
Sunt părinți care aduc pe lume copii, le oferă lucrurile normale - adăpost, hrană și educație, iar apoi, când copilul ajunge adult, au diferite pretenții de la el și îi spun că „eu m-am sacrificat pentru tine, acum tu ești dator să faci ceea ce vreau eu”. Însă este responsabilitatea părinților să își crească copiii și să le ofere cele mai bune condiții astfel încât aceștia să devină niște adulți sănătoși din punct de vedere psihic și fizic, să devină autonomi, independenti și de sine-stătători. Orice altceva este manipulare și șantaj emoțional.
Nu are niciun sens ca un copil devenit adult să facă compromisuri cu sine însuși și cu viața lui doar pentru că părinții săi sunt egoiști sau egocentrici și vor ca el să se supună nevoilor și capriciilor sale. Ei s-au „sacrificat” pentru propriul copil deoarece s-au autoiluzionat că el este un instrument prin care ei vor putea să găsească fericirea și împlinirea pe care nu avut curaj să le caute prin ei înșiși. Este mult mai comod așa: și-au asumat propria nefericire și apoi au plasat-o pe umerii copilului, l-au împovărat și l-au făcut să se simtă vinovat pentru ca el la rândul lui să-și sacrifice viața pentru ei. Nu este asta oare un gest extrem de egoist?
În primul rând, atunci când aduci pe lume un copil, o faci pentru că așa îți dorești tu, nu pentru că acel copil a cerut asta - adică este vorba despre un act de voință unilateral din partea părinților. Părinții fac copii deoarece își urmează instinctul biologic, pentru că „așa se face”, pentru că doresc ca viața lor să aibă un sens, pentru a-și hrăni ego-ul prin creația lor sau din alte motive la fel de egoiste. Sunt și părinți care aduc pe lume copii deoarece își doresc să ofere din prea-plinul lor altei ființe, iar aceștia își cresc copiii susținându-i să devină adulți autonomi și independenți din toate punctele de vedere.
A aduce pe lume un copil pentru tine, pentru satisfacerea nevoilor tale prezente sau viitoare (paharul de apă de la bătrânețe), este un act de egoism extrem și practic ceea ce faci este că aduci pe lume o ființă pe care vrei să o împovărezi cu diferitele tale nevoi. Toată investiția pe care o faci în acel copil se transformă în datorie pe care el trebuie să ți-o plătească, într-un fel sau altul. Este oare asta corect față de ființa pe care ai adus-o pe lume fără să ai posibilitatea să o întrebi dacă își dorește asta?
Tot ceea ce face un părinte pentru copilul său, face de fapt pentru el însuși, deoarece copilul este creația sa și este normal să își asume responsabilitatea pentru ceea ce a creat. Odată ce a adus pe lume un copil, părintele are datoria să îl crească și să îi ofere cel mai bun start din viață - iar asta nu reprezintă un sacrificiu, ci normalitatea.
Astfel, copilul nu are nicio datorie față de părinții săi. Dacă a avut parte de o copilărie fericită, va simți singur să își ajute părinții atunci când au nevoie, din iubire și recunoștință, și nu pentru că se simte dator, obligat, șantajat emoțional sau manipulat în vreun fel.
Așadar, singura lui datorie este față de sine însuși și față de ceea ce simte să facă. Dacă părinții lui au reușit să creeze cu el o relație pozitivă, bazată pe iubire și acceptare necondiționată (pentru că asta este datoria părinților), astfel că acel copil a ajuns un adult echilibrat din toate punctele de vedere, atunci va simți el însuși să îi caute și să petreacă timp de calitate cu ei și nu va percepe asta ca pe o obligație sau ca pe o datorie. Dacă însă părinții l-au crescut pe copil cu jigniri, bătăi, inducerea sentimentelor de vinovăție și de rușine, dacă l-au devalorizat, minimizat sau l-au crescut într-un mediu toxic și disfuncțional, nu are nicio datorie și nicio obligație față de ei, decât să caute el să se vindece și să meargă mai departe. Calitatea relației dintre părinte și copil este dată de felul în care părintele se raportează la copil în timpul copilăriei sale. Copilul este total dependent de părinții săi și nu are posibilitatea să aleagă. Însă părintele da. Dacă un părinte își abuzează copilul și îi face mai mult rău decât bine, ce pretenții mai îndrăznește să aibă de la copilul care devine adult?
