Controlul, hiperprotecția și critica îți pot afecta autonomia atunci când nu ai suficientă libertate să iei decizii, să greșești și să descoperi că te poți descurca singur. Ca adult, poți ajunge să te îndoiești de propriile alegeri, să cauți aprobarea celorlalți sau să te simți vinovat atunci când alegi diferit de ceea ce își doresc părinții tăi.
Dr. Ursula Sandner
Relația cu un părinte toxic nu arată întotdeauna cum ne-am aștepta. Un părinte poate să fie implicat, să îți ofere tot ce ai nevoie din punct de vedere material și să fie convins că face ceea ce este mai bine pentru tine, dar, în același timp, să nu-ți dea voie să iei decizii, să intervină de fiecare dată când apare o problemă sau să îți critice frecvent alegerile.
Copiii au nevoie de îndrumare, protecție și limite, însă au nevoie și de experiențe prin care să descopere că se pot descurca singuri. Să ia treptat decizii potrivite vârstei lor, să greșească, să se confrunte cu consecințele acelor greșeli și să învețe din ele, să încerce să găsească singuri soluții atunci când întâmpină o dificultate și să poată avea o părere diferită de cea a părinților fără ca acest lucru să pună în pericol relația cu ei.
Autonomia se construiește treptat din astfel de experiențe. Iar atunci când părintele controlează excesiv, intervine permanent sau critică aproape orice alegere, copilului îi poate fi foarte greu să dobândească încredere în judecata și în capacitățile sale.
Controlul poate apărea sub mai multe forme. Uneori este direct – pe măsură ce crești, părintele continuă să vrea să decidă cu cine te întâlnești, ce facultate sau profesie să alegi ori ce este „bine” pentru tine. Alteori apare sub forma grijii – face lucruri în locul tău pe care ai putea să le faci singur, intervine înainte să îi ceri ajutorul și încearcă să te ferească de orice risc. Iar alteori apare prin critică – îți pune sub semnul întrebării aproape fiecare alegere pe care o faci, îți scoate în evidență ce consideră el că ai făcut greșit sau ce puteai face mai bine și îți spune cum ar fi trebuit să procedezi.
- Cum recunoști părintele dominator și ce efecte are controlul excesiv?
Părintele dominator vrea să aibă ultimul cuvânt în alegerile copilului său, inclusiv atunci când acesta este suficient de mare pentru a decide singur. Îi este greu să accepte că propriul copil poate să gândească diferit, să își dorească alte lucruri și să facă alegeri pe care el nu le aprobă.
Când un părinte îți impunea, direct sau indirect, ce ai voie să simți, cum trebuie să te porți sau cine „trebuie” să fii, nu ai avut suficient spațiu pentru a-ți descoperi și exprima individualitatea. Ai învățat că este mai sigur să te conformezi decât să îl contrazici, să îți ascunzi anumite păreri sau dorințe și să fii atent la ceea ce așteaptă de la tine.
Iar dacă acceptarea și iubirea părintelui erau condiționate de cât de bine răspundeai așteptărilor lui, poți ajunge să asociezi iubirea cu renunțarea la autenticitatea ta – să fii cum se așteaptă alții să fii, în loc să descoperi și să trăiești în acord cu cine ești tu cu adevărat.
Controlul poate continua mult timp după ce ai devenit adult. Ai 35 de ani și mama te pune să alegi între ea și partenerul sau partenera ta ori îți spune că, dacă rămâi în acea relație, pentru ea nu mai exiști. Vrei să te muți în alt oraș sau în altă țară, iar părinții te acuză că îi abandonezi și încearcă să te facă să renunți la planurile tale. Îți oferă ajutor financiar, dar apoi se folosesc de asta pentru a avea un cuvânt de spus în felul în care îți trăiești viața. Iar dacă refuzi să faci ceea ce vor, te șantajează emoțional, te amenință, nu mai vorbesc cu tine sau îți reproșează toate sacrificiile pe care le-au făcut pentru tine ca să te facă să te simți vinovat și să cedezi.
