Părinți toxici – cum ne putem elibera?

Cei mai mulți dintre părinți se străduiesc să-și crească copiii într-o manieră pozitivă, iubindu-i și oferindu-le ceea ce au nevoie și, cu toate acestea, uneori dau greș. Nu este nimic neobișnuit în asta. Nu suntem perfecți, greșim și învățăm din greșelile noastre pentru a nu le mai repeta. Dar sunt și părinți care se comportă în mod constant într-o manieră dăunătoare cu copiii lor și, atunci, nu mai putem vorbi despre greșeli ocazionale, ci despre toxicitate. Orice comportament care produce o rană emoțională sau influențează în sens negativ felul în care cineva se percepe pe sine, este un comportament toxic. Așadar, un astfel de părinte își traumatizează, îşi abuzează și îşi denigrează copilul și, cel mai probabil, continuă să facă același lucru chiar și după ce acesta a crescut.

În plus, un părinte toxic

- Este în permanență critic – există o diferență între a critica comportamentul cuiva, oferind astfel un feedback constructiv înspre binele lui și a critica în permanență pe cineva, indiferent ce-ar face. În acest caz, copilul ajunge să se îndoiască de sine, să-și piardă încrederea și curajul și devine extrem de critic cu sine.  

- Face tot posibilul să-i acorzi cât mai multă atenție – deși poate pune acest lucru pe seama faptului că-și dorește o relație apropiată cu tine. În mod obișnuit, părinții ar trebui să le ofere copiilor suficient spațiu să crească și să se dezvolte fără a le cere să interacționeze în permanență cu ei, pentru a le satisface, astfel, propriile nevoi. Chiar și la vârsta adultă întâlnim acei părinți care le pretind copiilor să renunțe la activitățile sau planurile lor pentru a-i avea cât mai aproape, cât mai mult timp.

- Nu-ți permite să-ți exprimi emoțiile negative – un părinte care nu este responsiv față de nevoile emoționale ale copilului și, mai mult decât atât, îl sancționează pe acesta, sub o formă sau alta, atunci când plânge sau își exprimă furia, își va învăța copilul că este greșit să-ți exprimi emoțiile și că, dacă ți le exprimi, oricum nu vei rezolva nimic, ci, dimpotrivă, te vei confrunta cu o reacție negativă din partea celor din jur. Copilul, ajuns adult, va fi poate la fel de temător în a se exprima pe sine și a fi autentic.

- Încearcă să te controleze, inducându-ți sentimente de vinovăție sau prin intermediul banilor – pentru a le face pe plac și a te supune, deseori apelează la manipulare și la șantaj emoțional. Îți vor spune câte au făcut pentru tine și cât de nerecunoscător ești tu, îți vor face cadouri sau te vor ajuta cu bani pentru ca tu să te simți dator față de ei și să le răspunzi prompt solicitărilor și pretențiilor.

- Plasează responsabilitatea fericirii lui în mâinile tale – continuând ideea expusă mai sus, unii părinți le reproșează copiilor sacrificiile făcute, faptul că au renunțat la visurile lor pentru a-i crește, făcându-i să se simtă vinovați pentru nefericirea lor și presându-i cu aștepări nerealiste. Însă, niciun copil nu ar trebui să fie responsabil pentru fericirea părinților săi și niciun părinte nu ar trebui să le ceară ori să le impună copiilor să renunțe la ceea ce îi face fericiți pentru a echilibra balanța și a-și plăti “datoria”.  

- Face tot posibilul să nu te desprinzi de el și se comportă cu tine ca și cum ai fi în continuare un copil – este firesc să ne dorim să devenim din ce în ce mai autonomi și independenți și nu este în regulă ca părinții noștri să ne submineze capacitatea de a lua singuri decizii în privința vieții noastre și să ne determine să renunțăm la ele doar pentru că nu sunt de acord. Prin acest lucru încearcă să manifeste asupra noastră același grad de control pe care îl manifestau atunci când eram copii.

