Care este diferența dintre vinovăție și responsabilitate?

Vinovăția este cu adevărat toxică deoarece nici nu ne ajută să ne reparăm greșelile (în mod real), nici nu ne va împiedica să repetăm acele greșeli, ci doar ne face să ne simțim „mici”, anxioși, temători, neîncrezători, deprimați.

Oamenii care se simt vinovați de ceva, de multe ori rămân blocați într-o stare internă de tensiune, regret, remușcări; se preocupă obsesiv pentru acel lucru considerat a fi rău pe care l-au făcut, și-ar dori să-l poată repara, însă deseori acest lucru nu mai este posibil ori ei nu-și mai găsesc curajul de a acționa din cauza fapului că se simt prea rău – le este rușine, le este greu să dea ochii cu ceilalți, le este teamă că vor fi respinși sau criticați. Le este teamă de o confruntare deoarece atât de urât și-au vorbit singuri în dialogul lor interior („cât de prost am fost”, „sunt un ratat”, „nu mai merit nimic bun” etc.) încât și-au pierdut aproape complet încrederea în sine.

Vinovăția nu ne poate garanta că nu vom repeta aceeași greșeală – de exemplu, oamenii încearcă uneori să elimine din sfera conștientă acest sentiment de vinovăție deoarece le cauzează neliniște sau anxietate și fac acest lucru prin a minimaliza faptele lor – „exagerezi, ești prea sensibil”, prin negare -  „nu am făcut nimic / nu am greșit cu nimic”, prin raționalizare – „m-am comportat așa pentru că el/ea m-a provocat”.

Ceea ce ne poate ajuta, în schimb, să nu mai repetăm aceeași greșeală este asumarea responsabilității și nu faptul că ne lăsăm măcinați de o vinovăție care ne împiedică să devenim mai buni ori să evoluăm.

Asumarea responsabilității înseamnă că ne recunoaștem și ne acceptăm greșelile, că nu dăm vina pe alții pentru acțiunile și alegerile noastre. Odată ce ne asumăm greșelile, avem posibilitatea de a învăța ceva din ele, de a ne schimba gândirea, atitudinea sau comportamentul pentru a nu le mai repeta.

Dar dacă „greșelile” noastre nu sunt, de fapt, greșeli? Simțim vinovăție atunci când percepem că am greșit cu ceva față de cineva, când știm că am  încălcat anumite reguli, norme sau standarde morale, sociale sau culturale, fie ele și foarte puțin definite. Însă nu întotdeauna aceste norme și standarde sunt corecte, valide, sănătoase.

De exemplu, sunt multe femei care se simt vinovate pentru că nu își doresc să devină mame, deoarece societatea și familia se așteaptă de la ele să îndeplinească și / mai ales acest rol. În urma presiunilor din exterior, ele se pot gândi că este ceva în neregulă cu ele, că sunt egoiste și se pot învinovăți că nu simt dorința unui copil precum alte femei din jurul lor. Însă nu este nimic greșit în asta – suntem oameni diferiți, simțim diferit, avem nevoi, dorințe și valori diferite. Ce este normal și firesc pentru un om, pentru un alt om poate să nu fie; ce aduce bucurie, împlinire și sens unui om, altui om poate să-i aducă nefericire, frustrare și lipsă de sens. Nu trebuie să te justifici în fața nimănui pentru alegerile tale, ci doar să ți le asumi și să-ți trăiești viața în armonie cu tine însăți, în acord cu dorințele și valorile tale.

Un om religios se poate simți vinovat că „a gândit rău” despre colegul său, deoarece normele religioase spun că este păcat să gândești așa. Poate că acest om va încerca să elimine din sfera conștientă acest sentiment de vinovăție, poate că va merge să se spovedească, însă nu se va întreba „oare de ce am acest gând?”, „oare ce din interiorul meu (dorințe, frustrări, nevoi neîmplinite, credințe) mă determină să îl invidiez pe acest om / să-l vorbesc de rău / să mă gândesc cu resentimente la el”?, „oare ce pot face să schimb ceva la mine / viața mea?”. Putem spune că acest om nu și-a asumat responsabilitatea pentru gândurile și emoțiile sale, ci doar a încercat să fugă de ele. Neasumându-și responsabilitatea, nici nu va putea schimba ceva referitor la percepțiile sale, la trăirile sale, la viața sa.

