Cum gestionăm sentimentele de vinovăție și rușine?

Standardele morale și sociale pe care ni le formăm, concepțiile referitoare la cum ar trebui să fim și ce ar trebui să facem sunt condiționate în mare măsură de educația pe care am primit-o de la părinți și profesori, de interacțiunile cu persoanele semnificative din viața noastră. Atunci când încălcam aceste standarde sau nu corespundeam așteptărilor celor apropiați apăreau sentimentele de vinovăție și rușine. De câte ori nu ați auzit „să-ți fie rușine că....” sau alte asemenea lucruri care ne determinau să punem la îndoială calitatea noastră umană. Pentru că vinovăția și rușinea cu timpul se transformă în poveri care ne fac să ne pierdem încrederea în sine, ne sabotează fericirea și ne distrug moralul.

Ele nu sunt numai în strânsă legătură cu sinele, cu felul în care ne percepem pe noi înșine, ci sunt de asemenea „sociale” în sensul în care apar în contexte interpersonale și reprezintă instrumente puternice de condiționare a comportamentelor celuilalt.

Părinții le induc copiilor aceste sentimente dacă se abat de la regulile lor, iar odată ajunși adulți mecanismul continuă să funcționeze. Sunt șantajați emoțional dacă nu le fac în continuare pe plac, dacă felul în care aleg să-și trăiască viața nu corespunde așteptărilor și pretențiilor părinților: „dacă faci asta o să mă bagi în mormânt”, „după cât m-am sacrificat pentru tine nu poți și tu să...”

De asemenea, în relațiile de cuplu partenerii folosesc frecvent această tehnică pentru a-l determina pe celălalt să se supună nevoilor și dorințelor proprii. Există situații când unul dintre ei dorește să pună punct relației din diferite motive, însă nu o face pentru că s-ar simți vinovat de suferința cauzată. Astfel, se continuă o relație în care niciunul nu mai este fericit – cel care ar vrea să plece nu mai poate oferi sau nu-și mai găsește locul acolo, se distanțează de partener (asta dacă nu a făcut-o deja) iar cel alături de care stă din milă se învinovățește și el la rândul său pentru această schimbare produsă. Cei doi se pierd în vinovății reale sau închipuite hrănind o nefericire sau o singurătate în doi.

În general, oamenii care se lasă cu ușurință pradă sentimentelor de vinovăție caută să le facă altora pe plac și au nevoie să se simtă validați de aceștia. Le caută aprobarea, deseori comportându-se altfel decât simt.  Pentru că nu au suficientă încredere în ei ori nu se consideră suficient de buni așa cum sunt, le este greu să îi refuze pe alții fiindu-le teamă că vor fi respinși, criticați sau abandonați și făcându-și griji în legătură cu ce gândesc aceștia despre ei. În acest sens, își stabilesc cu dificultate limite și granițe clare de interacțiune, văzându-se frecvent în situația de a face compromisuri ori a face lucruri împotriva voinței lor pentru că altfel s-ar simți vinovați că i-ar dezamăgi pe alții.

Important de știut este că noi nu suntem responsabili pentru fericirea altor oameni și nu este de datoria noastră să le satisfacem pretențiile și așteptările cu atât mai mult cu cât simțim că nu vrem să facem acele lucruri, însă acceptăm să trecem peste voința noastră din pricina vinovăției care ne este indusă.  Nu este nimic greșit în a avea grijă de tine și de nevoile tale, în a spune „nu” atunci când vrei să spui nu, în a te pune pe primul plan în viața ta. Iar asta nu înseamnă egoism și nu ai de ce să te simți vinovat.

În ciuda similitudinilor aparente, vinovăția și rușinea sunt diferite în sensul în care vinovăția implică o evaluare negativă a anumitor comportamente specifice și are mai degrabă de-a face cu mustrările de conștiință pe care le avem față de o anumită situație, iar rușinea implică o evaluare negativă globală a sinelui și are de-a face cu expunerea slăbiciunilor și eșecurilor noastre în fața altora și cu faptul că suntem dezaprobați pentru defectele noastre.

Vinovăția implică o anumită stare de tensiune, remușcări și regret față de acel lucru considerat a fi rău pe care l-am făcut. Implică o preocupare obsesivă față de greșeala comisă, dorința de a fi făcut lucrurile diferit ori de a putea repara răul făcut.

Rușinea ne face să ne simțim mici, nevaloroși, lipsiți de putere, expuși, Și, chiar dacă nu există un „public” care să ne observe minusurile, există un critic interior care ne devalorizează, ne face să ne simțim nedemni și respingători. Deloc surprinzător, acest sentiment ne face să vrem să fugim ori să ne ascundem.

Ca și copii, dacă suntem confruntați în mod repetat cu experiențe care ne fac să ne simțim nedemni, lipsiți de valoare, care ne diminuează încrederea în noi, care ne fac să ne fie rușine de cine suntem, ori dacă suferim anumite experiențe traumatizante (precum abuzul fizic sau sexual) începem să dezvoltăm un sentiment de inadecvare care ne însoțește în permanență. Ajunși adulți continuăm să ne simțim ca și cum am fi „defecți”. Ne rușinăm de cine suntem, nu credem că putem sau merităm mai mult, acceptăm relații disfuncționale, ne este greu să avem încredere în alții, chiar și atunci când sunt bine intenționați – deoarece nu credem că merităm să fim tratați frumos, ajungem să ne autosabotăm sau să dezvoltăm fel și fel de dependențe care să ne facă să uităm de aceste sentimente de inutilitate și inadecvare. Credem că nu merităm să fim iubiți, că suntem niște oameni răi, că nu suntem importanți, că nu contăm, că suntem niște ratați. Sentimentul acesta al rușinii ne însoțește în permanență.

Aceste credințe adânc înrădăcinate în mintea noastră ne fac să ne percepem într-o manieră distorsionată. Trebuie să devenim conștienți de ele și să ne monitorizăm în permanență gândurile pentru a observa când ne lăsăm pradă credințelor iraționale. Să învățăm să ne arătăm nouă înșine compasiune – adică să ne pese de bunăstarea noastră, să avem grijă de noi, să facem lucruri prin care să ne dovedim că ne respectăm și ne prețuim. În acest fel putem să ne rescriem credințele și să începem să credem că, da, merităm, suntem demni de iubire și respect, contăm. Că nu avem de ce să ne rușinăm cu cine suntem. Că putem să ne eliberăm de toxicitatea rușinii și vinovăției.

În loc de a ne simți vinovați, înțelept ar fi să ne asumăm responsabilitatea pentru faptele noastre, să reparăm ceea ce poate fi remediat sau să învățăm lecția pentru ca să ne îmbunătățim pe viitor. Să facem alegeri asumate pentru care nu am avea de ce să ne simțim vinovați. Să înlocuim vinovăția cu responsabilitatea. Iar în loc de a ne rușina cu cine suntem, să ne recunoaștem atât minusurile cât și plusurile, să învățăm să ne acceptăm pe noi înșine în întregime și să schimbăm acele aspecte care ne fac să ne simțim nemulțumiți în propria piele.

Deși există credința că vinovăția și rușinea sunt bune, pentru că ne-ar împiedica să facem greșeli, de fapt ele sunt poveri inutile care ne diminuează încrederea în sine. Asumare și responsabilitate în loc de rușine și vinovăție.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

15 comentarii pentru “Cum gestionăm sentimentele de vinovăție și rușine?

  1. Fiecare articol scris de tine, Ursula, imi da incredere sa merg mai departe si sa ma uit in interiorul meu pentru a-mi schimba viata. Iti multumesc!

  2. Din partea mea un mare MULȚUMESC .
    Știu clar ca este o coincidenta sau cum se mai spune, ca universul lucrează. De foarte multe ori apar asemenea articole care sunt exact la subiectul care îl trăiesc. Nu pot sa îmi explic cum de se întâmpla ca articolul postat sa corespundă exact cu situația prin care trec și care o trăiesc. Nu știu dacă sunt crezută, dar sincer va scriu ca nu numai o data au fost articole postare exact in concordanța cu situația in care ma aflam.
    Nu am cuvinte… Mulțumesc , mulțumesc și mult respect.
    Cu drag Elena. ( Germania)

  3. Ma simt vinovat pentru singuratatea in doi dar nu pot trece peste motivele care ne au adus aici. Partenera mea arunca toata vina pe mine dar intr o relatie sunt cel putin doua persoane. Dar nici nu pot spune NU pentru ca: -se vor supara copii;
    -se vor supara parintii;
    -barfesc vecinii, cunostintele.
    Dar nici situatia continuata asa parca nu mai are nimic comun cu viata de cuplu.

    1. Nu e bine să ne gândim la ce spun alții, trăim pt noi nu pt alții. Trebuie să învățăm să facem ceea ce simțim, fără a rani foarte tare pe cei din jur. Eu am plecat după 21 de ani de singurătate in doi. Vă doresc multă putere.

  4. Minunat articol! Ma face sa conștientizez din ce în ce mai mult faptul că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea , si ca trebuie sa ma pun bine eu cu mine, nu partenerul căruia trebuie să i fac pe plac crezând că va fi reciprocitate. Nici gând, când încep să manifest mai mult interes pentru mine si sa nu mai fac compromisuri doar ca să fiu acceptată așa cum sunt, observ că partenerul se revoltă. Multi ani nici nu mi am dat seama că făceam anumite lucruri doar să fac plăcere altuia sau doar ca să fiu acceptată. De mulți ani trăiesc, sau mai bine supraviețuiesc, într o căsnicie în care sunt jignită, umilită, parcă nu as fi o persoană cu aceleași drepturi..si nu am curajul să plec. De teamă că ce vor spune cei ce mă cunosc, ce vor gândi despre mine.

  5. Buna Ursula,multumesc mult pentru acest articol minunat ,ma simt vinovata pentru ca nu merg in vacanta acasa ca sa imi vizitez fratiorul care imi duce dorul,desi aceasta e decizia mea ferma la moment si deja am spus sefei ca nu voi pleca in vacanta, pentru asta ma simt vinovata!Dar ca sa schimb acum situatia imi este incomod ca vor zice ca nu sunt serioasa.Cit despre rusine imi este sa spun ca vreau sa imi maresca salariu.

  6. Fiecare din noi ne-am confruntat la un moment dat cu asemenea situații în care ne-am simțit vinovați de anumite lucruri.Și starea de rușine este strâns legată de vinovãție,cu alte cuvinte sunt douã stãri inseparabile.Adicã,atunci când ești vinovat de o faptã nepotrivitã înfãptuitã,intervine și rușinea care te pune în situația de-a te ascunde de anumite persoane care te acuzã de sãvârșirea anumitor fapte rușinoase.Aceastã stare te pune în situația de-a te subestima,și de-a trãi pe mai departe cu acest sentiment de vinovãție care te face sã te simți josnic.

  7. Foarte frumos articol si constructiv . Felicitari! Iti foarte multumesc Ursula, pentru ca prin postarile tale ma tii in permanenta in echilibru si realitate. Iti doresc in continuare mult succes si sanatate pentru a continua ce ai inceput! Cu respect
    Vali Adamesteanu

  8. Ma simt vinovata si sunt suparata pe mine pentru ca nu am stiut sa imi aleg o facultate care sa imi placa si acum am un loc de munca care nu imi place. Lucrez de 8 luni dar deja simt ca nu mai suport, ajung acasa extenuata, chiar daca sunt zi .Ma apuca plansul , sau si mai grav imi vine sa plang si mergand pe strada , de se uita oamenii la mine ca la o tacanita. Am simtit inca de la inceput ca locul asta de munca nu este pentru mine. Stiu ca sunt multi oameni cu experienta de viata care citesc acest blog si as vrea sa intreb , oare chiar merita banii atata sacrificiu ?

    1. Am citit ch interes postarea ta si imi pare rau ca dupa 8 luni de munca nu te regasesti in ceea ce faci si asta te macina. E greu sa duci o povara de acest fel si sa acumulezi zilnic stres. Toti muncim pentru niste bani cu care sa ne satisfacem anumite necesitati, placeri sau sa ne intretinem familia.Dar trebuie sa te regasesti in ceea ce faci altfel nu vei performa niciodata si, mai devreme sau mai tarziu tot va trebui sa iesi din ceea ce nu te reprezinta. Insa trebuie rabdare si intelegere pentru a iesi din aceasta situatie; rabdarea se refera la a ti acorda timp sa cauti un alt job si intelegere din partea celor cu care esti in relatie(sot, copii). Nimeni si nimic nu merita sa traiesti viata cu sila si greata. Viata e cadoul care se da doar o singura data de aceea incearca sa ti traiesti viata asa cum iti doresti pentrh a te simti bine, implinita si in apele tale. Un job e un job si daca nu ti se potriveste nu i un cap de tara. Sfatul meu are doua teme, astfel:
      – ramai in acest job dar cautati altel e pe masura idealurilor si dorintele tale pana il vei gasi pe cel card ti se potriveste;
      – traieste ti viata asa cum o simti tu pentru ca nimeni nu traieste viata altuia si fiecare clipa a vietii este irepetabila.
      Sper ca sfaturile mele sa fie de bun augur.
      Iti doresc sanatate si sa ai cueaj sa lupti in continuare pentru viata tasi udealurile tale.

    2. Am fost de trei ori in situația descrisa de tine. Am încercat sa rezist si cand nu am mai putut, am plecat, din disperate, fara sa stiu cum o sa fie dupa. De fiecare data a fost mai bine pana cand la ultimul loc de munca am ramas 20 de ani si daca firma nu se închidea as fi si acum acolo. Ai o singura viața, acționează cu curaj! O sa reusesti! Succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *