Fie că părintele a fost distant, imatur, imprevizibil sau centrat exclusiv pe sine, lipsa de afecțiune și de siguranță emoțională din copilărie îți influențează felul în care te raportezi la ceilalți și la tine însuți. Ca adult, îți poate fi greu să te apropii de cineva, să ai încredere, să ceri ajutor sau să îți înțelegi propriile trăiri. Ești mai atent la ce simt ceilalți decât la ce simți tu, îți pui nevoile pe ultimul loc, te simți responsabil de emoțiile altor oameni sau observi imediat orice schimbare de dispoziție, întrebându-te dacă nu cumva este din cauza ta.
Dr. Ursula Sandner
Un părinte poate să îți ofere tot ce ai nevoie din punct de vedere material, să fie prezent fizic, dar să te ignore sau să nu fie cu adevărat alături de tine atunci când ai nevoie de sprijin emoțional.
Vii acasă trist, însă nu te întreabă nimeni ce ai pățit. Vrei să îi povestești mamei că te-ai certat cu un coleg, iar ea începe să îți vorbească despre propriile probleme și, în loc să fii tu cel consolat, ajungi să încerci să o liniștești pe ea. Într-o zi tatăl glumește cu tine și este bine dispus, iar în alta se înfurie și începe să țipe la tine dintr-un motiv pe care, cu o zi înainte, l-ar fi trecut cu vederea. Iei o notă mică, iar părintele nu te întreabă ce s-a întâmplat, ci îți spune că îl faci de rușine.
Din astfel de experiențe poți ajunge să înveți că, atunci când îți este greu, trebuie să te descurci singur, că emoțiile tale îi deranjează pe ceilalți, că trebuie să fii mereu atent la starea celor din jur și că nevoile tale nu sunt atât de importante. Mai târziu, poți continua să funcționezi și în relațiile tale de adult după aceleași tipare, însă ele pot fi schimbate printr-un proces de conștientizare și de vindecare, în care înveți treptat să te raportezi altfel la tine însuți și la cei din jur.
- De ce îți este greu să te apropii și să te deschizi în fața celorlalți dacă ai avut un părinte indisponibil emoțional?
Un părinte poate să îți asigure confort material, dar să fie distant, rece sau absent din punct de vedere afectiv. Dacă în copilărie îți ignora nevoile emoționale, nu te asculta, nu îți oferea afecțiune sau sprijin când erai trist sau plângeai, ai învățat că emoțiile tale sunt o povară pentru ceilalți. Pentru că ai fost lăsat să te descurci singur în momentele tale cele mai vulnerabile, ai înțeles că nu te poți baza pe nimeni și ai început să te închizi în tine și să „îți amorțești trăirile” pentru a te proteja de o nouă respingere.
Ca adult ai tendința de a fugi de emoțiile tale refugiindu-te în muncă, în seriale, în jocuri video sau în alte activități similare. Faci asta pentru a te deconecta de propriile trăiri atunci când ele devin prea copleșitoare, rămânând doar cu o senzație de gol interior pe care nu ți-o poți explica.
Îți este greu și să ceri ajutor. Când treci printr-o perioadă dificilă, încerci să te descurci singur și spui că ești bine chiar și atunci când nu ești. Dacă cineva se oferă să te ajute, refuzi sau îi spui că nu este nevoie. Ai învățat să nu te bazezi pe ceilalți, pentru că atunci când ai avut nevoie de sprijin, nu l-ai primit.
În relațiile tale, îți este frică de intimitate și de a te simți vulnerabil și te simți inconfortabil când ceilalți își exprimă emoțiile sau îți cer să te deschizi. Dacă în copilărie ai învățat că, atunci când îți arătai emoțiile, nu primeai sprijin sau erai respins, păstrarea unei anumite distanțe poate deveni o formă de protecție.
Când partenerul plânge sau îți spune că suferă, nu știi ce să faci și te retragi sau schimbi subiectul. Când ești întrebat cum te simți cu adevărat, răspunzi scurt și evaziv. Poți ajunge să alegi parteneri indisponibili emoțional, pentru că ești familiarizat cu acest tipar și nici nu te obligă să te expui prea mult. Iar când cineva încearcă să se apropie de tine, poți simți nevoia să te retragi, pentru că apropierea înseamnă și să te expui riscului de a fi din nou rănit sau respins.
