Felul în care îți alegi partenerul este influențat, în mare măsură, de experiențele tale din copilărie, chiar dacă tu crezi că alegerea ta este una rațională. Atracția intensă pe care o simți față de anumiți oameni poate reprezenta o recunoaștere inconștientă: persoana din fața ta seamănă, la nivel emoțional, cu unul dintre părinții tăi. Iar dacă nu îți cunoști propriile răni emoționale din copilărie, vei fi atras tocmai de oamenii cu care să repeți aceleași tipare disfuncționale, în loc de cei care ți-ar putea oferi liniștea de care ai nevoie.
Există o întrebare pe care aproape nimeni nu și-o adresează la începutul unei relații: de ce tocmai acest om? Când partenera sau partenerul ne întreabă de ce îl iubim, îi putem răspunde, de cele mai multe ori, destul de ușor, pentru că în mintea noastră ne spunem deja povești frumoase despre cum s-au întâmplat lucrurile, despre cât de potriviți suntem, despre cât de special ne-am simțit unul lângă celălalt.
Mai greu este să răspundem la altceva: dintre toți oamenii pe care i-ai întâlnit până acum, de ce tocmai acesta a declanșat în tine emoții atât de intense? De ce tocmai el sau ea te-a făcut să simți că „l-ai găsit, în sfârșit”? Și dacă analizezi puțin relațiile tale anterioare, poate vei observa că, sub forme diferite, cu oameni aparent diferiți, tiparul se repetă.
De cele mai multe ori spunem „chimie”, „compatibilitate”, spunem că „am simțit, pur și simplu, ceva special” și ne mulțumim cu aceste explicații, fără a ne mai întreba ce anume produce, de fapt, o senzație atât de puternică, atât de copleșitoare.
Pentru a înțelege, însă, cu adevărat, felul în care iubim și de ce alegem pe cine alegem, este nevoie să observăm lucrurile mai în profunzime. Chiar dacă răspunsul pe care îl vom găsi nu este tocmai „romantic”, el ne poate ajuta să facem alegeri mai conștiente și mai sănătoase în relațiile pe care le construim.
- De ce nu este întâmplătoare atracția pe care o simți?
Atracția romantică nu este întâmplătoare, mai ales atunci când vorbim despre acea atracție intensă, copleșitoare, care apare de la primele întâlniri cu o anumită persoană. Această formă de atracție reprezintă, de cele mai multe ori, un răspuns emoțional inconștient, prin care recunoști, fără să îți dai seama, tipare emoționale familiare din copilărie.
De-a lungul vieții întâlnești sute, poate chiar mii de oameni. Dintre aceștia, câteva zeci sunt suficient de atractivi, de inteligenți, de compatibili cu tine, cel puțin teoretic. Și, totuși, te îndrăgostești cu adevărat doar de câțiva – doi, trei, poate patru oameni de-a lungul întregii tale vieți. Ce au ei în comun?
Dacă ai face o listă cu trăsăturile principale ale partenerelor sau partenerilor pe care i-ai avut – cele care se dezvăluie pe parcursul relației, mai ales în momentele de tensiune sau de vulnerabilitate, cum ar fi: felul în care gestionează un conflict, cât de disponibili sunt din punct de vedere emoțional sau cum reacționează atunci când tu te simți vulnerabil, cel mai probabil ai descoperi asemănări între ei. Iar dacă ai pune alături și o listă cu trăsăturile emoționale ale părinților tăi sau ale persoanelor care te-au crescut, ai putea înțelege de unde vine acea atracție pe care o simți.
Atunci, când întâlnești un tipar care îți este familiar, mai exact un om care seamănă cu persoana care te-a crescut, creierul tău emoțional îți transmite un semnal de tipul: „Acesta este omul potrivit pentru mine”. Acest semnal noi îl percepem și îl interpretăm ca fiind „dragoste la prima vedere”, când, de fapt, este vorba despre o recunoaștere.