De multe ori, toate acestea sunt justificate prin grijă și prin faptul că părintele „știe mai bine”: „Îți spun pentru binele tău”, „Am mai multă experiență”, „O să vezi că am dreptate”. Un părinte dominator nu se limitează la a-și spune părerea sau la a-ți da un sfat. Se așteaptă ca tu să faci ce ți se spune și îi este greu să accepte că poți lua o decizie diferită de cea pe care o consideră el corectă.
Dacă nu ești de acord, acest lucru poate fi interpretat ca lipsă de respect, lipsă de recunoștință sau respingere. Iar atunci când orice încercare de a face lucrurile în felul tău este urmată de reproșuri, presiuni, încercări de a te face să te simți vinovat sau retragerea afecțiunii, nici măcar nu te mai gândești la ce vrei tu, ci la cum va reacționa părintele și faci tot posibilul să eviți o reacție negativă din partea lui. Ajungi să dai nenumărate explicații pentru alegerile tale, să nu le mai spui despre anumite lucruri din viața ta de teamă că îți vor face reproșuri ori că se vor împotrivi sau chiar să renunți la ceea ce îți dorești pentru a evita conflictele.
Îți poate fi greu să spui „nu”, să pui limite și să îți susții alegerile atunci când ceilalți nu sunt de acord cu ele, așa că ceea ce poți face este să începi să spui „nu” în situații de zi cu zi care nu au o miză mare. Poți simți vinovăție atunci când te pui pe primul loc sau când refuzi să faci ceea ce se așteaptă de la tine, chiar dacă știi că ai tot dreptul să o faci.
În fața persoanelor autoritare, te poți simți intimidat, evitând să le contrazici sau poți ceda doar pentru că celălalt insistă suficient de mult. Dar când simți frică în fața unui șef sau a unui partener, amintește-ți că acum ești adult, ești în siguranță și că ai dreptul să alegi.
În relațiile de cuplu, poți repeta aceeași dinamică. Dacă partenerul sau partenera ta se supără când ieși fără el sau fără ea, îți cere socoteală pentru ceea ce faci, încearcă să-ți impună cu cine ai voie să păstrezi legătura sau face presiuni asupra ta până când cedezi, ajungi să faci același lucru pe care l-ai făcut ani la rând în relația cu părintele tău: renunți la ceea ce vrei pentru a evita conflictele.
Dacă ai crescut în acest fel, dezaprobarea celorlalți poate ajunge să cântărească foarte mult în deciziile tale. Chiar și atunci când știi ce vrei sau ce este potrivit pentru tine, faptul că cineva se supără, te critică sau îți spune că greșești te poate face să începi să te îndoiești de alegerea ta. Simți nevoia să dai explicații, să îl convingi pe celălalt că ai motive întemeiate să faci ceea ce faci sau să obții, într-un fel sau altul, acordul lui sau al ei.
Ai tot dreptul să iei decizii cu care părinții, partenerul sau alte persoane apropiate nu sunt de acord. Faptul că cineva este nemulțumit de alegerea ta sau crede că ar trebui să faci altceva nu înseamnă că trebuie să renunți la ceea ce îți dorești pentru a-i obține aprobarea. Începe să te întrebi zilnic: „Eu ce îmi doresc cu adevărat acum?”, indiferent de ceea ce vor ceilalți de la tine.
- De ce părintele hiperprotectiv îți blochează independența ca adult?
De multe ori, hiperprotecția este confundată cu grija. Este firesc ca un părinte să vrea să își ferească copilul de pericole și să îl ajute atunci când are nevoie, dar un copil are nevoie să treacă prin diferite experiențe și să vadă că se poate descurca fără ca adultul să intervină imediat.
Părintele hiperprotectiv intervine repede. Vorbește cu profesorul în locul copilului, se amestecă în conflictele lui și încearcă să i le rezolve, îi organizează camera, hainele, rechizitele, îl avertizează permanent asupra lucrurilor care ar putea merge prost și îi oferă soluții înainte ca acesta să aibă timp să exploreze singur cum ar putea să rezolve o problemă sau alta. Îi pune multe interdicții de teamă să nu pățească ceva și, astfel, copilul învață de mic să se teamă (deoarece lumea este un loc periculos), să nu aibă încredere în el și să evite tot felul de situații.
