Dacă au ales despărțirea nu înseamnă că au ales calea ușoară; au ales, în schimb, să-și protejeze demnitatea și sănătatea psihică și fizică.
- Cum mergi mai departe?
Indiferent dacă alegi să rămâi alături de partenerul tău, încercând să salvați relația împreună sau alegi să te desparți și să o iei de la capăt, ce urmează este, în primul rând, un drum al redescoperirii și vindecării de sine.
Iar pe acest drum, descoperi că, cu cât ești tu mai capabil să fii bine singur, cu atât ești mai capabil să fii bine și alături de cineva. Cu cât depinzi mai puțin de relație pentru a te simți „întreg”, cu atât acea relație va deveni mai plină de sens și mai împlinitoare pentru amândoi. Pentru că, în momentul în care nu mai ai nevoie de celălalt pentru a putea „supraviețui”, abia atunci poți să îl alegi cu adevărat, în mod liber.
Iar când alegi să rămâi lângă partenerul tău zi după zi, nu din frică, nu din dependență sau pentru că îți dorești să fii „salvat”, ci dintr-o decizie conștientă de a construi ceva frumos alături de el sau de ea, acest lucru reprezintă forma cea mai frumoasă și sinceră pe care o poate lua iubirea dintre doi oameni. Alege înțelept!
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
Cât timp poate dura procesul prin care o relație „se redresează”?
Nu există un termen exact – depinde de cât de „adânci” sunt rănile fiecăruia, de disponibilitatea reală a fiecăruia și de consecvența cu care alegeți să faceți ce ține de fiecare. Primele schimbări se pot simți în câteva luni, dar consolidarea unei dinamici noi între voi poate să dureze un an, doi sau chiar mai mulți. Important este să nu vă așteptați să se schimbe totul peste noapte și să nu vă descurajați când vechile tipare reapar – fiecare astfel de situație e o ocazie de a le recunoaște mai repede și de a răspunde altfel.
Cum îți dai seama dacă mai iubești cu adevărat sau doar te-ai obișnuit cu acel om?
Obișnuința și iubirea coexistă, firește, în orice relație de durată; nu se exclud reciproc. Ce poți face, însă, este să îți pui câteva întrebări: când te gândești la viitor, îți dorești cu adevărat ca acel om să fie acolo sau te sperie, mai degrabă, ideea de a fi singur? Te bucuri când îl vezi sau simți indiferență ori că „n-ai de ales”? Mai există curiozitate față de el sau de ea sau ai impresia că „știi deja totul”? Diferența se vede în motivul pentru care rămâi în acea relație.
De ce te agăți de o relație care în mod clar îți face rău?
Pentru că despărțirea nu înseamnă doar pierderea unui om din viața ta. Înseamnă și confruntarea cu „golul” care rămâne în urmă, cu frica de viitor, cu destrămarea speranței că lucrurile s-ar fi putut, totuși, repara. Oamenii rămân în relații și din obișnuință, din vinovăție – te simți vinovat dacă alegi să pleci, pentru că te gândești că celălalt va suferi, din teama de singurătate sau pentru că nu vor să renunțe la investiția lor emoțională și încă speră că, la un moment dat, vor primi ce își doresc cu atâta ardoare.
Dacă partenerul sau partenera refuză să meargă la psihoterapie, mai are sens să mergi tu singur?
Da, sigur. Atunci, când începi să te observi pe tine însuți, să îți recunoști propriile tipare și să răspunzi altfel, dinamica dintre voi inevitabil se schimbă. Uneori, în urma acestor schimbări, ea sau el ajunge să devină, cu timpul, mai deschis față de ideea de a merge, la rându-i, la terapie. Alteori, pe măsură ce tu te schimbi, începi să vezi că relația în care ești nu te mai reprezintă. În oricare dintre situații, terapia individuală te ajută să ai, în primul rând, o relație mai bună cu tine însuți și, ulterior, poate și cu partenerul tău.
Este neapărat nevoie de terapie de cuplu pentru ca o relație să funcționeze cu adevărat?
Nu, nu este neapărat nevoie. Însă, cu siguranță, terapia poate accelera semnificativ procesul prin care începeți să reconstruiți relația pe baze mai sănătoase. Un psihoterapeut poate oferi celor doi parteneri un spațiu sigur, neutru și fără judecată, în care amândoi pot să își exprime, în mod liber, lucruri pe care, de obicei, le este foarte greu să și le spună unul altuia, atunci când sunt singuri acasă. Terapia nu reprezintă, așadar, un semn de eșec al relației voastre sau al capacității voastre de a vă rezolva problemele singuri. Reprezintă, dimpotrivă, un semn de maturitate emoțională și o dovadă reală de investiție conștientă în relația de cuplu.
Este normal să simți, după despărțire, că îți este dor de celălalt chiar dacă ai fost rănit?
Da, este normal. Sistemul tău nervos a învățat, în timp, să asocieze prezența celuilalt cu un anumit nivel de intensitate emoțională, chiar dacă acea intensitate îți făcea rău. După despărțire, lipsa acelei intensități poate fi resimțită, în primă fază, ca un gol, iar mintea ta poate să caute, fără să își dea seama, exact ce o rănea, pentru că acel lucru era „acasă” pentru tine. Acest lucru nu înseamnă, însă, că despărțirea a fost o greșeală. Înseamnă doar că dependența emoțională cere, la rândul ei, un proces de „dezintoxicare” – iar acel proces este, de cele mai multe ori, destul de dificil.