Nu este, desigur, o recunoaștere conștientă. Nu te uiți la cineva și îți spui că „seamănă cu tata ori seamănă cu mama”. Însă în interiorul tău se declanșează o reacție care nu ține de gândirea rațională. Iar această reacție este atât de intensă, încât poți cu ușurință să o confunzi cu certitudinea că ai întâlnit omul potrivit.
- Ce sunt rănile din copilărie și cum ajung ele să ne influențeze relațiile de cuplu?
Rănile din copilărie reprezintă acele nevoi emoționale fundamentale care nu au fost satisfăcute în mod adecvat în primii ani de viață. Nu vorbim aici neapărat despre abuz sau despre neglijare severă, ci despre lucruri mult mai subtile, care se pot întâmpla, de fapt, în aproape orice familie, indiferent de cât de iubitori sau de bine intenționați sunt părinții.
Fiecare copil vine pe lume „întreg”, adică nu există încă, în interiorul lui, acea ruptură pe care o va simți mai târziu între „ce simt” și „ce am voie să simt”, între „cine sunt cu adevărat” și „cine trebuie să fiu pentru a fi acceptat și iubit”. Un bebeluș plânge atunci când este supărat, râde atunci când este fericit și se agață de părintele său atunci când îi este frică, fără să își filtreze sau să își cenzureze trăirile.
Pe măsură ce copilul crește, începe să învețe, treptat, cum să se comporte și să se raporteze la cei din jur, ce este acceptabil și ce nu, ce trăiri îi sunt permise și ce trăiri trebuie să își ascundă sau să își reprime. Și, oricât de bine intenționate ar fi mesajele pe care le primește în acest sens de la părinți, de la familie, de la profesori sau de la societate în general, această învățare presupune și un anumit grad de cenzurare a trăirilor și a felului în care se exprimă emoțional.
Astfel, copiii învață că „băieții nu plâng”, că „fetele nu țipă”, că „furia este urâtă”, că „tristețea este o slăbiciune” sau că „nu s-a întâmplat nimic”, deși, de fapt, lucrurile pe care le-au trăit chiar i-au afectat.
O rană emoțională nu apare doar în urma unor traume majore. De multe ori, este suficient să fi avut un părinte care nu știa, pur și simplu, cum să fie prezent din punct de vedere emoțional – un părinte care, deși îți oferea toate condițiile materiale, nu reușea să te vadă cu adevărat, adică să te vadă pe tine, copilul, împreună cu tot ceea ce simțeai și trăiai în interiorul tău. Sau este suficient să fi învățat, încă de mic, că iubirea părinților vine la pachet cu o serie de condiții: „te iubesc dacă ești cuminte”, „te iubesc dacă nu faci probleme”, „te iubesc dacă nu mă deranjezi”.
De exemplu, un copil de cinci ani vine acasă plângând pentru că s-a certat cu un prieten. Mama, obosită după o zi grea, îi spune: „Nu mai plânge, nu s-a întâmplat nimic grav”. Intenția ei este una bună – vrea să-l liniștească pe copil și să-l ajute să treacă peste momentul respectiv. Numai că mesajul pe care îl primește copilul este unul cu totul diferit: „ceea ce simți tu nu contează”, „reacția ta este exagerată”, „nu ai dreptul să fii supărat”. Iar dacă această scenă se repetă, în diverse forme, de zeci sau de sute de ori pe parcursul copilăriei, rezultatul, ca adult, va fi o persoană care nu mai are acces real la propriile emoții ori care se simte vinovată de fiecare dată când le simte și încearcă să le exprime.
Ce se întâmplă, însă, cu acele părți din tine care nu erau considerate „acceptabile” de către părinți sau de către cei din jurul tău? Ele nu dispar pur și simplu, ci devin părți din personalitatea ta pe care ai învățat să le negi, să le respingi sau să le ascunzi, dar care continuă, totuși, să existe și să acționeze din umbră, influențându-ți gândurile, emoțiile, alegerile și comportamentele.