Un partener de cuplu se poate simți vinovat deoarece celălalt partener îi repetă mereu: „din cauza ta sunt nefericit / sufăr / mă îmbolnăvesc / sunt trist”, „nu-ţi pasă de mine”, „ești egoist”, „dacă mă iubeai nu făceai asta” ș.a.m.d. Îi repetă aceste lucruri deoarece încearcă să-l domine, să-l determine să-i satisfacă nevoile și dorințele egoiste prin manipulare și șantaj emoțional, prin inducerea sentimentului de vinovăție.  Ne-am obișnuit încă din copilărie să auzim astfel de mesaje – de la părinții noștri, de la persoanele care încercau să „ne educe” prin inducerea acestui sentiment, astfel încât, ajunși adulți, le permitem și altora să ne vorbească și să ne trateze în același mod. Dar noi nu suntem responsabili de trăirile sau viața altor adulți. Noi suntem responsabili de faptele noastre și de consecințele lor – să ne asumăm ceea ce ne aparține și să încercăm să reparăm dacă am greșit, dar să nu le permitem altora să ne manipuleze prin inducerea acestui sentiment.

În alte cazuri, dacă oamenii se simt vinovați, pot alege să se autopedepsească (conștient sau inconștient) și să se autosaboteze. Un astfel de tipar de autosabotare trădează sentimente de vină nevrotică sau cronică – atunci când o persoană este învățată să se simtă vinovată din orice.

De exemplu, un copil poate crește cu sentimentul că niciodată nu se poate ridica la nivelul așteptărilor părinților, că nimic din ce face nu este bine, se poate percepe pe sine ca fiind „greșit”, ca și cum ar fi ceva în neregulă cu el (iar aici apare și rușinea), se poate simți vinovat pentru nefericirea părinților, nedorit ș.a.m.d. În general vinovăția are legătură cu „a face”, iar rușinea cu „a fi”.

Copiii, în general, se simt vinovați de lucruri pentru care nu ar trebui să se simtă vinovați – dacă sunt abuzați și maltratați, de conflictele din familie, de felul în care se simt părinții lor sau alți membri ai familiei, iar acest sentiment se întărește mai ales dacă părinții îi blamează, îi critică și îi pedepsesc frecvent „de ce mă rănești / mă superi, de ce nu faci cum spun eu?”, „din cauza ta m-am enervat”, „mă omori!”.

Acest sentiment de vinovăție poate fi inculcat copiilor și dacă părinții stabilesc niște standarde extrem de ridicate, iar apoi îi pedepsesc dacă greșesc ori îi învinovățesc că au eșuat. Ulterior, copiii internalizează acest mecanism și vor deprinde un obicei din a se învinovăți pe sine.

Un adult care are în interiorul său aceste sentimente de vinovăție cronică de obicei se învinovățește dacă lucrurile nu merg așa cum ar trebui în jurul său (dacă există situații mai puțin plăcute la locul de muncă, în familie, dacă cineva se supără sau reacționează într-un anumit fel) ori este gata să-și asume o vină care nu-i aparține.

Un exemplu de vină cronică este atunci când o persoană se simte vinovată și pentru că petrece prea mult timp la serviciu și nu acordă suficient timp sau atenție familiei, dar și când petrece prea mult timp cu familia și nu reușește să-și îndeplinească sarcinile profesionale la performanța dorită. Indiferent ce ar alege, s-ar simți vinovat.

Ce duce la întărirea acestui sentiment de vinovăție cronică?

- perfecționismul – un perfecționist se va învinovăți mereu pentru că niciodată nu va reuși să atingă perfecțiunea și nu va fi mulțumit de sine;

- credința că ești egoist dacă te pui pe tine pe primul plan, adică dacă ai grijă de tine și de nevoile tale. Oamenii se simt deseori vinovați dacă nu își compromit propria bunăstare de dragul altora, dacă propriile nevoi și dorințe se bat cap în cap cu nevoile și dorințele celor apropiați, iar ei aleg să aibă grijă întâi de propriile nevoi; sunt învinovățiți dacă spun „nu”, dacă nu vor să facă sacrificii pentru a corespunde așteptărilor sau pretențiilor egoiste ale celor din jur;

- comparația socială – dacă ne comparăm cu alții care par a fi mai buni ca noi sau care au mai multe decât avem noi, activăm acel sentiment de vinovăție cronică „eu de ce nu sunt ca el/ea,” „eu de ce nu am ce are el/ea?”, „nu sunt suficient de bun”. Nu trebuie să ne comparăm cu nimeni, ci doar cu noi înșine (cum am fost înainte și cum am evoluat acum). Nu avem de unde ști cum se simt cu adevărat acele persoane cu care noi ne comparăm, care este realitatea din spatele imaginilor frumoase pe care le afișează. Important nu este să fim ca alții, ci să ne croim noi propriul drum și fel de a fi, în acord cu autenticitatea noastră;

- faptul că nu reușim să ne iertăm pe noi înșine, să lăsăm în urmă trecutul – încă ne învinovățim pentru anumite greșeli mai mici sau mai mari, rememorăm acele momente, nu ne detașăm de trecut, ne gândim „ce-ar fi fost dacă... aș fi procedat altfel / nu s-ar fi întâmplat acest lucru”;

- faptul că nu impunem anumite limite și granițe ferme de interacțiune  – le permitem celorlalți să plaseze asupra noastră responsabilitatea asupra fericirii lor; obișnuim să le facem altora pe plac, ne simțim datori să avem grijă de nevoile lor, le permitem să ne șantajeze emoțional și să ne manipuleze.

Există o mare diferență între „vinovăție” și „responsabilitate” – a-ți asuma responsabilitatea pentru cine ești, pentru felul în care gândești, pentru emoțiile tale, pentru deciziile și acțiunile tale îți întărește sentimentul puterii interioare deoarece știi că dacă tu ești responsabil de viața ta, ai capacitatea de a face schimări, de a ieși din situații care îți dăunează, de a evolua și a-ți croi un destin așa cum ți-l dorești. Vinovăția te ține captiv într-o stare de neputință, o stare de frământare interioară și de pasivitate. Pe zi ce trece te simți din ce în ce mai mic, te blamezi, îți pierzi încrederea în sine.

Cu toții facem alegeri și luăm decizii, cheia este să ne asumăm responsabilitatea pentru ele, să învățăm din greșelile noastre, să ne iertăm pe noi înșine, să ne acceptăm și cu bune și cu rele și să ne străduim să fim pe zi ce trece mai buni. A ne simți vinovați pentru alegerile noastre înseamnă a ne critica, a ne blama, a ne raporta la noi înșine cu negativitate.

De exemplu, un om poate spune „sunt un prost pentru că am acționat așa”, își poate „blestema zilele” pentru o anumită decizie, însă la ce îl ajută? Nu face altceva decât să se simtă din ce în ce mai rău. Dar dacă gândește „am făcut acest lucru pentru că... așa am considerat eu la acel moment că este mai bine în acord cu experiența mea de viață de până atunci / m-am grăbit, am acționat din impuls / le-am permis altora să mă influențeze etc, dar am observat că am greșit pentru că.... și am învățat din aceasta următoarele lucruri...” ia problema în propriile mâini, își asumă responsabilitatea, înțelege ce și de ce a acționat în acel fel și, conștientizând toate acestea, poate face alte alegeri și lua alte decizii pe viitor (iese din tiparul disfuncțional).

Alegând responsabilitatea în locul vinovăției ne acordăm șansa de a deveni mult mai conștienți de felul în care trăim, de felul în care ne comportăm în relațiile noastre, ne eliberăm de anumite poveri care de multe ori nici nu ne aparțin și ne dăm voie să devenim mai înțelepți și mai împăcați cu noi înșine.

Tu ce alegi – vinovăția sau responsabilitatea?

Dr. Ursula Sandner

 

Un comentariu pentru “Care este diferența dintre vinovăție și responsabilitate?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.