Sau, dimpotrivă, ajungi să cauți cu disperare iubirea și atenția celorlalți și tinzi să faci compromisuri și sacrificii care îți fac rău, doar pentru a nu rămâne singur.
Pentru că nu ai primit în copilărie afecțiunea de care aveai nevoie, continui să o cauți ca adult, însă ești atras, într-o manieră inconștientă, de oameni distanți, reci sau indisponibili emoțional, așa cum erau și părinții tăi, pentru că speri că, de data aceasta, dacă te vei strădui suficient, vei primi iubirea pe care nu ai primit-o atunci.
Este ca și cum ai încerca să obții un alt deznodământ pentru ceea ce ai trăit în copilărie: speri că, de data aceasta, persoana indisponibilă te va alege, te va vedea și te va iubi așa cum nu ai fost iubit atunci și că, prin iubirea lui, vei primi confirmarea pe care o cauți de când erai copil: că meriți să fii iubit.
Însă partenera sau partenerul tău nu îți poate vindeca rănile din copilărie. Doar tu poți face asta. Iubirea pe care ți-o oferă acum, ca adult, nu poate înlocui iubirea de care avea nevoie copilul care ai fost atunci– sunt două lucruri diferite, care răspund unor nevoi diferite.
De aceea, atunci când partenerul se îndepărtează, reacția ta poate fi disproporționată față de situație. Retrăiești starea de nesiguranță din copilărie, când depindeai de un părinte pentru afecțiune și protecție, care nu era disponibil emoțional pentru tine. Îl cauți insistent, încerci să îl mulțumești, accepți să fii tratat cu răceala sau indiferența și renunți la propriile nevoi, numai să nu te părăsească.
Pentru a schimba acest tipar, începe prin a-ți recunoaște și a-ți numi emoțiile, în loc să le ignori sau să fugi de ele. Când simți că apare un disconfort emoțional, oprește-te și întreabă-te: „Ce simt acum, de fapt?”.
Dă-ți voie să te deschizi treptat în fața unei persoane de încredere, chiar și cu lucruri mici pe care de obicei nu le-ai spune nimănui. Îndreaptă-te, pe cât posibil, spre oameni care sunt disponibili emoțional și care știu să fie prezenți pentru tine, chiar dacă la început poate fi inconfortabil.
Și amintește-ți că a cere ajutor nu te face slab, cere doar puțin curaj și poate fi și un prim pas prin care le permiți celorlalți să te cunoască cu adevărat și să se apropie de tine.
- Cum te poate afecta faptul că ai crescut cu un părinte imatur emoțional?
Un părinte imatur emoțional are dificultăți în a-și gestiona propriile frustrări, conflicte și probleme și se comportă ca un copil, plasându-te pe tine în rolul de „părinte” (îi devii confident, protector sau chiar „terapeut”).
Ai fost nevoit să te maturizezi înainte de vreme și să fii mereu puternic pentru că a trebuit să preiei tu responsabilitatea pentru bunăstarea celor din jur. Poate că mama îți povestea despre conflictele cu tatăl tău și te întreba dacă ți se pare normal felul în care se poartă cu ea. Sau poate că tata îți spunea că nu mai poate vorbi cu mama și că tu ești singurul care îl înțelege. Când se certau, te duceai de la unul la celălalt și încercai să îi împaci. Știai deja când trebuie să taci, ce să îi spui mamei ca să o ajuți să se liniștească sau ce subiecte să eviți cu tata.
În loc ca părinții tăi să te protejeze de problemele lor de adulți, te implicau în ele. Aflai detalii despre conflictele lor, despre infidelitate, despre probleme financiare sau despre alte situații pe care, copil fiind, nu aveai cum să le gestionezi și nici nu ar fi trebuit să fii pus în poziția aceasta. Uneori, părintele îți spunea că numai cu tine putea vorbi sau că tu erai singurul care îl înțelegea.
Pentru un copil, acest rol putea să aducă și sentimentul de apropiere sau că este important pentru părinte. Erai „copilul matur”, cel care înțelegea, cel pe care se putea baza. Numai că, de fapt, nu era vorba despre o apropiere reală, ci despre o inversare a rolurilor: tu îi ofereai părintelui tău ceea ce ar fi trebuit să îți ofere el ție.
Ai învățat, astfel, că nevoile tale sunt mai puțin importante decât ale celorlalți și că, pentru a fi iubit și apreciat, trebuie să fii de ajutor, să fii înțelegător, să te sacrifici pentru ei și să fii mereu disponibil, orice ți-ar cere.
