„Cine mă place, mă place așa cum sunt”

„Și ce că am reacționat impulsiv și necontrolat, cine mă place, mă place așa cum sunt.”

„Și ce că am promis că nu mai fac, dar am repetat aceeași greșeală, cine mă place, mă place așa cum sunt.”

„Și ce că am mințit / nu m-am ținut de cuvânt, cine mă place, mă place așa cum sunt.”

„Și ce că fac crize de gelozie și devin agresiv/ă, cine mă place, mă place așa cum sunt.”

De multe ori această sintagmă maschează refuzul unei persoane de a lucra cu sine, a depune un efort conștient și voluntar de autocunoaștere și dezvoltare personală pentru a-și îmbunătăți acele puncte slabe care o împiedică, în primul rând pe ea, să trăiască o viață împlinită și armonioasă.

„Punctele slabe” despre care vorbesc pot avea legătură cu:

Există persoane extrem de critice care „se pedepsesc” pe sine pentru cele mai mici greșeli pe care le fac, care niciodată nu consideră că sunt „de ajuns” , care se învinovățesc și se blamează pentru că ar fi putut face altfel, dar nu au făcut (niciodată nu sunt mulțumite de sine) și există persoane care, chiar și atunci când observă că anumite aspecte sau comportamente de-ale lor le dăunează atât lor, cât și celor din jur (într-o manieră directă sau indirectă), refuză categoric să schimbe ceva, pentru că, în primul rând, nu își asumă responsabilitatea pentru acele aspecte.

Ele sunt, în esență, victime și devin victime prin felul în care gândesc și se raportează la sine și la ceea ce există în exteriorul lor.

De exemplu, o persoană care vine nervoasă de la serviciu poate avea așteptarea ca partenerul ei „să o calmeze”, „să o tempereze”, dar dacă și partenerul are o zi proastă? Sau dacă partenerul nu dorește să preia asupra sa responsabilitatea trăririlor celuilalt? Sau dacă partenerul nu are o baghetă magică cu care să îi schimbe starea emoțională? Atunci persoana începe să se victimizeze, să facă reproșuri sau chiar să devină agresivă.

Ce poate face în acest caz? Un prim pas ar fi să conștientizeze ce anume i-a declanșat starea de nervi din timpul zilei, ce a gândit și cum s-a raportat la stimulul respectiv. Este cumva o situație repetitivă? Ce poate face pentru a schimba dinamica acelui gen de situație? Exista, cumva, și o altă posibilitate de a răspunde / a reacționa? Ce a făcut ulterior pentru a-și echilibra starea emoțională? Cum a sunat dialogul său interior? A rămas focalizat pe problemă sau a încercat să caute soluții?

Apoi să conștientizeze că emoțiile pe care le accesează și le hrănește în mintea sa sunt responsabilitatea ei.  Nu este de datoria nimănui „să o tempereze”, deoarece abordând această atitudine se plasează într-o poziție de lipsă de putere personală – este asemeni un frunze a cărei traiectorie este dictată de vânt. Dacă cel de lângă ea nu reușește să o calmeze, va rămâne nervoasă, poate se va supăra și mai tare pentru că această așteptare nu i-a fost îndeplinită.

În momentul în care îți asumi ceea ce gândești, ceea ce simți și felul în care te comporți, îți iei înapoi puterea personală. Puterea ta nu mai este nici la partener, nici la șef, nici la șoferul care te-a enervat în trafic. Este în mâinile tale pentru că „el m-a enervat” sau „din cauza ei sunt așa” devine „în fața vorbelor lui aleg să răspund în felul următor” sau „în fața comportamentului ei aleg să răspund în acest mod și pot face asta sau asta sau asta”.

Am dat acest exemplu pentru a ilustra ceea ce se întâmplă atunci când o persoană reacționează automat, pe baza unor tipare de demult și ceea ce poate face pentru a ieși din aceste tipare – practic este vorba despre a exersa în fiecare zi și în fiecare situație noi atitudini și comportamente. Pentru a conștientiza de ce ne simțim într-un anume fel și ce ne declanșează anumite emoții este necesar să ne punem întrebări, să nu ne grăbim în a acționa, ci să reflectăm înainte și să ne alegem conștient un anumit tip de comportament, să discutăm în permanență cu noi înșine în dialogul nostru interior și, mai presus de orice, să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, trăirile și faptele noastre.

