Atunci, când doi parteneri ajung să se certe mult din motive aparent mărunte, problema reală nu mai este, de cele mai multe ori, subiectul de la care a pornit discuția. În spatele unei reacții disproporționate se poate afla o rană mai veche: teama de abandon, sentimentul că nu mai contezi, rușinea sau frica de respingere. Dinamica relației se poate schimba când fiecare partener începe să-și recunoască propriile răni, să-și asume responsabilitatea pentru ce simte și să comunice asertiv cu celălalt, fără reproșuri și acuzații.
În foarte multe cupluri, certurile nu sunt întotdeauna despre ce par să fie. O întârziere de jumătate de oră, un ton mai rece decât de obicei, un mesaj la care nu s-a răspuns, o rugăminte uitată, o observație nepotrivit formulată, privite la rece, sunt lucruri mărunte. Și, totuși, declanșează în plan emoțional reacții disproporționate, pe care nici cel care le trăiește nu și le mai poate explica după ce s-a liniștit.
Acest lucru se întâmplă pentru că mintea noastră nu reacționează la faptă în sine, ci la semnificația pe care i-o dă, în acel moment. Așadar, nu este vorba despre faptul că oamenii ar fi exagerat de sensibili, doar că unele reacții vin din răni mai vechi. De exemplu, dacă o întârziere de jumătate de oră a partenerului tău se traduce pentru tine ca „nu mai sunt important pentru el”, suferința ta nu va mai avea legătură cu faptul că programul vostru s-a schimbat puțin. Va avea legătură cu suferința aceea, mai veche, de a nu conta. Și invers – dacă, pentru partenerul tău, o întrebare insistentă din partea ta se traduce, fără să își dea seama, ca „nu am voie să respir, mă sufocă”, răspunsul lui nu va fi despre întrebarea în sine, ci o apărare în fața unei amenințări pe care doar el o vede.
Aici pot să apară neînțelegerile. În timp ce unul dintre voi vorbește despre fapta în sine, în celălalt s-a reactivat deja o suferință mai veche, iar el sau ea nu mai răspunde la ce s-a spus, ci la ce simte în acel moment. Tu spui: „Ai întârziat iar”, iar el aude: „Nu fac niciodată nimic bine”. Este ca și cum sub cuvintele rostite, ar exista, în paralel, o altă conversație în care fiecare dintre voi își pune, fără să spună cu voce tare, întrebări mult mai grele: „Mai contez pentru tine?”, „Mă alegi și atunci când nu îți este comod să o faci?”, „Voi fi vreodată suficient de bun pentru tine?”, „Pot să greșesc fără să-mi pierd locul lângă tine?”.
Numai că aceste întrebări nu sunt exprimate ca atare. Oamenii nu spun direct: „M-am speriat că nu mai contez pentru tine”. Spun, în schimb: „Normal că iar nu ți-a păsat de mine”. Nu spun: „Am nevoie să mă simt în siguranță lângă tine”, spun: „Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, nu mi-ai fi făcut asta”. De multe ori, în spatele unor astfel de acuzații se ascund fricile fiecăruia și nevoile care au rămas neîmplinite încă din copilărie.
- Cum ne influențează rănile din trecut felul în care ne certăm în prezent?
Tot ce am trăit până acum nu rămâne în trecut. Continuă să se manifeste, în mod activ, în prezent, sub forma unor reacții pe care le avem uneori, sub forma unor sensibilități pe care nu reușim să ni le explicăm de fiecare dată, sub forma unor frici care par a apărea „din senin”, sub forma unor interpretări anume pe care le dăm faptelor.
O persoană care a avut parte în copilărie de multă instabilitate emoțională, devine, ca adult, hipersensibilă la ambiguitate. Cineva care a crescut fiind criticat în permanență va resimți, de multe ori, orice feedback, oricât de bine intenționat ar fi acesta, ca pe un atac direct la persoana sa. Cineva care a învățat că tensiunile duc la distanțare sau la pierderea conexiunii cu celălalt se va închide în sine și va încerca să fugă de discuțiile dificile, tocmai în acele momente în care partenerul sau partenera ar avea cea mai mare nevoie de prezența și de implicarea sa. Și există, totodată, opusul lor: oameni care devin insistenți, sufocanți sau copleșitori pentru partener, deoarece orice formă de distanță, chiar și una firească, le reactivează frica de abandon.