Ai învățat și că nu ai voie să fii obosit, trist sau copleșit, pentru că nimeni nu era acolo să te asculte și pe tine. Ai învățat să fii atent la stările celorlalți înainte să îți dai seama ce simți tu și să fii util înainte să fii, pur și simplu, un copil.
Ca adult ai tendința de a-i pune mereu pe ceilalți pe primul loc, te simți responsabil pentru fericirea, stările și problemele lor și te simți vinovat dacă nu reușești să îi ajuți sau să faci ceea ce se așteaptă de la tine. Când cineva apropiat este trist sau trece printr-o perioadă dificilă, intri automat în rolul de salvator, chiar dacă nimeni nu ți-a cerut asta.
Îți este greu să spui „nu” atunci când cineva îți cere ceva, pentru că te simți imediat vinovat. Astfel ajungi să preiei responsabilități care nu sunt ale tale și să te ocupi mai întâi de problemele celorlalți, lăsându-ți propriile nevoi pe ultimul loc.
Îți este greu să te relaxezi sau să te distrezi, pentru că ai mereu senzația că ar trebui să faci ceva util sau important. Chiar și atunci când ai timp liber, te gândești la ce mai este de făcut sau la lucrurile pe care le-ai lăsat nerezolvate. De asemenea, îți poate fi greu să îți dai seama ce ți-ar plăcea ție cu adevărat.
Ai tendința de a atrage parteneri imaturi, dependenți emoțional sau neajutorați, pe care încerci constant să îi „salvezi”. Îi ajuți de fiecare dată când intră într-o dificultate, le găsești explicații pentru comportamentele disfuncționale, îi susții financiar sau emoțional mai mult decât poți și continui să speri că, dacă îi ajuți suficient, vor deveni mai responsabili.
Confunzi faptul că ești indispensabil cu faptul că ești iubit și, fără să îți dai seama, repeți aceeași dinamică din copilărie. Oferi mult mai mult decât primești și, în timp, ajungi să te epuizezi, dar îți poate fi greu să pleci, pentru că simți că îl abandonezi pe celălalt exact când are nevoie de tine. Iar atunci când ai tu nevoie de sprijin, descoperi că nu ai pe cine să te bazezi, pentru că ai ales un om care nu are capacitatea să îți ofere ceea ce îi oferi tu lui.
Pentru a ieși din acest tipar, începe prin a-ți aminti că nu este datoria ta să rezolvi problemele și să gestionezi emoțiile altor adulți. Fiecare adult este responsabil de propria viață, iar faptul că cineva din jurul tău nu se descurcă nu înseamnă automat că tu trebuie să intervii.
Când observi la tine tendința de a sări în ajutorul cuiva, oprește-te și întreabă-te: „Este cu adevărat responsabilitatea mea să rezolv asta sau doar intru din nou în acel rol din copilărie?” De multe ori vei descoperi că intri automat în acest rol, chiar dacă celălalt nu ți-a cerut nimic, și că poți foarte bine să nu te implici.
Învață să spui „nu” fără să îți justifici de fiecare dată refuzul. La început, este posibil să apară vinovăția, mai ales dacă ai învățat de mic să pui nevoile celorlalți înaintea nevoilor tale. Dar faptul că te simți vinovat nu înseamnă că ai greșit și nici că trebuie să te răzgândești.
Alege, pe cât posibil, parteneri și prieteni care sunt la rândul lor adulți responsabili, capabili să își poarte singuri de grijă. Dacă ai fost obișnuit să te simți important atunci când cineva avea nevoie de tine, acest tip de relație ți se poate părea, la început, „plictisitoare” sau „fără scop”, pentru că nu mai trebuie să fii tu cel care rezolvă, susține și are grijă de toate.
Și, nu în ultimul rând, reconectează-te cu copilul tău interior și dă-ți voie să faci lucruri doar din plăcere sau care îți aduc bucurie, fără nicio altă miză sau obligație.
- De ce îți este greu să te simți în siguranță în relații dacă ai avut un părinte imprevizibil?
Un părinte imprevizibil poate fi cald și afectuos într-o zi, iar în alta să devină rece, iritat sau furios, fără ca tu să înțelegi de ce. Același comportament putea să îl amuze într-o zi, iar în alta să îl înfurie. Nu știai niciodată foarte bine la ce reacție să te aștepți și, înainte să spui sau să faci ceva, încercai să îți dai seama în ce stare era.
Pentru un copil, faptul că nu știe cum va reacționa părintele îl ține permanent în alertă. Dacă pentru același lucru părintele putea să nu spună nimic într-o zi, iar în alta să se enerveze sau să te pedepsească, poți ajunge să dezvolți o stare de hipervigilență. Devii foarte atent la detalii, la schimbări mici de comportament sau de atitudine, pentru că ai învățat că astfel poți anticipa dacă urmează ceva neplăcut. Mai târziu, poți continua să „scanezi” permanent mediul, chiar și atunci când nu există un pericol real.
Ca adult, observi imediat când partenerul tău are un ton diferit sau când se schimbă ceva în expresia lui și începi să te îngrijorezi gândindu-te că ai spus sau ai făcut tu ceva ce l-a supărat.
Ai învățat de mic că după liniște urmează furtuna, așa că îți este greu să te simți cu adevărat relaxat într-o relație, chiar și atunci când totul merge bine, pentru că o parte din tine parcă așteaptă, în continuare, ca ceva rău să se întâmple.
În relațiile de cuplu, poți ajunge să fii atras de oameni imprevizibili sau instabili emoțional, pentru că acest tip de dinamică îți este familiar. Un om calm cu un comportament constant în relație îți poate părea „plictisitor”, deoarece confunzi intensitatea emoțională cu iubirea și tensiunea cu „chimia”, deși sunt lucruri diferite.
Îți este greu să îți exprimi dezacordul sau să spui ce te deranjează, pentru că nu știi cum va reacționa celălalt. Preferi să taci, să treci peste sau să speri că lucrurile se vor rezolva de la sine, decât să te confrunți cu o reacție neplăcută sau cu un conflict.
Ai nevoie să înveți să faci diferența între ceea ce observi și ceea ce presupui. Partenerul vorbește mai puțin decât de obicei – acesta este un fapt. Gândul că este supărat pe tine sau că ai făcut ceva greșit este o presupunere, până când afli ce se întâmplă, de fapt. În loc să analizezi fiecare gest și să îți schimbi comportamentul în funcție de ceea ce crezi că simte celălalt, întreabă-l direct dacă este ceva în neregulă.
Un om poate fi obosit, iritat, preocupat sau poate avea o zi proastă fără ca acest lucru să aibă legătură cu tine. Faptul că observi imediat că ceva s-a schimbat nu înseamnă că schimbarea este din cauza ta sau că trebuie să faci tu ceva.
Dă-ți voie să te bucuri de momentele liniștite fără să le vezi ca pe o „pauză” înainte de a urma ceva rău. Dacă lucrurile merg bine, încearcă să rămâi în prezent și să nu mai interpretezi asta ca pe o amenințare, ci ca pe ceva firesc din viața ta.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
În același timp, ai nevoie să reduci și starea de tensiune acumulată în corp. Un somn de calitate, exercițiile de respirație conștientă, mișcarea, timpul petrecut în natură te pot ajuta să îți echilibrezi sistemul nervos.
Nu respinge din start o relație doar pentru că nu simți de la început aceeași intensitate. Vezi ce se întâmplă pe măsură ce îl cunoști pe acel om – dacă îți place să fii în preajma lui, dacă există compatibilitate, dacă vă înțelegeți și dacă interesul tău crește în timp.
Astăzi poți răspunde altfel decât o făceai în copilărie. Poți să spui ce gândești, să îți exprimi dezacordul și să pui limite, chiar dacă celuilalt nu îi place. Nu este responsabilitatea ta să previi fiecare izbucnire sau să te porți mereu „cum trebuie” ca să nu superi pe nimeni. Iar dacă cineva se înfurie, te amenință sau te pedepsește, într-o formă sau alta, de fiecare dată când nu faci ce vrea, poți să te îndepărtezi și să te întrebi dacă mai vrei sau nu să rămâi într-o astfel de relație.
- De ce te simți vinovat când te pui pe tine pe primul loc dacă ai avut un părinte centrat pe sine?
Un părinte centrat pe sine este preocupat, în primul rând, de imaginea sa, de nevoile și de emoțiile sale. Îi este greu să accepte că propriul copil este o persoană separată, care poate să își dorească altceva, să aibă alte opinii sau să facă alegeri cu care el nu este de acord.