Când un părinte a făcut totul în locul tău, a reacționat negativ la orice tentativă de independență sau ți-a repetat că nu te poți descurca singur, ai învățat să te simți neajutorat și să crezi că ai mereu nevoie de aprobarea sau de ghidarea cuiva. Aparent, ce făcea, făcea din iubire, din grijă sau pentru că „îți voia binele”.
Însă în spatele acestui tip de comportament se poate ascunde o teamă inconștientă – că dacă tu devii independent și reușești în viață, acest lucru înseamnă că nu mai ai nevoie de el, iar dacă nu mai ai nevoie de el, își pierde sensul și scopul. Acest aspect îl întâlnim mai ales în cazul acelor oameni care se definesc exclusiv prin rolul de părinte și a căror viață s-a învârtit mereu în jurul copiilor.
O astfel de dinamică (care este, de fapt, una toxică, deoarece copilul nu are ocazia să-și dezvolte încrederea în sine și în capacitățile sale) poate continua și după ce copilul a devenit adult.
Mama te sună dimineața să se asigure că te-ai trezit pentru o întâlnire importantă, deși nu i-ai cerut asta. Tatăl se ocupă de o problemă administrativă pe care ai fi putut să o rezolvi singur. Părinții vor să știe când ai ajuns, unde ești, cu cine ești și când pleci. Dacă apare o problemă, intervin înainte să afle dacă ai nevoie de ajutor.
Astfel, ca adult, nu ai încredere în tine, eviți să îți asumi responsabilități și preferi să rămâi în zona de confort, chiar dacă stagnezi sau ești nefericit. Îți este teamă să iei decizii de unul singur, cerând mereu sfatul sau validarea celor din jur. Ai un cerc social restrâns pentru că părintele îți sabotează subtil relațiile, privindu-ți prietenii sau partenerul ca pe niște „inamici” care vor să te îndepărteze de el. Cedezi ușor în fața șantajului emoțional („După câte am făcut pentru tine...”) și riști să-ți sabotezi propria relație de cuplu, pentru că îți este teamă să pui limite și să spui „nu”.
Pentru un părinte hiperprotectiv și posesiv, independența copilului este trăită ca o pierdere. Partenerul sau partenera ta devine persoana care „te-a furat de lângă el”. Mutarea în alt oraș este interpretată ca abandon. Timpul petrecut cu propria familie este contabilizat și comparat cu timpul acordat lui.
Pentru ca o schimbare să aibă loc în această dinamică, este necesar ca ea să pornească de la tine. Conștientizează că această dependență reciprocă îți blochează evoluția și începe treptat să îți iei viața în propriile mâini.
Conștientizează și cum întreții tu această dinamică și ieși din rolul de copil neajutorat. Este nevoie să le arăți părinților tăi că nu ai „nevoie” de ei, adică să redefinești relația cu ei, astfel încât dintr-o relație părinte-copil să se transforme într-una de la adult la adult. Acest lucru nu înseamnă că nu îi mai iubești, că îi respingi sau că îi „abandonezi”, ci înseamnă că stabilești niște limite și granițe care sunt sănătoase și pentru tine, și pentru ei. Nu le mai permite să se amestece în deciziile sau în relația ta. Dă-ți voie să faci greșeli și să înveți din ele și amintește-ți zilnic: „Sunt adult, am dreptul la o viață proprie, iar fericirea părinților mei nu este responsabilitatea mea”.
- Cum te afectează pe termen lung un părinte perfecționist și critic?
Felul în care un copil se percepe pe sine este influențat de felul în care părinții sau adulții importanți din viața lui se raportează la el.
Când un părinte te critica constant, îți taxa orice greșeală și îți impunea standarde imposibil de atins, ai învățat că valoarea ta depinde exclusiv de realizările tale. Pentru că iubirea și validarea erau condiționate de performanțele obținute, ai început să înveți că ești valoros doar dacă ești „perfect”, iar cu timpul vocea critică a părintelui a devenit propria ta voce interioară.