De exemplu, furia pe care nu ai avut voie să o exprimi în copilărie nu dispare, ci poate lua forma unor resentimente cronice, a unor comportamente pasiv-agresive sau a unor izbucniri emoționale necontrolate, atunci când te simți copleșit și nu mai poți să ții sub control ce simți. Nevoia de afecțiune pe care ai învățat să nu o mai exprimi se poate transforma, ulterior, într-o dependență emoțională mascată sau, dimpotrivă, într-o închidere emoțională pe care tu o numești „independență”, prin care îți spui că nu ai nevoie de nimeni și de nimic.
Iar atunci când ajungi mai târziu la vârsta adultă și intri într-o relație de cuplu, toate aceste părți reprimate din tine – nevoile emoționale neîmplinite, rănile vechi rămase nevindecate, nevoia de a fi văzut și iubit așa cum nu ai fost în copilărie – se reactivează, fără voia ta. Ele ies, treptat, la suprafață și încep să își caute, în mod inconștient, vindecarea în acea relație.
De ce se întâmplă acest lucru în special în relațiile de cuplu? Pentru că relația de cuplu reprezintă, de cele mai multe ori, singurul spațiu din viața noastră de adult în care ne deschidem cu adevărat în fața cuiva, în care suntem vulnerabili și expuși emoțional, așa cum eram cândva în copilărie, în relația cu părinții noștri. Iar în acest spațiu de vulnerabilitate, partenerul de cuplu devine, fără să ne dăm seama, persoana de la care așteptăm exact ceea ce nu am primit atunci când aveam cea mai mare nevoie.
Iar aici apare un paradox, pentru că, fără să îți dai seama, este posibil să nu fii atras în mod natural de un partener care îți poate oferi, cu ușurință, ceea ce ai nevoie. Poți fi atras, dimpotrivă, exact de acei oameni care îți pot reactiva, încă o dată, acele răni din copilărie. Iar acest lucru, oricât de greu de acceptat ar părea, are o explicație psihologică.
- De ce te atrag tocmai oamenii care te rănesc acolo unde te doare cel mai tare?
Inconștientul tău funcționează altfel decât mintea rațională. La nivel rațional, îți spui: „Am suferit din cauza lipsei de afecțiune din partea părinților mei, așa că îmi voi căuta un partener afectuos”. Însă la nivel inconștient se întâmplă altceva: „Am suferit din cauza lipsei de afecțiune, așa că îmi voi căuta un partener care seamănă, din punct de vedere emoțional, cu părintele care nu a fost capabil să mă iubească așa cum aveam nevoie, pentru că, de această dată, vreau să vindec acea rană”.
Repeți acest tipar dintr-o speranță inconștientă că, dacă reușești în cele din urmă să fii iubit de cineva care seamănă cu cel sau cu cea care nu te-a iubit suficient, atunci rana din copilărie se va vindeca, iar tu vei putea, în sfârșit, să primești ceea ce nu ai primit atunci.
De exemplu, o femeie care a crescut cu un tată distant din punct de vedere emoțional va fi atrasă, fără să își dea seama, exact de acei bărbați indisponibili emoțional. Iar acest lucru nu se întâmplă pentru că „îi plac bărbații reci”, ci pentru că, în mintea ei inconștientă, recunoaște tiparul din copilărie și se simte, fără voia ei, atrasă de el. Inconștientul ei îi spune în acel moment: „De această dată, însă, lucrurile vor fi diferite. Dacă voi încerca să mă fac plăcută, să fiu cât mai înțelegătoare și mai răbdătoare cu el, va fi, în sfârșit, lângă mine cu adevărat, așa cum nu a fost atunci tata”.
La fel, un bărbat care a crescut cu o mamă foarte critică va fi atras, de multe ori, de femei critice și greu de mulțumit, în fața cărora el simte că nu este suficient de bun. În mod conștient nu își dorește să fie controlat sau criticat. Numai că undeva în adâncul lui speră, fără să își dea seama, că, dacă va reuși să primească validarea acestei femei, va putea simți, în sfârșit, că este suficient de valoros, suficient de bun și demn de a fi iubit. Adică ceea ce nu a simțit atunci, alături de mama lui critică.
Acesta este, de fapt, mecanismul subtil și ascuns prin care, fără să îți dai seama, ajungi să alegi exact omul care are cele mai mici șanse să îți ofere ceea ce ai cu adevărat nevoie. Și tocmai de aceea îl alegi. Inconștientul tău nu caută, în relațiile de cuplu, doar confort și siguranță. El caută, mai degrabă, vindecarea unei răni mai vechi. Iar această vindecare, în logica lui, poate veni doar de la cineva care reactivează acea rană inițială și care îți oferă, astfel, șansa de a o vindeca, în sfârșit.
Tocmai de aceea foarte mulți oameni percep relațiile liniștite, relațiile cu oameni stabili, disponibili emoțional, ca fiind „plictisitoare”. Iar acest lucru se întâmplă pentru că relațiile sănătoase nu oferă acea intensitate emoțională copleșitoare pe care o confundăm cu iubirea. În schimb, relațiile tumultuoase, în care apropierea alternează cu respingerea și fericirea cu suferința, par a fi „relații adevărate”. Numai că intensitatea trăirilor nu e întotdeauna un semn de iubire. Aceasta mai poate fi un semn că s-a reactivat un tipar din copilărie, când, pentru a fi iubit, trebuia să te străduiești să câștigi atenția unui părinte indisponibil emoțional.
- Când o atracție intensă reprezintă, de fapt, un semnal de alarmă?
Atracția, în sine, nu reprezintă o garanție a faptului că o iubire reală se poate dezvolta ulterior, însă nu reprezintă nici un semnal de alarmă. Ceea ce contează atunci când vrei să înțelegi dacă atracția pe care o simți față de cineva poate să evolueze spre o iubire sănătoasă este să observi felul în care această atracție se manifestă în interiorul tău.
Te invit să te întrebi următorul lucru: atunci când te-ai îndrăgostit „nebunește” de cineva, ce simțeai, de fapt, în interiorul tău? Aveai o stare de liniște și de pace interioară sau aveai, mai degrabă, un nod permanent în stomac, o neliniște care nu-ți dădea pace? Te simțeai cu adevărat în siguranță alături de acea persoană sau te simțeai, mai degrabă, într-o stare de tensiune și de așteptare continuă? Reușeai să fii tu însuți, autentic și relaxat sau deveneai, ușor-ușor, o versiune mai cenzurată, mai cuminte și mai „acceptabilă” a ta, doar pentru a-i face pe plac celuilalt?
O atracție intensă, instantanee, însoțită de acea senzație tulburătoare că „îl cunosc de o viață” nu reprezintă neapărat un semn că ai găsit, în sfârșit, persoana potrivită pentru tine. Dar poate reprezenta un semn că ai găsit o persoană familiară din punct de vedere emoțional. Iar „familiar”, așa cum am văzut, nu este același lucru cu „bun pentru tine” sau „sănătos pentru tine”. Familiar înseamnă, de fapt, ceva ce ai mai trăit cândva, în copilărie, și ce sistemul tău nervos recunoaște imediat.
Există, însă, câteva semne care apar mai târziu pe parcursul relației și care se văd mai ales în ceea ce ajungi să faci pentru a nu îl pierde pe celălalt:
– tolerezi comportamente pe care nu le-ai accepta de la nimeni altcineva – justifici, în mintea ta, atitudinile și comportamentele disfuncționale ale partenerului tău: „a avut o copilărie grea”, „nu a vrut, cu adevărat, să mă rănească”, „e doar o etapă…”. Iar atunci când cei din jurul tău, prieteni apropiați sau membri ai familiei, încep să își exprime îngrijorarea față de ceea ce trăiești și accepți tu în acea relație, te aperi și îți aperi partenerul sau partenera, în mod vehement, în fața lor;
– oscilezi în mod constant între extaz și agonie – atunci, când partenerul tău este prezent, atent și afectuos cu tine, te simți fericit și liniștit. Atunci, când se îndepărtează, este distant sau preocupat de altceva, intri imediat în panică. Cu alte cuvinte, starea ta emoțională ajunge să depindă, aproape în totalitate, de comportamentul celuilalt și de cât de disponibil este el sau ea pentru tine. Iar acest lucru nu reprezintă iubire, ci o formă de dependență emoțională;
– simți că „fără el sau fără ea nu poți trăi” – ideea de a fi singur, de a rămâne pe cont propriu, te sperie mult mai tare decât ideea de a rămâne într-o relație care te face, de fapt, nefericit. Acest lucru nu reprezintă o formă de iubire reală față de partenerul tău, ci este vorba despre o teamă de abandon, o teamă care își are, cel mai probabil, originile în copilărie;
– te pierzi pe tine în relație – începi să renunți la preferințele tale, la prieteni, la hobby-uri, chiar și la propriile valori; îți schimbi modul de a te comporta, doar pentru a te „potrivi” cât mai bine cu celălalt și pentru a-i face pe plac. La un moment dat, ajungi să nu mai știi care sunt propriile tale dorințe, păreri sau nevoi. Tu spui că toate acestea le faci din dragoste, dar, de fapt, este vorba despre o frică de a nu-l pierde pe celălalt, care duce la pierderea treptată a propriei tale identități;
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
– crezi că îl poți „salva” sau că îl poți „schimba” pe celălalt – te atrage, mai degrabă, potențialul partenerei sau partenerului tău. Practic, ești îndrăgostit de persoana care ar putea să devină cândva în viitor și nu de persoana care este, cu adevărat, astăzi. Această iluzie stă, de cele mai multe ori, în spatele multor relații toxice – în mod inconștient, speri că, dacă vei reuși să-l schimbi pe partenerul tău, vei primi, în sfârșit, ceea ce nu ai primit atunci de la părintele care a fost indisponibil emoțional.
- Ce poți face, mai departe, cu această înțelegere?
Mulți oameni, deși înțeleg acest mecanism, continuă să aleagă la fel. Chiar dacă știu de unde vine atracția față de un anumit tip de partener, simt aceeași atracție în continuare, pentru că un tipar emoțional format în copilărie nu se schimbă doar pentru că l-ai înțeles.
În acest punct este nevoie să îți schimbi focusul atenției – de la celălalt la tine însuți. Dacă rămâi focalizat pe ce face partenerul, pe ce nu îți oferă, pe ce ar trebui să se schimbe la el, te învârți în cerc. Pentru că, în realitate, ceea ce simți tu nu este, în primul rând, despre celălalt. Este despre o nevoie a ta rămasă neîmplinită din copilărie – nevoia de a fi văzut, ascultat, iubit așa cum nu ai fost atunci.
Iar această nevoie nu poate fi îndeplinită de un alt adult. Niciun partener, oricât de iubitor, oricât de prezent, oricât de empatic, nu poate să îți ofere, în prezent, ce nu ai primit în trecut de la părinții tăi. Acea iubire nu poate fi „recuperată” prin altcineva, dar o relație sănătoasă îți poate oferi un spațiu în care să trăiești altfel apropierea, siguranța și vulnerabilitatea.
Nu partenerul tău este cel care trebuie să „te vindece”, ci tu ești cel sau cea care se poate întoarce spre copilul rănit din interiorul tău și care îi poate oferi, acum, ca adult, ceea ce nu a primit atunci. Adică să îl asculți, să îi recunoști durerea, să îi spui că vezi cât a suferit și că, de aici încolo, are pe cineva alături – pe tine, adultul care ai devenit. Vindecarea nu vine din afară, ci din interior, prin relația cu tine însuți.
Poate fi greu să treci prin acest proces de unul singur, deoarece rănile emoționale formate în primii ani de viață cer, de multe ori, un sprijin profesionist, iar acest sprijin îl oferă psihoterapia. În acel spațiu sigur poți fi ghidat și susținut pentru a te apropia, treptat, de copilul rănit din tine și pentru a începe să îi oferi ce are nevoie, făcând pentru el ceea ce nu a putut face nimeni în trecut.
Pe acest drum se poate strecura, însă, o capcană – aceea de a confunda asumarea responsabilității pentru propriile alegeri cu autoînvinovățirea: „Eu sunt de vină că am ales așa, că am suferit, că am rămas”. Dar vinovăția te ține blocat în trecut, într-o stare de rușine și de neputință care nu schimbă, în realitate, nimic. Responsabilitatea, în schimb, te face să privești spre prezent și spre viitor – îți recunoști și îți asumi alegerile de până acum, fără să te judeci pentru ele și îți recapeți, treptat, puterea de a alege altfel, de acum înainte.
Când începi să te cunoști mai bine pe tine, să-ți observi tiparele emoționale, să te vindeci, să înțelegi ce anume îți influențează alegerile în relații, ceva se schimbă. Și, odată cu tine, se schimbă și relațiile pe care le construiești.
Iar această schimbare chiar contează, pentru că în orice relație de cuplu, oricât de multă iubire ar exista între cei doi, conflictele apar inevitabil. Nu există cuplu fără tensiuni, dar diferența este următoarea: atunci, când doi oameni reacționează unul față de celălalt dintr-o poziție de copii răniți, fără să își dea seama, certurile dintre ei încetează să mai fie despre ceea ce par. Devin discuții care scapă de sub control, în care amândoi se rănesc, fără să înțeleagă, cu adevărat, de ce.
Însă despre acest aspect vom discuta în partea a doua a acestui articol, așa că ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
Este greșit să simți atracție intensă față de cineva?
Nu, atracția intensă nu este greșită în sine. Problema apare atunci când o transformi imediat în certitudine – când o iei drept dovadă că persoana din fața ta este, în mod sigur, potrivită pentru tine. Atracția poate fi începutul firesc al unei cunoașteri reale, dar nu poate înlocui ceea ce, ulterior, urmează să descoperi: cum se comportă acel om, ce valori are și, mai ales, cum te simți tu însuți lângă el, pe măsură ce relația evoluează.
Trebuie să ieși din relație dacă îți dai seama că îți activează rănile din copilărie?
Nu. Dacă acesta ar fi criteriul, nimeni nu ar mai rămâne cu nimeni. Ceea ce este important este cum reacționați amândoi atunci când acest lucru se întâmplă. Reușești, după ce te liniștești, să vorbești cu el sau cu ea despre ce s-a întâmplat? Te ascultă cu interes sau întoarce, treptat, discuția împotriva ta? Își asumă responsabilitatea pentru partea sa de contribuție sau te face să simți că exagerezi?
Există cupluri în care, tocmai în urma unor astfel de momente grele, cei doi parteneri ajung să se cunoască mai bine și să crească treptat împreună. Și există alte cupluri în care, oricât ai încerca să discuți, să explici, să depășești împreună cu celălalt o situație grea din punct de vedere emoțional, acesta nu te ascultă, nu te vede sau chiar profită de vulnerabilitățile tale.
Observă cum te simți tu după un astfel de moment – te simți mai apropiat de partenerul tău sau de partenera ta sau mai obosit, mai singur și mai neînțeles? Intimitatea implică deschidere și vulnerabilitate, dar este nevoie să implice și siguranță, sentimentul că te simți în siguranță lângă acel om, iar dacă nu simți asta, nu mai vorbim despre o relație care îți activează niște răni mai vechi, ci despre una care treptat îți creează altele noi.
Cum vorbești cu partenera sau cu partenerul despre rănile tale fără să îl învinovățești?
Contează foarte mult felul în care îți exprimi trăirile. „Tu mă abandonezi mereu” este o acuzație – plasezi asupra partenerului întreaga responsabilitate pentru ce simți tu. În schimb, dacă spui: „În anumite momente se trezește în mine o frică mai veche de abandon și încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine”, îi arăți partenerului ce trăiești, fără să îl învinovățești pentru ce simți tu. Iar acest lucru este o dovadă de asumare. Prima formulare îl pune, automat, în defensivă. A doua îi deschide un spațiu în care te poate asculta și poate fi alături de tine, fără să se simtă atacat.
De ce, deși ai avut o copilărie pe care tu o consideri „bună”, repeți tipare nesănătoase în relații?
Pentru că rănile emoționale nu apar doar în cazul unor traume majore. Un părinte care era prezent fizic, dar absent emoțional, un mediu familial în care tensiunile „se rezolvau” prin tăceri prelungite sau retragere, mesajele subtile că anumite emoții nu erau acceptabile, toate acestea își pot lăsa amprenta asupra ta. În plus, copiii care cresc în familii aparent armonioase, dar care nu au primit în mod constant validare emoțională, pot ajunge să dezvolte un atașament nesigur fără să își dea seama. De altfel, ceea ce numești astăzi „o copilărie bună” poate fi, de multe ori, povestea pe care ai fost nevoit să ți-o spui mai târziu ca să poți merge mai departe, ca să poți trăi cu ce s-a întâmplat. Dar nu este întotdeauna o oglindă fidelă a realității trăite de tine atunci.
Dacă îți dai seama că ai avut, până acum, o serie de relații nepotrivite, cum mai poți avea încredere că data viitoare vei alege mai bine?
Ai nevoie să te asculți cu mai multă atenție. Adică nu este vorba despre a nu mai avea încredere în ceea ce simți, ci despre a învăța să „citești” diferit ce simți. De exemplu, atracția puternică față de cineva pe care abia îl cunoști nu este automat dovada că ai întâlnit omul potrivit pentru tine. Poate fi un semn că ceva îți este familiar. Odată ce începi să te întâlnești cu un om ori să îl cunoști, este important să observi cum te simți, mai exact, lângă el. Ai parte de liniște sau de o neliniște difuză pe care nu o poți explica? Reușești să fii tu însuți sau începi, deja, să te cenzurezi?
Cum îți poți ajuta partenerul actual, dacă vezi că și el repetă tipare din copilăria lui?
Cel mai bine îl ajuți lucrând cu propriile tale tipare, nu încercând să le schimbi pe ale lui. Atunci, când tu nu mai reacționezi automat (din poziția de copil rănit la rândul tău), dinamica dintre voi se schimbă în mod subtil, iar el sau ea are, în sfârșit, spațiul de a se observa pe sine. Ce mai poți face, în plus, este să creezi un mediu în care să se simtă în siguranță când este vulnerabil – adică, atunci, când partenerul tău îți spune ceva ce este dureros pentru el, să nu-l ironizezi, să nu-i minimalizezi trăirile și să nu îl pedepsești pentru deschiderea de care a dat dovadă în acel moment. Restul, însă, ține, în mod inevitabil, doar de el. Schimbarea reală a unui om nu poate veni niciodată din afară, nici măcar atunci când îl iubești cu adevărat.
Orice atracție puternică este nesănătoasă?
Nu. Atracția intensă și instantanee poate să existe, cu siguranță, și în relațiile sănătoase și echilibrate. Semnalul de alarmă apare, însă, în momentul în care această atracție vine la pachet cu anxietate, cu senzația că te pierzi pe tine sau când există treceri bruște de la apropiere la respingere. O atracție care, în timp, se transformă într-o iubire reală îți aduce, de cele mai multe ori, un sentiment de entuziasm însoțit de liniște interioară, nu o oscilație continuă între euforie și panică.