Unii dintre acești părinți sunt narcisici – trebuie să fie mereu în centrul atenției, au nevoie de admirația celor din jur și nu tolerează critica ori să fie contraziși. Pentru un astfel de părinte, reușitele copilului pot deveni o confirmare a propriei valori. Vrea să ai rezultate bune, să alegi profesia pe care o consideră el potrivită, să te comporți într-un anumit fel și să îi oferi motive să se mândrească cu tine.
Alții îți amintesc mereu câte sacrificii au făcut pentru tine pentru a te face să te simți dator și obligat să le răspunzi în același fel. Astfel, ce fac, fac mai degrabă pentru ei. Alții sunt calzi și afectuoși cât timp faci ceea ce așteaptă de la tine și îi ajuți să păstreze în fața celorlalți imaginea unei familii fericite, a unei mame dedicate sau a unui tată model. Când îi contrazici, alegi altceva pentru tine sau începi să pui limite, apar reproșurile, răceala sau victimizarea.
Ajungi să te simți vinovat atunci când îți dorești altceva decât părintele tău sau când faci o alegere pe care el nu o aprobă. În loc să te gândești la ce este bine pentru tine, te gândești cum va reacționa el și dacă nu cumva îl vei dezamăgi sau răni. Cu timpul începi să ai senzația că dacă îți pui nevoile tale pe primul plan, faci rău cuiva.
Te simți vinovat în situații în care nu ai făcut nimic greșit. Dacă refuzi o rugăminte, te simți prost ore întregi. Dacă îți iei o zi pentru tine, te gândești că ești egoist. Alegi ceva ce îți dorești, deși familia sau partenerul ar fi preferat altceva, și simți imediat nevoia să te justifici și să explici de ce ai luat acea decizie.
Crescând lângă un astfel de părinte, înveți că iubirea trebuie „câștigată”. Ajungi să-ți negi propriile emoții pentru că ți s-a spus cum „ar trebui” să te simți. Îți e greu să pui limite pentru că ele nu ți-au fost respectate. Te învinovățești pentru tot ce nu merge bine și trăiești într-o stare de tensiune permanentă, încercând să eviți conflictele.
În relațiile de cuplu, poți fi atras de parteneri egocentrici, care așteaptă ca totul să se învârtă în jurul lor, care nu țin cont de nevoile tale sau care te fac să te simți vinovat atunci când nu le faci pe plac.
Problemele apar mai ales atunci când vrei altceva decât ei. Îi spui partenerei sau partenerului că ceva te-a deranjat, iar dacă se supără, începi să dai înapoi și să te întrebi dacă nu cumva ai exagerat tu. Spui că nu vrei să faci ceva, iar dacă îl vezi pe celălalt dezamăgit, te răzgândești. Renunți constant la tine și la ce îți dorești pentru că ți-e teamă că vei pierde relația, pentru că nu te vezi tu pe tine suficient de important și de valoros și consideri, inconștient, că nu meriți sau nu ai dreptul să te prioritizezi.
Îți poate fi greu să spui, pur și simplu, „nu vreau” sau „nu pot”. Simți nevoia să explici de ce, să te justifici și să câștigi aprobarea celuilalt. Dar fii atent și la felul în care ceilalți te fac să te simți vinovat atunci când nu faci ce își doresc. Îți spun că ești egoist, că i-ai dezamăgit, că, după tot ce au făcut pentru tine, nu se așteptau să îi refuzi? Se victimizează sau îți reproșează tot felul de lucruri pentru a te face să te răzgândești? Dacă se întâmplă asta, nu tu ești cel egoist, ci celălalt încearcă să te facă să te simți vinovat ca să obțină ceea ce vrea.
Începe să fii atent la felul în care îți vorbești și la lucrurile pe care ai ajuns să le crezi despre tine – că nu meriți, că ești egoist când îți dorești ceva, că trebuie să fii mereu de folos ca să fii iubit sau că dorințele tale contează mai puțin decât ale celorlalți. Dacă ai auzit astfel de mesaje ani la rând, poți ajunge să le repeți și tu în minte ca și cum ar fi adevăruri despre tine. Când apar, întreabă-te de unde vin și dacă chiar sunt adevărate.
Observă și dacă continui să cauți aprobarea părintelui tău. Mulți oameni își aleg, și la 40 sau 50 de ani, profesia, partenerul, locul în care trăiesc sau felul în care își cresc copiii în funcție de ce ar spune mama sau tata. Dacă reacția lor cântărește mai mult decât ceea ce îți dorești tu, înseamnă că influența lor este încă foarte puternică, iar viața pe care o trăiești nu este, de fapt, a ta. Un psihoterapeut te poate ajuta să înțelegi cum funcționează acest tipar și să îți construiești, pas cu pas, o viață în care deciziile tale să fie, în sfârșit, ale tale.
Cum poți schimba relația cu părinții tăi acum, ca adult?
Nu poți schimba ce s-a întâmplat în copilărie, dar poți schimba felul în care te raportezi la ei acum. Un pas important este să îi vezi așa cum sunt ei, nu așa cum ai sperat ani la rând că vor deveni. Poate că încă aștepți să își dea seama cât te-au rănit, să își ceară iertare sau să înceapă să se poarte altfel cu tine.
Uneori părinții se schimbă, dar alteori continuă să nege, să minimalizeze problemele sau să repete aceleași comportamente. Dacă se întâmplă asta, ai nevoie să iei decizii pornind de la ceea ce vezi în relația cu ei astăzi, nu bazându-te pe speranța că, într-o zi, vor deveni părinții de care ai avut nevoie.
Nu încerca să îi explici la nesfârșit mamei sau tatălui tău de ce te-a rănit sau de ce ai nevoie să se comporte diferit. Spune-i clar ce te deranjează și ce nu mai accepți, dar fii atent și la felul în care răspunde. Un părinte dominator nu respinge neapărat ceea ce îi spui pentru că argumentele tale nu sunt suficient de bune, ci pentru că nu mai faci cum spune el. Un părinte imatur emoțional poate ajunge să vorbească despre cât de rănit este el, iar în loc să rămână atent la ce îi spui, ajunge să aibă nevoie ca tu să îl liniștești. Un părinte centrat pe sine poate întoarce lucrurile împotriva ta și te poate face să te simți vinovat pentru faptul că ai adus problema în discuție.
Dacă ai explicat de mai multe ori și reacția rămâne aceeași, nu te mai consuma încercând să găsești „formularea perfectă”. Cu cât îi explici mai mult, cu atât îi dai mai multe lucruri de care să se agațe și pe care să le întoarcă împotriva ta. Poți încheia conversația, poți pleca sau puteți petrece mai puțin timp împreună. Dacă lucrurile nu se schimbă și relația continuă să îți facă rău, redu cât poți de mult contactul.
Este nevoie să accepți și că relația cu părintele tău are limitele ei. Îl poți iubi și, în același timp, să știi că nu este omul căruia îi poți spune orice sau de la care poți primi sprijinul emoțional de care ai nevoie. Nu este nevoie ca părinții tăi să știe tot ce se întâmplă în viața ta. Dacă orice informație ajunge să fie folosită ca să te critice sau să îți influențeze deciziile, păstrează acele lucruri pentru tine.
Dacă te întorci mereu cu speranța că, de data asta, va fi altfel, ajungi să treci din nou prin aceeași dezamăgire. La un moment dat, ai nevoie să încetezi să mai ceri de la el ceea ce ți-a arătat, în mod repetat, că nu poate să îți ofere.
Poți simți multă furie sau resentimente pentru felul în care ai fost tratat. Faptul că înțelegi de ce părintele tău s-a purtat într-un anumit fel nu șterge ce ai trăit și nu înseamnă că trebuie să îl scuzi, dar nici să rămâi ani la rând prins în furie, reluând în minte aceleași nedreptăți sau aceleași discuții. Ai nevoie să înțelegi ce efect au avut toate acestea asupra ta, să-ți vindeci rănile emoționale și să nu mai lași ceea ce ai trăit atunci să îți conducă viața.
Vindecarea ta nu depinde de faptul că părintele recunoaște ce s-a întâmplat sau este de acord cu felul în care vezi tu lucrurile. Poți construi relații sănătoase în viața ta și poți schimba ceea ce ai învățat despre tine chiar dacă el continuă să spună că „nu a fost așa”.
Observă mai ales ce se întâmplă cu tine atunci când ești în preajma lui. Dacă te simți din nou mic, vinovat sau confuz, dacă începi să te îndoiești de lucruri care, în rest, îți sunt clare, înseamnă că, lângă el, reintri în acel rol de copil speriat sau supus. În acest sens, psihoterapia te poate ajuta să vezi mai clar cum te-a afectat relația cu părintele tău și cum poți face treptat schimbările de care ai nevoie.
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
De ce eu și fratele sau sora mea avem amintiri atât de diferite despre aceiași părinți?
Pentru că doi copii pot crește în aceeași familie și, totuși, să aibă experiențe foarte diferite cu părinții lor. Un părinte poate fi mai critic cu unul dintre copii, mai permisiv cu altul sau poate avea așteptări diferite de la fiecare. Același părinte poate trece prin perioade foarte diferite când fiecare copil este mic. Contează și vârsta, temperamentul copilului și rolul pe care ajunge să îl ocupe în familie. Faptul că fratele sau sora ta spune: „Cu mine nu s-a purtat așa” sau „Eu nu îmi amintesc asta” nu înseamnă că ceea ce ai trăit tu nu este real. El sau ea poate să fi avut, pur și simplu, o altă relație cu același părinte.
Cum fac diferența între un părinte care a avut și el greșelile lui și un părinte toxic?
Orice părinte poate spune sau face uneori lucruri prin care își rănește copilul. Însă vorbim despre greșeli punctuale sau despre un comportament care se repetă ani la rând? Un părinte care își asumă ceea ce a făcut poate să te asculte când îi spui că te-a rănit, să recunoască faptul că a greșit, să își ceară iertare și să fie atent să nu mai repete același comportament. Un părinte toxic neagă, minimalizează sau întoarce lucrurile împotriva ta, se victimizează, te acuză pe tine că exagerezi și repetă același comportament ani la rând, oricât i-ai spune că îți face rău. Dacă, atunci când încerci să vorbești cu el și să pui limite, tot tu ajungi să te simți vinovat sau chiar să-ți ceri iertare, problema nu mai ține de o reacție de moment a lui, ci de felul în care funcționează relația dintre voi.
Cei din jur îmi spun că exagerez în privința părinților mei și că ar trebui să trec peste. Cum îmi dau seama cine are dreptate?
Oamenii care nu au trăit într-o astfel de familie au dificultăți să înțeleagă cât de mult te poate afecta relația cu părinții tăi. Pentru ei pare simplu să „treci peste” sau să „nu mai iei lucrurile personal”. Nu are rost să le explici sau să încerci să îi convingi cât de mult te-au afectat și poate te afectează în continuare lucrurile prin care ai trecut. Tu știi cel mai bine cum te simți în preajma părinților tăi și cât timp îți ia să îți revii după fiecare întâlnire cu ei.
Dacă părintele meu este bătrân sau bolnav, mai am dreptul să pun limite?
Da. Vârsta sau boala părintelui nu schimbă ceea ce s-a întâmplat între voi și nu înseamnă că trebuie să accepți orice din partea lui. Îl poți ajuta atât cât simți și cât poți fără să accepți să fii umilit, criticat sau manipulat. Mulți adulți ajung să facă mai mult decât pot pentru că se simt vinovați când spun „nu”. Dacă părintele continuă să aibă comportamente toxice, faptul că acum este vulnerabil nu înseamnă că tu trebuie să renunți la limitele tale sau să te expui din nou acelorași comportamente care îți fac rău. Poate încerca să îți inducă vinovăție, să te facă să te simți dator, egoist sau nerecunoscător, însă aceste sentimente nu înseamnă că ești obligat să faci mai mult decât poți sau să accepți felul în care se poartă cu tine.
Dacă părintele meu a avut și el o copilărie grea, ar trebui să îl înțeleg și să trec peste ce mi-a făcut?
Faptul că părintele tău a avut, la rândul lui, un istoric dificil de viață nu scuză felul în care s-a purtat cu tine. Un adult rămâne responsabil pentru felul în care își tratează copilul, oricât de grea ar fi fost propria copilărie. De altfel, mulți oameni care au suferit în copilărie aleg conștient să fie altfel cu copiii lor, tocmai pentru că știu ce înseamnă să fii rănit de propriul părinte. Își asumă responsabilitatea pentru a se vindeca și a face alte alegeri și nu perpetuează aceleași tipare toxice în relația cu copiii lor. Astfel că, atunci când un părinte îți spune: „Nu știi tu prin ce am trecut eu, de ce te plângi tocmai tu?”, nu înseamnă că nu ai dreptul să îi spui ce te-a rănit sau că trebuie să îți minimalizezi trăirile.