Părinții aduc pe lume copii pentru că așa vor ei, nu pentru că copilul a cerut asta, astfel că nu se poate semna un contract în alb, de genul „eu te fac, investesc în tine, tu devii dator și apoi aștept să-mi recuperez investiția”, cu o ființă care nu poate să decidă pentru sine.
Copilul nu este responsabil de alegerile făcute de părinții săi, cândva, în tinerețea lor. Fiecare adult este necesar să-și asume responsabilitatea, sută la sută, pentru tot ceea ce a ales la un moment dat să facă, pentru faptele sale și pentru consecințele care decurg de aici. Adevărata maturitate se măsoară în capacitatea de a-ți asuma ființa ta pe de-a-ntregul și viața pe care ți-ai construit-o. Ai adus pe lume un copil pentru că așa ai vrut tu. Copilul nu este responsabil și nici de vină pentru nimic. A fost voința ta să-l aduci pe lume, așa că asumă-ți responsabilitatea creșterii lui, fără să-l împovărezi cu deciziile pe care tu le-ai luat, pentru că așa ai vrut în acel moment.
Creează o ființă umană doar atunci când simți că poți să îi oferi din preaplinul tău și să o susții să devină un adult autonom, independent și de sine-stătător. Cea mai mare satisfacție și împlinire a unui părinte ar trebui să fie atunci când vede că a crescut un adult care are o viață frumoasă.
Dacă faci copilul din motive egoiste și apoi încerci să împovărezi acea ființă cu responsabilitatea nevoilor tale, să nu te surprindă faptul că, atunci când va avea ocazia, va pleca cât mai departe posibil de tine.
A fi părinte nu este o obligație, un sacrificiu sau un merit. Ideea sacrificiului pentru propriul copil aduce cu sine nenumărate frustrări și experiențe care se vor răsfrânge cu timpul exact asupra accelui copil căruia i-au fost dăruite.
Dr. Ursula Sandner
Foarte interesant si educativ in acelasi timp. Multumesc mult ,cred ca-mi va fi de mare ajutor.
Foarte util articol!
Ideea „sacrificiului” parental este din pacate frecvent intalnita in cabinetele de terapie. Din cauza absentei unei educatii consistente pentru viata de familie, multi parinti sunt lipsiti de reperele normalitatii in ceea ce priveste acest subiect.
Pentru cititorii de limba engleza, recomand calduros volumul „Cutting Loose”, semnat de catre psihologul-psihoterapeut Howard Halpern. Volumul prezinta multiple tipologii parentale anormale („parintele martir”, „parintele indisponibil”, „parintele despotic”, „parintele moralizator”, „parintele neiubitor”, „parintele seductiv”, etc.), precum si tiparele relationale nesanatoase pe care acestia le impun copiilor lor.
http://www.psihoterapeut-bacau.ro
Ati pus degetul pe rana. Aceasta e arhetipul socio-cultural romanesc care balteste deja de mii de ani in Romania.
Si din pacate, femeile gresesc foarte tare aici, pt ca adesea:
1) fac un copil pt. a-si asigura un partener
2) fac un copil pt. a-si asigura un viitor de-a lungul vietii
3) fac un copil pt. a-si asigura o batrinete ferita de griji financiare
Prin acest „m-am sacrificat pentru tine”, fac santajul cel mai grosier care poate exista si cel mai adesea calca cu boncancii in inima copilului, nu-l lasa sa se dezvolte sufieient mental si intelectual, nu-i asculta talentele, dimpotriva il obliga sa faca o alta scoala si chiar sa urmeze o alta cariera decit cea unde s-ar potrivi mai bine. Sa mai adaug ca fata fiind, o mai obliga si sa se casatoreasca cu cine vrea mama – chiar o arunca citeodata sa intretina relatii sexuale si sa ramina gravida – tot cum ea a facut inainte – numai pt. a se complace in acest viciu perpetuu de femeie intretinuta, si de a procrea alte fiinte pe care le vor indobitoci la fel… Aici DUCE LIPSA DE EDUCATIE si maturitate. Din pacate, in Romania asa ceva este inca la ordinea zilei.