Acest lucru nu înseamnă, însă, că suntem definiți pentru tot restul vieții de ce am trăit în trecut. Influența lui acționează automat doar atâta timp cât nu devenim conștienți de ea. Dar când începi să îți observi propriile reacții și să înțelegi, treptat, de unde vin, poți alege, în mod asumat, să răspunzi și să acționezi altfel.
După un conflict, mulți oameni își dau seama că reacția lor a fost disproporționată față de situație. Dar, în acel moment, nu au mai reușit să se oprească. Odată ce sistemul nervos intră în stare de alertă, capacitatea de a gândi limpede, de a te regla emoțional și de a alege conștient cum răspunzi scade considerabil. În acel moment, o amenințare emoțională percepută (de exemplu, un ton mai dur al partenerului sau o privire mai intensă) poate fi trăită ca un pericol real, chiar dacă nu există o amenințare fizică propriu-zisă.
În acel moment, gândurile automate iau locul gândirii raționale: „Mă disprețuiește”, „Nu mă mai respectă”, „Mereu îmi face așa”, „Nu îi mai pasă de mine”. Aceste gânduri par adevărate, tocmai pentru că sunt însoțite de o încărcătură emoțională puternică.
În realitate, însă, nu sunt analize obiective ale situației, ci interpretări rapide pe care mintea ta le face, atunci când sistemul tău nervos este în stare de alertă, ca să încerce să dea un sens celor întâmplate. Și, de cele mai multe ori, ele nu descriu ce se petrece, în mod real, între tine și partener. Descriu, mai degrabă, ce s-a trezit în acel moment în interiorul tău: frica de respingere, rușinea, nevoia de control, teama de abandon sau sentimentul că nu ești suficient de important pentru celălalt – răni vechi, formate cândva în copilărie, care se reactivează automat ori de câte ori te simți rănit ca adult.
- De ce unul dintre parteneri atacă, iar celălalt se retrage?
Atunci, când tensiunea crește între parteneri, fiecare reacționează diferit. Poate că unul ridică tonul, pune aceeași întrebare de mai multe ori, cere explicații, insistă, caută confruntarea directă cu partenerul, iar celălalt se închide în sine, tace, pleacă din cameră, se uită pe telefon sau amână discuția „pentru altă dată”. La o primă impresie, pare că unul este agresiv, dramatic sau imposibil de mulțumit, iar celălalt rece, nepăsător sau chiar crud, însă amândoi, în realitate, încearcă să facă același lucru – să se protejeze.
Cel care insistă nu caută să se certe, ci caută să „restabilească” conexiunea cu partenerul. Vrea un răspuns, orice fel de răspuns, doar pentru a nu mai rămâne prins, în continuare, în acea nesiguranță apăsătoare pe care o simte. Numai că, fiindcă își dorește atât de mult asta, partenerul simte această presiune ca pe o formă de sufocare. Iar răspunsul lui firesc, în acel moment, este să se retragă și mai mult.
Cel care se retrage, la rândul lui, nu dorește să rănească pe nimeni. Cel mai probabil se simte copleșit și are nevoie de câteva minute în care să respire, să se liniștească și să poată gândi clar. Numai că o astfel de atitudine este interpretată de celălalt ca o formă de abandon.
Și, astfel, cu cât unul pune mai multă presiune, cu atât celălalt se închide mai mult. Iar cu cât se închide mai mult, cu atât primul intră în panică și devine și mai disperat. Fiecare își simte propria reacție ca pe singurul răspuns posibil la ceea ce face celălalt și niciunul nu reușește să vadă că, fără să își dea seama, întrețin amândoi împreună exact dinamica de care încearcă, de fapt, să fugă.