Pe moment este mult mai simplu „să aruncăm” asupra celorlalți bagajul nostru emoțional, să-i învinuim pe ei de nefericirea noastră, să ne căutăm scuze și justificări, să dăm vina pe trecutul nostru pentru lipsa noastră de schimbare sau de acțiune din prezent, dar este și mult mai dureros. Este dureros pentru că din punct de vedere emoțional depindem de cei din jur, pentru că nu ne putem simți în siguranță niciodată, pentru că devenim posesivi și geloși din teama de a nu-i pierde pe cei de a căror validare depindem, de a nu pierde confortul emoțional pe care ei ni-l oferă, dar când nu ni-l mai oferă... ne prăbușim și mai tare.

Este mult mai simplu să spunem „cine mă place, mă place așa cum sunt”, în loc de a ne asuma un proces de autocunoaștere, vindecare și dezvoltare personală. Dar este și mult mai dureros, pentru că pierdem relații și oameni, ratăm oportunități și repetăm greșeli ale trecutului. Ne perpetuăm suferința pentru că gândim și acționăm după aceleași tipare disfuncționale.

Și, oare, când spunem cu atâta furie „cine mă place, mă place așa cum sunt” ne punem întrebarea „oare cât de mult mă plac eu pe mine însumi?”  De multe ori vrem ca ceilalți să accepte ceea ce noi nu putem accepta la noi. Pentru că ne este teamă de o confruntare cu propria persoană, tocmai de acceea ne înverșunăm în a nu schimba nimic și reacționăm agresiv când sunt scoase în evidență exact acele aspecte pe care nu le acceptăm la noi, care nu ne plac sau de care ne rușinăm în secret. Dar ca să acceptăm, trebuie întâi să cunoaștem, să știm ce anume avem de acceptat.

Așa cum jignirile și cuvintele urâte nu pot fi scuzate prin „eh, am vorbit și eu la nervi”, tot așa comportamentele disfuncționale nu pot fi scuzate prin „cine mă place, mă place așa cum sunt.” Un om care are în mod repetat anumite reacții emoționale necontrolate, atitudini și comportamente toxice „la nervi” dă dovadă de lipsă de maturitate în momentul în care nu-și asumă acele reacții, ci le pune pe seama furiei de moment, deoarece acea furie îi aparține tot lui și este de responsabilitatea sa maniera în care o gestionează și cum alege să se comporte.

Toți oamenii își doresc să se simtă acceptați, prețuiți și valorizați de cei din jurul lor, problema apare când ne raportăm greșit la această acceptare, când ne așteptăm ca cei apropiați să ne accepte comportamentele toxice, când nu facem nimic pentru a ne rezolva problemele, dar punem presiune pe cei din jur să ni le accepte și să ne înțeleagă la nesfârșit.

A înțelege și a accepta la nesfârșit comportamentele disfuncționale ale celuilalt nu reprezintă o dovadă de iubire așa cum unii oameni consideră, ci o lipsă de respect și prețuire de sine. Mai degrabă am putea spune că dacă iubim pe cineva, nu îi încurajăm manifestările negative, ci îl încurajăm să-și vindece rănile și să-și soluționeze problemele. Iar primul pas prin care putem face asta este să nu le mai acceptăm, să-i comunicăm cu claritate și să-i arătăm acest lucru.

Dacă pleci capul sau închizi ochii atunci când celălalt dă dovadă de lipsă de respect ori se comportă necorespunzător, nu faci asta din iubire, ci din teamă ori „pentru a fi bine”, adică pentru a evita conflictele, certurile, reproșurile.

„Așa sunt eu și nu mă pot schimba” sau „cine mă place, mă place așa cum sunt” reprezintă doar o autolimitare. Există vindecare, există posibilitatea de a crește și evolua, dar această schimbare este posibilă doar dacă persoana își dorește cu adevărat și este dispusă să facă ceva în această direcție. Dacă nu, a trăi într-un mediu agresiv, ostil sau nefavorabil nu are cum să ducă la o viață fericită sau la acel „bine” pe care cu toții ni-l dorim. Alege înțelept!

Dr. Ursula Sandner

 

 

Un comentariu pentru “„Cine mă place, mă place așa cum sunt”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *