Fiecare dintre noi și-a format anumite credințe despre sine, despre ceilalți și despre viață precum și un mod de a opera în lume în funcție de influențele familiale și de mediu, de cât de în siguranță s-a simțit și felul în care i s-au răspuns nevoilor afective și fizice încă din copilărie.
Astfel, fie pentru a ne proteja, fie pentru a ne simți acceptați, fie pentru a putea „supraviețui”, am luat anumite decizii în mod inconștient care au reprezentat fundația devenirii noastre ulterioare. De exemplu, un copil care este ignorat în mod repetat și căruia nu îi sunt satisfăcute nevoile, indiferent de nivelul de distres manifestat, poate decide la nivel inconștient că nu este o ființă valoroasă care să merite grijă, afecțiune și respect din partea celorlalți. Poate să învețe că nevoile sale nu contează, că este mai bine să le nege sau să le reprime ori că nu ar trebui să existe deloc.
Învățăm, de asemenea, cum este bine să fim, ce atitudini și comportamente ne ajută să evităm pericole ori să obținem ceea ce avem nevoie. De exemplu, un copil care este certat în permanență sau pedepsit pentru că pune întrebări, vorbește prea mult sau se joacă prea zgomotos învață că este mai bine să nu își exprime emoțiile pentru că îi deranjează pe cei din jur, că exprimarea de sine ori curiozitatea îi cauzează probleme, așa că mai bine devine tăcut și timid. Un copil care primește atenție doar atunci când este bolnav învață că este bine să fii bolnav, sensibil, fragil sau neajutorat pentru a fi luat în seamă.
Toate aceste tipare de comportament și maniere de a ne raporta la lume se întăresc cu trecerea timpului și ajungem să le purtăm după noi până la vârste înaintate chiar dacă nu ne mai sunt benefice, ele reprezentând, de fapt, mecanisme de apărare formate în copilărie. De aceea este important să conștientizăm ce credințe și atitudini sunt funcționale și constructive și care dintre ele sunt responsabile de haosul sau drama din viața noastră, de experiențele negative care aparent ni se tot repetă și nu înțelegem de ce.
Mulți dintre oameni trăiesc ca și cum ar fi niște copii captivi în corpuri de adulți. Pentru că nu au reușit să facă pace cu copilul lor interior rănit care are în continuare nevoie de afecțiune și sprijin, pentru că încă nu au conștientizat că viața lor le aparține și pot oricând să se elibereze de credințe și oameni toxici, pentru că urmează niște scenarii trasate de alții și așteaptă să li se scrie cartea propriei vieți, în loc de a-și umple anii cu experiențele visate, a avea curaj de a privi in interior, a fi sinceri cu ei înșiși și a fi deschiși spre schimbare.
Conștientizarea și schimbarea credințelor limitative reprezintă, astfel, unul dintre cei mai importanți pași în devenirea și evoluția noastră. Însă care sunt acele credințe pe care ni le formăm în copilărie și care ne țin captivi în propria viață?
Indiferent ce aș face, nu sunt suficient de bun
Multor copii li se spune fie în mod direct, fie în mod indirect, de către părinții lor sau persoanele apropiate că nu sunt suficient de buni. Sunt comparați cu frații, cu colegii, cu vecinii, învățând, astfel, că ei înșiși trebuie să se compare mereu cu alții, simțindu-se inferiori sau superiori și nereușind să se simtă bine prin cine sunt. Li se impun standarde extrem de înalte și sunt pedepsiți atunci când nu le îndeplinesc.