Nu este vorba, așadar, doar despre stiluri de comunicare diferite, cum s-ar putea crede inițial. Este vorba despre faptul că fiecare încearcă să facă față, așa cum știe mai bine, unei situații pe care o percepe drept amenințătoare sau copleșitoare.
Astfel de reacții sunt strategii vechi de supraviețuire emoțională pe care fiecare dintre voi le-ați învățat, în mod inconștient, cu mult timp înainte de această relație – probabil chiar din copilărie, atunci când fiecare dintre voi a descoperit, în felul lui, ce îl poate ajuta și ce nu, atunci când simțea frică sau îi era greu.
- Ce poate distruge, în timp, o relație de cuplu?
O relație nu se destramă doar pentru că doi oameni se ceartă, ci se destramă, de multe ori, prin felul în care ajung să se certe. Când critica, disprețul, lipsa de respect, lipsa interesului față de celălalt, defensivitatea, retragerea și închiderea emoțională devin reacții obișnuite, cei doi nu mai vorbesc ca să se înțeleagă, ci ca să se apere, să atace sau să câștige. Iar atunci, când comunicarea dintre voi ajunge să funcționeze în această manieră, fiecare conflict lasă, în mod inevitabil, urme: mai puțină încredere reciprocă, mai puțină siguranță emoțională în relație și o disponibilitate tot mai redusă de a rămâne deschis, cu adevărat, în fața celuilalt.
Critica este altceva decât o nemulțumire firească exprimată față de partener. „M-a deranjat foarte tare că nu m-ai sunat să-mi spui că întârzii” este o nemulțumire spusă asertiv, cu privire la un comportament concret. „Niciodată nu te gândești la mine, ești un egoist” este, în schimb, o critică. Nu mai vorbește despre fapte, ci despre cine este celălalt, ca persoană. Iar atunci, când partenerul tău se simte etichetat într-o manieră negativă, primul lucru pe care îl va face, în mod firesc, va fi să se apere.
Disprețul se poate manifesta sub forma sarcasmului, ironiei, privirilor arogante, tonului acid, ridiculizării emoțiilor tale, zâmbetelor batjocoritoare etc. Mesajul pe care îl transmite disprețul este unul care doare foarte tare: „Eu îți sunt superior, iar tu nu mai meriți respectul meu”. Tocmai de aceea este atât de periculos pentru relație. Și nu apare dintr-odată, ci se instalează treptat, prin nemulțumiri și frustrări neexprimate, prin lucruri care v-au rănit, dar pe care nu le-ați mai comunicat, prin dezamăgiri pe care niciunul nu a mai avut curajul sau disponibilitatea să le spună la timp, într-un mod constructiv.
Lipsa de respect se manifestă în nenumărate forme, mai mult sau mai puțin evidente – în glume răutăcioase pe seama partenerului, în comparații umilitoare cu alți oameni: „Uite cum face X”, „De ce nu poți să fii și tu ca Y?”, în comentarii răutăcioase făcute, uneori, în prezența altora, în ridiculizarea emoțiilor, a felului în care arată, a pasiunilor sau a lucrurilor importante pentru celălalt. Lipsa de respect se manifestă și prin comportamente de control – verificarea telefonului, încălcarea intimității, nerespectarea limitelor; prin minciuni repetate și promisiuni nerespectate în mod constant. Dar fără respect, o relație nu se mai poate susține. Pentru că respectul nu este ceva opțional, este condiția de bază pentru ca tot restul să existe. Atunci, când dispare, dispar, treptat, și încrederea, și siguranța emoțională, și dorința de a fi cu adevărat aproape de celălalt.
Lipsa interesului real față de celălalt apare atunci când nu mai ești cu adevărat atent la lumea interioară a partenerei sau a partenerului tău. Nu îl mai întrebi cum se simte, nu-l mai asculți cu adevărat când îți povestește ceva, nu mai observi când este obosit, trist, îngrijorat sau dezamăgit. Poate că ești fizic lângă el sau lângă ea, dar emoțional nu mai ești disponibil. Iar mesajul pe care celălalt îl primește, chiar dacă nu este formulat direct, este unul de tipul: „Ceea ce trăiești tu nu mai contează pentru mine”. În timp, această lipsă de interes îl face pe celălalt să se închidă și să se simtă „singur în doi”.
Defensivitatea apare când o nemulțumire a partenerului este percepută ca un atac la propria persoană. În loc să asculți ce încearcă să îți transmită celălalt, te grăbești să te justifici, să demonstrezi că nu ai greșit, să dai vina pe el sau să arăți că și celălalt face la fel: „Nu e vina mea, tu ai început”, „Dar și tu faci exact la fel”, „De ce nu mi-ai spus mai devreme?”. Ție aceste răspunsuri ți se par justificate. Însă pentru partenera sau pentru partenerul tău ele înseamnă, de fapt, că mesajul ei sau al lui nu ajunge, cu adevărat, la tine. Iar atunci, când un om simte în mod repetat că nu reușește să se facă auzit de persoana iubită, fie va insista tot mai mult, va ridica tonul și va pune tot mai multă presiune pe celălalt, fie se va închide treptat și nu va mai aduce în discuție ceea ce îl apasă cu adevărat.
Retragerea și închiderea emoțională apar atunci când unul dintre parteneri se retrage din discuție, se blochează și nu mai participă cu adevărat la dialog – tace, evită contactul vizual, răspunde scurt, pare preocupat de altceva, schimbă subiectul sau pleacă din cameră ori rămâne fizic acolo, dar devine indisponibil emoțional. Aceste atitudini apar, de multe ori, atunci când persoana se simte copleșită emoțional și simte că nu mai poate face față discuției în acel moment.
Atunci, când astfel de comportamente devin obișnuință, partenerii nu mai funcționează, în realitate, ca parteneri. Devin doi oameni care învață, fiecare în felul lui, să se ferească unul de celălalt în propria casă. Iar o relație în care fiecare trebuie să se apere de celălalt nu mai poate fi un spațiu de creștere. Poate continua, poate funcționa la suprafață, poate păstra aparența de cuplu, dar nu mai hrănește apropierea. Pentru că tot ce este viu într-o relație (încrederea, dorința, tandrețea, vulnerabilitatea) are nevoie de un spațiu în care niciunul dintre voi să nu simtă că trebuie să stea permanent în gardă.
- De ce evităm conversațiile care ne-ar putea salva relația?
Există, în orice cuplu, câteva discuții pe care cei doi parteneri ar trebui să le aibă, la un moment dat – cum te simți, în realitate, în relația cu partenerul tău; ce nevoi emoționale au rămas neîmplinite; ce lucruri te-au rănit, de-a lungul timpului și nu ai apucat sau poate nu ai îndrăznit să le spui niciodată cu voce tare.
Și, totuși, deși importante, sunt printre discuțiile pe care nu avem curajul să le inițiem. Le tot amânăm pentru că ne sperie. Ne sperie reacția pe care partenera sau partenerul ar putea să o aibă. Ne sperie ce am putea afla despre el. Ne sperie ideea că, dacă scoatem la lumină ce ne doare cu adevărat, celălalt s-ar putea îndepărta de noi și am pierde ce am construit până acum. Așa că ne convingem singuri că „nu este, încă, momentul potrivit”, că „lucrurile se vor rezolva cu timpul”, că „nu merită să facem din țânțar armăsar”. Numai că momentul potrivit nu vine niciodată singur, iar în tot acest timp în care îl aștepți, distanța emoțională dintre tine și partenerul tău crește, încet și fără ca tu să îți dai seama.
Chiar dacă încerci să eviți o conversație, problema nu dispare. Toate acele frustrări și nemulțumiri nespuse se transformă, treptat, în resentimente și, cu timpul, începi să simți că între voi nu mai e nimic din ce a fost, deși nu poți spune nici tu exact ce s-a schimbat în rău și când.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Iar atunci, când în sfârșit ajungem să purtăm o astfel de conversație, apare o altă problemă: avem o suferință și, în loc să spunem exact ce simțim, o exprimăm sub formă de reproș, de acuzație. În loc să spunem: „Mă simt singur seara, când nu mai vorbim ca la început”, spunem: „Stai tot timpul pe telefon, nu mai ai timp pentru mine”. În loc să spunem: „Mi-e teamă că ne îndepărtăm”, spunem: „Nu mai ești interesat de mine, de relație, de nimic”.
Prima formulare îl invită pe celălalt să vadă ce se întâmplă cu tine, să încerce să te înțeleagă mai bine, să îți fie alături. A doua formulare îl pune într-o poziție de „vinovat”. Iar un om care se simte acuzat nu mai ascultă cu adevărat. Se apără, contraatacă, caută justificări sau se retrage. Așa ajunge o discuție care ar fi putut lămuri lucrurile și care ar fi putut să vă apropie să se transforme într-o nouă ceartă, în care fiecare se simte atacat și neînțeles și tot mai departe de celălalt.
În plus, când îi spui partenerului: „Tu mă faci să mă simt prost”, „Tu mă faci să mă simt neimportant” îi cedezi, fără să îți dai seama, puterea ta interioară. Este adevărat că omul de lângă tine poate spune sau face lucruri care te dor. Poate fi rece, critic, absent, indiferent sau lipsit de respect. Iar pentru aceste comportamente responsabilitatea îi aparține.
Dar ceea ce se activează în tine în acel moment, felul în care interpretezi ce s-a întâmplat, intensitatea reacției tale și modul în care alegi să răspunzi țin de propria ta responsabilitate. Pentru că, dacă tot ce simți este pus exclusiv pe seama celuilalt, rămâi prins în ideea că doar el sau ea poate schimba ceva în legătură cu felul în care te simți tu sau cu felul în care te percepi tu. Iar de acolo începi să acuzi, să faci reproșuri, să pui presiune pe celălalt să facă imediat ceva ca tu să nu mai simți ceea ce simți, în loc să spui clar ce te doare, ce ai nevoie și ce limite sunt importante pentru tine.
Într-o relație, fiecare are partea sa de responsabilitate. Unul își asumă ce a făcut, ce a spus și felul în care comportamentul lui a afectat relația. Celălalt își asumă ce a simțit, ce a interpretat și cum a ales să comunice acea suferință. Când nu mai facem diferența între „ce ai făcut tu” și „ce s-a activat în mine”, orice discuție devine rapid o luptă: unul acuză, celălalt se apără, iar voi nu mai ajungeți să vorbiți despre ce contează – ce a durut cu adevărat, ce a fost interpretat greșit și ce trebuie schimbat pentru a nu mai repeta același tipar.
Însă despre toate aceste aspecte vom vorbi în partea a treia a acestui articol. Pentru că, după ce înțelegi de unde vin conflictele și ce se activează în fiecare dintre voi, întrebările care urmează sunt: „Ce mai puteți face, ce mai puteți construi de aici înainte?”, „Există disponibilitate reală pentru schimbare, se mai poate repara ceva între voi sau, dimpotrivă, relația a ajuns într-un punct în care despărțirea ar fi o variantă mult mai sănătoasă?”. Ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
De ce ai reacții atât de intense în unele certuri cu partenera sau cu partenerul tău?
Reacțiile disproporționate apar atunci când o situație din prezent reactivează, fără să îți dai seama, o rană mai veche din trecut sau din copilărie. În acel moment, sistemul tău nervos nu răspunde la ce s-a întâmplat acum, ci la o rană mai veche care s-a redeschis. De aceea, reacția ajunge să fie mai intensă decât situația concretă ar justifica.
Ce poți face dacă partenera sau partenerul tău refuză complet să mai vorbească cu tine?