Dacă luai nota nouă, erai întrebat de ce nu ai luat zece. Dacă veneai acasă bucuros că ai câștigat un concurs, auzeai imediat ce ai fi putut face mai bine. Dacă îți luai o haină nouă și erai mulțumit de felul în care arăți, ți se spunea că nu îți stă bine. Dacă făceai curat în camera ta, primul lucru pe care îl observa părintele era ce nu făcuseși bine. Dacă spuneai ceva în fața altora, acasă ți se atrăgea atenția asupra lucrurilor pe care le spuseseși „greșit”. Dacă plângeai, erai certat că ești slab.
Nu orice critică îi face rău unui copil. Copiii au nevoie să fie corectați, să li se explice ce au greșit și să primească feedback. Problema apare atunci când critica este atât de frecventă, încât copilul începe să simtă că, orice ar face, se poate și mai bine și că greșelile lui nu arată doar că mai are ceva de învățat, ci că spun ceva despre cât valorează el.
Uneori, părintele crede că astfel își motivează copilul. Îl compară cu colegul care învață mai bine, cu verișoara care este mai disciplinată, cu fratele care „nu trebuie împins de la spate”. Intenția poate fi să îl ambiționeze, însă copilul poate înțelege altceva: că ceea ce face nu este niciodată suficient și că trebuie mereu să se ridice la așteptările altora pentru a fi apreciat.
Această presiune te poate face să devii foarte performant. Poți învăța mult, poți fi conștiincios și poți obține rezultate foarte bune. Asta nu înseamnă însă că ai și încredere în tine sau că te simți în siguranță atunci când greșești.
Ca adult, îți verifici munca de nenumărate ori înainte să o predai. Amâni lucrurile pentru că te temi că nu le vei face suficient de bine. Primești nouă aprecieri și o critică, iar seara te gândești doar la critică. Îți este greu să iei decizii, pentru că încerci să găsești varianta „corectă” – cea pentru care nu vei putea fi criticat.
Ești perfecționist, te critici „fără milă”, ai o frică paralizantă de a nu greși și de a nu eșua și ești dependent de validarea celorlalți. Muncești până la epuizare, te simți vinovat când îți iei pauze și ai mereu senzația că, indiferent cât de mult faci, tot nu este îndeajuns. În plus, te poți confrunta cu sindromul impostorului – acea teamă constantă că succesele tale sunt doar o coincidență sau nemeritate și că ceilalți vor descoperi că „i-ai păcălit”.
Ce pași mici, dar constanți, poți face tu? Învață să fii mai tolerant față de propriile greșeli adoptând mentalitatea „progresul contează mai mult decât perfecțiunea”.
Când vocea critică interioară preia controlul, oprește-te și întreabă-te: „I-aș vorbi unui prieten drag în felul în care îmi vorbesc mie acum?”.
Redefinește succesul și învață să îți sărbătorești micile tale realizări zilnice, indiferent de rezultatul final și nu uita că autocompasiunea este antidotul rușinii.
Cum poți să devii un adult din ce în ce mai autonom, independent și mai sigur pe tine?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Dacă ai crescut cu un părinte care te controla, te proteja excesiv sau îți critica frecvent alegerile, faptul că acum ești adult nu înseamnă că ai scăpat automat de aceste tipare. Poți avea casa ta, veniturile tale și propria familie și totuși să simți că trebuie să le explici părinților de ce ai luat o anumită decizie sau să începi să te îndoiești de ea imediat ce ei o dezaprobă. Independența se construiește și prin felul în care începi să te raportezi la propriile alegeri.
Învață să faci diferența între a cere o părere și a cere aprobarea
Este firesc să ceri sfatul oamenilor în care ai încredere; important este ce faci atunci când părerea lor diferă de a ta. De exemplu, vrei să cumperi un apartament și îi ceri mamei tale părerea. Ea îți spune că nu îi place zona, că prețul este prea mare sau că ar fi ales altceva. Dacă începi imediat să te îndoiești de alegerea ta, deși înainte erai convins că este una potrivită pentru tine, este posibil să nu fi căutat doar o părere, ci și confirmarea că ai voie să alegi ceea ce îți dorești tu. Începe să observi situațiile în care chiar ai nevoie de un sfat și pe cele în care știi deja ce vrei, dar îți este greu să ai încredere în tine fără confirmarea altcuiva.