În general, părinții care nu au reușit să își îndeplinească propriile visuri le impun copiilor să facă ce nu au reușit ei să realizeze. Li se atribuie un anumit rol în care ei trebuie să se încadreze, de exemplu, „copilul-pansament” (cel menit să salveze o căsnicie eșuată și să aline singurătatea și lipsa de afecțiune a partenerilor), „copilul-salvator” (cel care trebuie să își salveze părinții de ei înșiși, adică să îi facă să uite de propriile frustrări și neîmpliniri și să le dea un sens în viață), „copilul de sacrificiu” (cel care a venit pe lume ca să corespundă așteptărilor și pretențiilor egoiste ale părintelui, cel care trebuie să le satisfacă nevoile și să își sacrifice viața și dorințele pentru ei, pentru a-i sluji), „copilul nedorit” (cel care ajunge să-și simtă propria existență o greșeală, cel care nu poate să-și mulțumească părinții indiferent ce ar face sau nu ar face, cel care dezvoltă într-o manieră patologică sentimente de vinovăție și de rușine), „copilul-ancoră” (cel care este crescut dependent de părinte, învățat să se simtă neajutorat și fragil, incapabil și neîncrezător în propriile forțe pentru a nu se putea desprinde vreodată de părinții care urmăresc, astfel, să evite activarea propriilor răni de abandon sau respingere; este copilul în care părinții se ancorează pentru a nu da ochii cu propria vulnerabilitate și fragilitate).
Toate aceste condiționări, roluri pe care copilul încearcă să le îndeplinească, standarde imposibil de atins prin lipsa lor de realism vor crea în mintea adultului de mâine un veșnic sentiment de nemulțumire de sine, o lipsă de autovalorizare, strădania de a face mai mult și mai bine pentru a merita să fii iubit (inclusiv sacrificii și compromisuri), pentru că simți că nu meriți să fii iubit pentru valoarea ta intrinsecă, astfel încât trebuie să te lupți mereu și să demonstrezi.
Le faci pe plac altora trecând peste nevoile și dorințele tale, îți reprimi emoțiile, îți dai uitării interesele și visurile sau ești într-o cursă contracronometru cu tine însuți în care nu poți să stai locului nicio secundă, să te bucuri de prezent; fugi de tine, te afunzi în muncă, în alcool sau distracții de moment, în relații superficiale sau relații dramatice menite să te țină ocupat în permanență.
Abuzul este normal
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Copiii care sunt crescuți într-un mediu agresiv, care sunt abuzați verbal, fizic, psihic, emoțional pot ajunge să perceapă aceste lucruri ca pe ceva normal. Ceea ce se întâmplă în mediul în care trăiesc reprezintă familiaritatea și normalitatea, ceea ce vor căuta pe mai departe să reconstruiască în relațiile lor. De exemplu, o fetiță căreia i s-a spus că este incompetentă, că nu va reuși în viață, căreia i-a fost distrusă încrederea în sine și care a fost controlată de părinți poate fi atrasă de un partener agresiv care să o domine (pe care din acest motiv îl percepe ca fiind puternic), deoarece acesta este tiparul de relaționare cunoscut de ea. Atunci când este abuzată verbal poate să îi găsească scuze spunând că „sunt doar vorbe, măcar nu mă bate”, sau dacă este abuzată fizic poate să spună „a fost doar o scăpare, așa e el, mai temperamental” sau „eu l-am provocat”.
De asemenea, dacă un copil trăiește într-un mediu unde părinții lui se ceartă și se abuzează frecvent își poate forma o părere distorsionată despre ce înseamnă o relație de cuplu, iubirea sau căsnicia. Poate copia modelul părintelui sau poate să ajungă să fugă de relații pentru că nu vrea să treacă și el prin ce a văzut acasă.
Lipsă de încredere, sentimente de neputință, vinovăție, teamă, rușine... toate aceste trăiri pe care le purtăm după noi fără să ne dăm seama că ele sunt de multe ori doar o consecință a gândurilor noastre, a unor credințe pe care ni le-am format și le-am preluat fără „a le digera”, credințe care, multe dintre ele, încă ne dictează cine suntem și ce ar trebui să facem.
Exemplele date mai sus sunt doar câteva din acele exemple care ne arată cum învățăm să trăim într-o manieră care nu ne (mai) reprezintă neapărat. Însă, acum, puterea de a ne transforma gândirea și viața este în mâinile noastre.
Dr. Ursula Sandner
Foarte interesant. Inseamna ca este posibil ca anumite probleme ale mele legate de depresie si anxietate sa vina din copilarie. Am fost crescut de bunicii paterni, iar parintii treceau pe la mine doar in weekend. Bunica nu o suporta pe mama, pe care o considera ca o partida sub nivelul familiei, asa ca-mi vorbea foarte urat de ea. Asta m-a facut sa ma instrainez de mama si sa o ador pe bunica. De fapt, mamei ii spuneam pe nume iar bunicii, mama. Bunica era genul de om care cerea dragoste si respect absolut, lucruri marunte devenind adevarate tragedii. De exemplu, cealalta bunica a vrut sa ma ia cu ea intr-o excursie, la munte. Bunica la care am crescut a amenintat ca se sinucide daca plec. Mai pot sa fac acum ceva ca sa scap de bagajul emotional urat pe care -l port cu mine?
EFT – tehnica de eliberare emotionala te va ajuta. Nicoleta Nistor e terapeut EFT si o recomand cu tot dragul
Eu cred ca da, depinde doar de tine
Faptul ca ai reusit sa-ti identifici problemele este un lucru bun
FIECARE om are bagajul lui ,pe care-l poarta,daca nu s-a straduit sa se debaraseze de el…sau de lucrurile nefolositoare din el…Acum spun ca trebuie sa nu iti judeci bunica ,sa o ierti si sa incerci sa o intelegi,sa-i intelegi neputinta de a fi facut altfel,la vemea aia si sa mergi mai departe incercand tu sa schimbi ce se poate la tine,singura sau cu ajutor profesionist,important este ,cred eu ,ca tu sa nu copiezi purtarea ei …
Succes!
Avem nevoie de oameni care sa aduca lumina in aceasta lume ! Da, este nevoi sa spunem lucrurilor pe nume , sa le recunoastem , sa invatm pentru a evita repetarea greselilor pe care le-am asimilat constient sau inconstient! Multumesc , Ursula Sandner!
Ursula, multumesc pentru acest articol,mi-am vazut copilaria in aceste rinduri,si totusi din totdeauna am avut o alta viziune asupra a toate aceste nedreptati,intotdeauna am gindit ca viata nu e dreapta cu mine si ca eu merit mult mai mult chiar daca am acceptat de multe ori umilinta care o indreptateam exact cum ai scris,este foarte greu sa treci prin o asa copilarie si mai ales ma afecteaza chiar pina in ziua de azi.Acum 3 ani la nunta fratelui meu a venit fostul meu prieten ca sa ma ceara in casatorie,El a venit neinvitat,sa salutat cu mirele si mireasa dupa care a luat microfonul si ma chemat in fata,eu nedumerita nestiind ce sa fac si cum sa procedez,(desi raspunsul meu era” nu” si el stia acest lucru fiindca i-l dadusem dupa care ne-am despartit intr-un mod civilizat,nici pina acum nu pot sa inteleg de ce a venit sa o mai faca o data in fata atitor oameni.Asa ca pina am iesit eu in fata, mireasa a oprit toata aceasta scena care nu intra in planul lor pentru seara de nunta.In fine a ramas o amintire nu prea placuta pentru mine,dar cel mai important ca dupa nunta am avut o discutie cu fratele care a zis foarte suparat pe el ca le-a stricat nunta,iar cumnata a zis ca eu sunt de vina ca a trebuit sa il iau si sa plec cu tot cu el de acolo,dar de unde sa stiu eu ce avea sa se intimple? si apoi cu ce sunt eu vinovata?Astfel de surprize se fac la multe nunti.Totusi mam staruit sa ramin cu ei intro relatie buna,dar nu mai pot sa ma duc in compania lor de sarbatori mai ales cind se intilnesc cu prietenii lor, de frica sa nu mi se intimple alte surprize asemanatoare si de frica sa nu le stric cumva si celelalte sarbatori si nu vreau sa imi stric relatia cu ei, ii iubesc pe ambii si ma bucur pentru ei ca se iubesc reciproc, imi fac datoria fata de nepotei,dar nu particip la nici un eveniment.Le spun ca ii iubesc foarte mult si gasesc diferite motive pentru a nu participa la evenimentele lor dar niciodata nu leam zis motivul adevarat.Si imi este foarte dureros acest lucru,si imi da in permanenta un sentiment de frica,de vinovatie si de frica de neacceptare,si apoi cum sa ma mai bucur de o sarbatoare cind stiu ca as putea fi din nou invinuita pe nedrept.Cum sa scap de aceste sentimente si de aceasta povara?Si cum sa trec peste aceasta durere? care demulte ori ma duce in nedumerire si depresie!
Suntem plini toti de diferite disfunctionari si dureri, programe formate in copilarie, atunci cind eram precum colile albe, iar iubirea noastra sincera si adevarata, ar fi luat orce forma..doar sa echilibram balanta si sa si sa primim ceea ce noi purtam in suflet de dinainte de intra efectiv in mîinile indrumatorilor nostri terestri. Caracterele mai puternice isi aduc aminte perfect cum suferea interiorul nostru, la auzul orcarui neadevar,sau la orce altceva primit de la ei,din exterior si care nu corespondea cu ce eram noi, cu adevarul din noi care la acea virsata era in picioare si la el acasa, nu ce invatasem sau ar fi trebuit sa invatam de altii ca Am Fi. Acum ies, mai mult si mai mult, adevaruri despre noi insine..punem adesea punctul pe I, incercuind clar probleme, sau miile de probleme. Dar…cum exista mii, de materiale si mii, de forme, si mii de solutii, asa cum fiecare in parte a reusit sa-si echilibreze propria balanta interiara…tot asa noi suntem atat de diferiti unul de celalalt si nu putem aplica acelasi pansament la o rana de aceiasi categorie, doar pentru simplu motiv..ca reactia noastra va fi diferita. Pentru ca suntem diferiti. Atunci, intrebarea mea este: care este drumul, care este solutia, cum reusesti sa utilizez un instrument mapamond, si sa-l adaptaezi la rana ta?
Eu, am fost inzestrata cu un caracter putenic, dar si loviturile au fost pe marimea caracterului meu, iar cu cit puterea ta este mai mare cu atat vei avea si mai multe de rezolvat…Eu nu am specialitate de doctor…dar nici nu gasesc unul cu adevarat puternic, sa poata intelege intradevar, ranile, ca mai apoi sa vindece. Iar inainte de a le solutiona..ne trezim ca intre timp se formeaza altele …si o luam de la capat…Undeva ceva, ne scapa din vedere….multumesc
Silvia.
E foarte dureros și nu știu dacă reușește cineva să șteargă durerea și rana adâncă făcută de cei mai scumpi și dragi ,de sângele tău.Ar trebui să putem,dar nu putem păși pragul.Am simțit și eu nu o singură dată rana sângerând.Depinde de la om la om.Unii spun și habar nu au cât de mult suferă persoana.Iertăm și mergem înainte,dar pragul nu-l pot trece nici eu.
De cele mai multe ori ne dam seama prea tarziu ca avem in casa niste parinti slabi, urati la suflet si la purtare, care nu stiu sa faca fata unei probleme, ii putem intelege dar nu putem sa ii acceptam la nesfarsit, familia nu o mai reprezinta parintii si familia o reprezinta sotia si copilul, de asemenea nu putem sa tinem dupa noi parinti toxici, ne pare rau de ei dar trebuie sa ramana in mizeria lor in care au trait, cine are minte se dezice de parinti si isi vede de treaba lui, nu merita sa pierzi timpul cu oameni de nimic, chiar daca sunt parinti. O asistenta dintr-un azil a scris o carte despre parerile oamenilor muribunzi, si majoritatea spuneau ca nu au avut timp pentru ei, acestea erau regretele cele mai intalnite, cred ca trebuie sa ne acordam noua o sansa la viata in primul rand.