Foarte interesant articolul. Adevărat! Mulțumesc!
Buna ziua .Ft interesant si instruitiv articolul..vreau sa va marturisesc ca .desi am trecut prin multe probleme in viata mea.am reusit sa trec peste toate obstacolele.iclusiv financiare.Am fost crescut si imbacsit cu ideea ca..te.am crescut.te.am facut mare.si multe alte idei..Am un singur copil pe care il iubesc si.l ajut fara nici un gand ca fac sacrificii pt.el.chiar daca in familia mea doar eu muncesc pt.a aduce un venit.acasa.Intotdeauna voi face tot ce.i mai bun pt copilul meu fara a.i reprosa s au ai sugera vreodata ca .eu fac sacrificii ..si.l voi ajuta cu tot ce este nevoie pana la sfarsitul zileler mele.Multumesc pt.acest articol..
Sunt intru totul de acord ca nu facem copiii, nu-i crestem si nu-i educam numai pentru „pahatul cu apa” de la batranete. Copiii ii facem pentru ca ii dorim, ii crestem cum putem mai bine, ne ingrijim de viitorul lor. O facem pentru implinirea noastra, pentru armonia sufletului nostru. Si ne bucuram atunci cand, se aduna copii si nepoti si auzim din toate partile „mama”, „bunica”. Asta inseamna pentru mine iubire. Sigur, sunt multe de spus. Si parintii si copiii traiesc multe drame din cauza mentalitatilor invechite, din cauza lipsei de comunicare, din cauza lipsurilor materiale. De aceea, cred eu, tema este atat de vasta, incat am putea discuta foarte mult, mai ales ca multi considera ca se sacrifica pentru copii, pretinzand copiilor acelasi sacrificiu. Dar daca relatia parinte – copil se rezuma la sacrificiu, atunci, iubirea unde isi mai gaseste locul?
Perfect deacord cu autoare . Cu multi ani in urma , deseori am rosit in fata adultilor , preotilor , persoanelor mai in virsta sustinind ideile de mai sus . Lucrez cu publicul , in timpul , prestatiilor mele deseori am auzit expresiile amintite mai sus , am luat atitudine blinda de convingere , dar am intilnit cazuri cind mamele” blestemau , vorbeau de rau copii lor . Reactia mea nu mai era blinda . Raspunsul lor era exemplul biblic fiind considerat un mare pacat , neascultarea parintilor . Cum comentati acest aspect ?
am ce invata din acest articol… chiar la o virsta mai inaintata cum se spune… va multumesc..tot timpul invata omul.. bine ar fi fost la timpul potrivit… dar niciodata nu-i tirziu
mi-e de mare folos chiar si l la virsta pe care o am…niciodata nu-i prea tirziu
Parintii mei m-au dat in grija bunicii de la nastere. Am stat in aceeasi casa 4 ani dupa care ei s-au mutat intr-un alt apartament pentru ca fratele meu urma sa se nasca. Nu au contribuit cu nimic la cresterea mea, bunica a cumparat tot ce am avut nevoie dupa cat a putut si ea. Sigurul aport pozitiv au fost meditatiile la matematica in clasa a opta si la chimie pt admiterea la facultate. Am locuit cu bunica pana m-am casatorit. Nu am simtit niciodata dragostea parintilor mei, cand veneau sa ma vada sau ma aducea bunica erau foarte critici, mai ales ca rezultatele mele scolare nu erau pe masura asteptarilor lor. Nici macar in timpul facultatii nu am avut suport material, a fost greu ca si o domnisoara in jur de 20 de ani sa aiba 2 -3 tricouri, 2 perechi de blugi si o pereche de bocanci pe care sa-i poarte 5 ani, sa nu aiba abonament pe transport in comun platit ( am facut f mult timp blatul, coboram la urmatoarea statie, ca-i cunosteam deja pe controlori), si m-am straduit f mult sa obtin bursa de merit pt ca nu ma incadram la cea sociala, parintii castigau bine, am invatat mai mult pr bursa, recunosc si am terminat facultatea cu peste 9.50.