Învață să nu îți mai justifici fiecare alegere
Dacă ai crescut cu un părinte care îți contesta frecvent alegerile, poți ajunge să simți că trebuie să îți justifici fiecare decizie și să demonstrezi că ai motive suficient de bune pentru ceea ce faci.
„M-am hotărât să mă mut” se poate transforma într-o discuție în care explici ore întregi de ce ai ales acel oraș, cât costă chiria, ce vei face cu serviciul, cât de des vei veni acasă și de ce celelalte variante nu erau bune.
Cu cât intri mai mult în detalii și încerci să îl convingi că ai luat decizia potrivită, cu atât îi poți da impresia că încă te poate face să te răzgândești. Uneori este suficient să spui ce ai hotărât și pur și simplu să nu mai continui discuția dacă ea se transformă într-o încercare de a te face să renunți.
Acceptă că părinții tăi pot să nu fie de acord cu tine
Dacă în copilărie dezacordul era urmat de reproșuri, supărare, tăceri prelungite sau încercări de a te face să te simți vinovat, este firesc ca și acum să îți fie greu să îți vezi părinții nemulțumiți.
Spui „nu”, iar mama se supără. Alegi altceva decât și-ar fi dorit tatăl tău și îți spune că „te-ai schimbat”. Pui niște limite și ți se amintește câte sacrificii au făcut pentru tine. În astfel de momente, poți simți nevoia să cedezi doar ca să se liniștească lucrurile.
Ai nevoie să înveți să tolerezi faptul că părinții tăi pot fi nemulțumiți de unele dintre deciziile tale. Faptul că ei sunt supărați, dezamăgiți sau convinși că greșești nu înseamnă că trebuie să îți schimbi alegerea.
Dă-ți voie să greșești
Dacă ai fost criticat de fiecare dată când greșeai sau dacă părinții interveneau mereu ca să te ferească de anumite consecințe neplăcute, poți ajunge ca adult să amâni să iei o decizie până când simți că ai eliminat orice risc. Mai verifici o dată, mai întrebi pe cineva, mai cauți informații, mai aștepți puțin, pentru că vrei să fii cât mai sigur înainte să faci acel pas.
Numai că nu poți să știi de dinainte cum vor ieși toate lucrurile. Uneori vei avea încredere într-un om și vei descoperi că nu merita încrederea ta; vei accepta un loc de muncă și îți vei da seama că nu ți se potrivește; vei cheltui bani pe ceva ce nu a meritat sau vei refuza o oportunitate pe care, mai târziu, ți-ai fi dorit să o accepți.
Încrederea în sine se construiește și atunci când vezi că poți face față chiar dacă nu ai ales bine, că poți învăța din acea experiență și că data viitoare poți proceda diferit.
Poți avea o relație cu părinții tăi fără să îi lași să îți conducă viața
În unele familii, lucrurile se pot schimba atunci când începi să pui limite mai clare și să nu îi mai lași pe părinți să intervină în fiecare alegere pe care o faci. În altele, atunci când încerci să pui limite, apar reproșuri, presiuni sau încercări de a te face să te simți vinovat, iar în astfel de situații poate fi nevoie să păstrezi mai multă distanță.
Poți să apreciezi ceea ce au făcut pentru tine și, în același timp, să recunoști felurile în care anumite comportamente de-ale lor te-au afectat. Poți avea o relație cu ei fără să îi consulți sau să le ceri aprobarea pentru tot ce faci. Pe măsură ce devii mai independent, înveți să îi lași să aibă propriile păreri, chiar și atunci când sunt diferite de ale tale, fără ca acest lucru să te mai influențeze.
În partea a doua a acestui articol vom vorbi despre alte patru tipuri de părinți toxici: părintele indisponibil emoțional, părintele imatur emoțional, cel imprevizibil și cel centrat pe sine, așa că ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
Cum îmi dau seama dacă părintele meu a fost protector sau hiperprotectiv?
Contează ce se întâmplă în mod repetat în relația cu părintele, nu într-o singură situație. Un părinte protector îți oferă ajutor atunci când ai nevoie, dar îți lasă treptat tot mai multă libertate să încerci singur, să iei decizii și să înveți din propriile experiențe. În cazul hiperprotecției, părintele intervine atât de des, încât copilul are prea puține ocazii să încerce, să greșească și să rezolve singur probleme adecvate vârstei lui.
De ce mă simt vinovat când iau o decizie pe care părinții mei nu o aprobă?
Dacă alegerile tale erau mereu puse sub semnul întrebării, criticate sau dezaprobate, ai învățat că a face ceea ce îți dorești îi supără pe cei din jur și că riști să pierzi afecțiunea lor. Pentru a te face să te supui lor, părinții îți pot induce vinovăție în moduri foarte concrete: îți reamintesc câte au făcut pentru tine și cât s-au sacrificat, îți spun că i-ai dezamăgit, „se îmbolnăvesc” sau li se face rău atunci când iei o decizie care nu le convine, nu îți mai vorbesc zile întregi, îți amintesc că „nu mai au mult de trăit”, îți reproșează că te-ai schimbat sau că nu îi mai iubești, îți spun că din cauza ta nu mai pot dormi ș.a.m.d.
Vinovăția nu este însă o dovadă că ai făcut ceva greșit. Dacă te răzgândești de fiecare dată doar ca să le faci pe plac sau ca să scapi de starea aceasta, poți ajunge să nu te mai regăsești în propria viață. Învață să recunoști mecanismele prin care apare vinovăția și nu îi mai permite să îți dicteze deciziile.
De ce mă simt din nou ca un copil când sunt în preajma părinților mei?
Chiar dacă ești adult, în prezența părinților tăi poți reintra în aceeași dinamică din copilărie. Dacă părintele continuă să se poarte cu tine la fel ca atunci – îți spune ce să faci, te critică, îți face reproșuri sau îți vorbește de sus – este și mai greu să rămâi în starea de adult și ajungi să reacționezi ca odinioară: te justifici, taci, cedezi sau te enervezi. Contextele familiare îți reactivează aceleași reacții, așa că primul pas pe care îl poți face este să îți observi reacția în momentul în care apare și să alegi conștient să rămâi în postura de adult, indiferent cum îți vorbește părintele tău.
Cum pun limite unui părinte care continuă să mă controleze?
Mai întâi, stabilește clar pentru tine ce nu mai accepți. Apoi spune-i simplu, fără să dai prea multe explicații: „Decizia asta îmi aparține”, „Nu vreau să discut despre asta” sau „Dacă începi să mă jignești, închei conversația”. Când pui o limită, spune și ce vei face dacă ea nu este respectată. Nu poți controla dacă părintele își schimbă sau nu comportamentul, dar poți decide cum vei reacționa tu dacă el continuă în aceeași manieră. Iar dacă limita este încălcată, fă exact ceea ce ai spus că faci. Altfel, părintele învață că te poate ignora fără să se întâmple nimic. Dacă insistă, se supără, îți face reproșuri sau încearcă să te facă să te simți vinovat, nu te apăra și nu renunța la limitele tale doar ca să aplanezi lucrurile. Reacția lui este responsabilitatea lui, nu a ta. Încheie discuția, pleacă și nu îi mai oferi informații despre lucrurile în care continuă să se amestece.
De ce am nevoie mereu de părerea altora înainte să iau o decizie?
Dacă părinții tăi îți spuneau mereu ce să faci, îți criticau alegerile sau interveneau de fiecare dată când aveai o problemă, nu ai avut spațiul necesar ca să înveți că te poți baza pe propria ta judecată. Ceea ce ai învățat a fost că altcineva din exterior știe mai bine decât tine ce ți se potrivește și ce nu. Ca adult, continui să funcționezi în același fel: chiar și atunci când știi ce vrei, simți nevoia ca cineva să îți confirme că alegerea ta este una bună. Începe să iei singur mici decizii, fără să ceri părerea nimănui. Vei observa că te poți descurca și că poți face față consecințelor și vei dobândi din ce în ce mai multă încredere în tine.