Închiderea emoțională și retragerea din conversație nu reprezintă neapărat o lipsă de interes față de tine sau față de relația voastră. Poate fi, mai degrabă, o reacție de apărare în fața unui sentiment puternic de copleșire emoțională. În astfel de momente, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să nu forțezi discuția și să nu pui presiune, ci să îi transmiți celuilalt prin cuvinte și prin atitudine, că nu ești acolo pentru a-l ataca, pentru a-i face reproșuri sau pentru a-l judeca, ci pentru a-l înțelege și pentru a vă apropia.
Totuși, când această retragere se repetă constant, indiferent de subiect, ea poate deveni și o formă subtilă de manipulare, un mod prin care partenerul tău evită, de fiecare dată, să își asume responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat. În astfel de situații, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să îi spui calm și ferm că ești deschis la dialog atunci când va dori el sau ea să discute și să te oprești acolo. Dacă insiști la nesfârșit, îi arăți celuilalt că tăcerea lui va fi recompensată mereu prin disponibilitatea ta de a te apropia, oricât te-ar costa pe tine acest lucru.
Este normal să simți furie în relația de cuplu?
Da, este absolut normal. Furia este o emoție umană firească, iar prezența ei semnalează, de cele mai multe ori, fie o nevoie emoțională importantă care nu îți este satisfăcută în relație, fie o limită personală care a fost încălcată. Problema nu este, așadar, furia în sine, ci modul în care alegi să o exprimi față de partenerul tău. Furia exprimată prin critică distructivă sau prin dispreț distruge încet, dar sigur, relația. În schimb, dacă îți exprimi furia prin comunicare directă și asertivă, fără să-l transformi pe celălalt în singurul vinovat pentru ce simți tu, ci cu intenția de a clarifica situația, acest lucru poate să vă apropie, odată ce problema este discutată și rezolvată.
Este sănătos să îi reproșezi partenerei sau partenerului ce s-a întâmplat în trecut?
Aducerea trecutului în discuție prin reproșuri de tipul: „Și data trecută ai făcut la fel”, „Mereu îmi faci așa” nu rezolvă, în realitate, nimic. Nu face altceva decât să întărească tiparul după care funcționați amândoi. Lucrurile din trecut pe care nu le-ați discutat la timp se acumulează treptat sub formă de resentimente. Iar resentimentele, odată ce apar, erodează relația mult mai mult decât orice ceartă punctuală. De aceea, dacă există anumite aspecte pe care nu ai apucat să le exprimi, este nevoie să i le spui partenerului tău într-o altă conversație, într-un moment în care alegi conștient să deschizi subiectul cu calm, nu în mijlocul unui conflict deja izbucnit.
Cum îți dai seama că o ceartă de cuplu a atins o rană mai veche?
Există câteva indicii care îți pot semnala acest lucru. În primul rând, intensitatea reacției tale nu se potrivește cu situația concretă din prezent. Te trezești spunând lucruri pe care nu le crezi în mod real sau pe care le-ai mai spus, aproape identic, și în relațiile anterioare. Subiectele de discuție se schimbă, însă tu rămâi mereu la fel de furios, de trist sau de speriat după fiecare dintre ele. Iar după ce te liniștești, rămâi cu aceeași întrebare care te apasă „Ce s-a întâmplat, de fapt, cu mine?”, „Ce-a fost asta?”.
Cum poți să oprești un conflict înainte ca el să escaladeze?
Primul pas este să înveți să îți recunoști propriile semnale corporale și emoționale care îți arată că ești pe cale să intri în stare de alertă – pulsul accelerat, tensiunea musculară din corp, senzația că „nu mai poți gândi clar” sau că „simți că explodezi”. Atunci, când reușești să identifici aceste semnale la timp, ia în mod conștient o pauză din discuție. Spune-i partenerului, în mod explicit și asumat: „Am nevoie de câteva minute pentru mine, ca să mă liniștesc puțin și apoi continuăm discuția cu mintea limpede”. Această pauză conștientă reprezintă, de fapt, o dovadă de maturitate emoțională și de responsabilitate, și nu înseamnă că eviți discuția, așa cum poate fi perceput uneori.