Am un copil si am plecat din tara. Acum ma suna zilnic pe skype sa ma critice mai ales de cum am ales sa imi cresc copilul, apoi vai ce dor le e de noi, dar cand am invitat-o pe mama (pe cheltuiala mea) sa vina in vizita pentru cateva zile macar , am fost refuzata, poate la anul – mi s-a raspuns. E asa de comfortabil sa stai in fata unui computer si sa arati ce mult iti pasa si ce bine stii tu sa cresti copii…
Eu am fost lipsita de experienta minunata de a creste impreuna cu fratele meu, am fost privata de iubire parinteasca iar bunica ce m-a crescut si iubit in felul ei a fost de asemenea extrem de critica tot timpul si daca o suparam nu vorbea si o luna cu mine (locuind in aceeasi casa).
Nu ma consider un adult echilibrat desi fac eforturi sa depasesc toate tarele emotionale pe care le am si ma autoeduc si citesc f multa psihologie. Ursula si sfaturile ei m-au ajutat sa percep lumea mult mai obiectiv.
Multumesc ca ati citit o scurta confesiune.
Multumim pt. articolul de mai sus pentru ca omul nici odata nu le stie si nu le intelege pe toate ,este adevarat tot ce ati scris .Nu trebuiesa-i presam pe copii ,sunt fiinte independente sa nu ne bagam pre mult in viata lor,.Subscriu la cele scrise de autoarea articolului.
As indrazni sa numesc miracol faptul ca azi am citit aceasta postare a Ursulei pt ca ma framint,pot spune de o viata,cu probleme din aceasta zona de relatie parinte _copil.Nu m am placut niciodata.am cautat intotdeauna sprijin in jurul meu si n am avut niciodata curaj sa pornesc pe un drum de una singura…Incredere in sine zero….si de aici toate se inlantuie.Nu vreau sa i invinuiesc pe parintii mei pt ca sint convinsa ca nu asta si au propus ,dar din pacate asta s a intimplat exact din lipsa educatiei despre care se vb in articol.Cind am realizat ce sunt si ce mi se intimpla era deja prea tirziu.M am casatorit avind ca baza aceleasi principii invatate la mama,am construit o relatie bolnava bazata pe supunere,pe ideea ca divortul este rusinos…..samd…si i am dat mai departe asa….Pot spune iar, ca miraculos e faptul ca din aceasta relatie s au nascut doi copii minunati….Va dati seama cit eram de dezorientata…..nu stiam decit ca i iubesc si ca asa cum am fost eu crescuta nu a fost ok.Destul de putin….dar m am gindit sa fiu ceea ce parintii mei n au stiut sa fie,sa le dau ce parintii mei nu mi au dat si fara de care in viata asta salbatica esti pierdut si anume increderea in sine.Sper sa fi si reusit.Ei sunt acum deja doi adulti ,s au desprins de mine si locuiesc cu fam lor in strainatate.Dar eu……eu am ramas aceeasi fetita a mamei ,de acum 54 de ani,legata de piciorul patului ei….pt ca acum este bolnava….de 15 ani…si ce as fi putut deveni altceva decit o fiinta recunoscatoare si constienta ca mama s a sacrificat pt mine…….si a venit scadenta.Intrebare:unde este viata mea?eu cind traiesc?
Un articol interesant si de mare ajutor.A venit la momentul potrivit deoarece am un baietel de 1 an si 3 luni si chiar m.a ajutat sa.mi dau seama de relatia pe care trebuie sa o construiesc cu al meu copil si ce valori sa.i insuflu.
exact de ce m-a facut mama pe mine :),ea se asteapta sa ii dau orice,dar ea imi scoate ochii si pentru o bluza pe care m i-o cumpara :))