- Îți încalcă limitele și granițele personale – fiecare persoană este necesar să învețe să-și traseze anumite limite cu cei din jur. Un părinte toxic consideră că i se cuvine să se amestece în viața ta, chiar dacă tu acum nu mai ești un copil. Consideră că este îndreptățit să te sune la orice oră din zi sau din noapte, să-ți spună orice îi trece prin minte și să-ți ceară să vorbești despre anumite lucruri personale, chiar dacă tu nu dorești asta, să-ți spună ce să faci și cum să-ți trăiești viața, cu cine să te însoțești la drum și ce prieteni să ai. Iar, dacă te împotrivești, va reacționa cu furie ori se va supăra pentru a te face să te simți vinovat.

- Nu își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, ci are atitudini și comportamente pasiv-agresive. Un astfel de exemplu este atunci când părintele alege să nu mai vorbească cu tine zile sau săptămâni întregi pentru a te face să te simți vinovat și să cedezi.

- Nu-și dă seama de rolul pe care-l are și încearcă să te transforme pe tine în Părinte – asta e ca și cum rolurile se inversează, iar tu devii părintele mamei sau tatălui tău, aceștia din urmă fiind, de fapt, din punct de vedere psihologic niște copii imaturi emoțional. În acest caz, părinții se așteaptă ca tu să le rezolvi problemele, să ai grijă de ei, să-i susții, să te sacrifici pentru ei. Nu mă refer acum la situațiile în care părintele este bolnav și nu se poate îngriji singur ori atunci când se confruntă cu anumite dificultăți în viață și are nevoie de ajutor, ci mă refer la acele tipare de relaționare părinte-copil când, deși părintele ar putea să aibă grijă de el de unul singur, preferă să nu-și asume responsabilitatea asupra vieții sale și îl împovărează pe copil cu fel de fel de cereri și pretenții.

De unde au învățat părinții noștri să se comporte astfel? Cel mai probabil, de la părinții lor. În acest caz, poate fi destul de greu să conștientizeze impactul pe care-l au asupra propriilor copii, să înțeleagă cât de greșit se comportă,  cu atât mai mult cu cât nu conștientizează modelele pe care le-au preluat de la părinții lor, mai ales dacă au fost condiționați să nu chestioneze aceste lucruri, să treacă cu vederea defectele lor și să nu-i critice pentru că “așa ceva nu se face”. Poate fi greu să-ți vezi părinții așa cum sunt și să recunoști că te-au rănit, însă tu ești cel care poate întrerupe transmiterea acestui tipar transgenerațional. Conștientizează ce ai preluat de la ei. Te regăsești în situații în care te comporți exact ca ei, fie cu propriii copii, fie cu alte persoane apropiate, chiar dacă acest lucru, în fond, nu-ți face bine nici ție, nici lor? Ce poți face pentru a schimba aceste tipare?

Copiii care au fost abuzați, neglijați, maltratați, respinși, umiliți, criticați își vor forma în timp o părere negativă despre sine și, într-un fel sau altul, aproape toți se vor simți inadecvat, lipsiți de valoare, nedemni de a fi iubiți. De cele mai multe, ori acești copii se consideră vinovați pentru felul în care părinții lor s-au comportat cu ei, ca și cum ar fi mai ușor de acceptat că ei sunt “răi” decât faptul că părintele, care ar trebui să fie protectorul, este o persoană rea în care nu poți avea încredere. Ajunși adulți, vor purta cu ei sentimentele de vinovăție și rușine, ceea ce îi va împiedica să-și formeze o părere pozitivă despre sine, iar acest lucru se va răsfrânge în toate aspectele vieții. Poate vor accepta în viața lor relații abuzive și distructive, se vor teme să se apropie prea mult de cineva din teama de a nu fi răniți sau abandonați, își vor diminua succesele neconsiderând că le merită, le va fi teamă să se deschidă în fața altora ca nu cumva să le fie observate slăbiciunile și defectele, poate se vor aștepta la ce este mai rău, atât din partea celorlalți dar și a vieții, în general, și le va fi greu să-și dea seama cine sunt, ce simt și ce-și doresc.

În relația cu părinții lor, se vor simți responsabili de ce simt aceștia și vor considera că este de datoria lor să-i mulțumească, să-i facă fericiți și cele mai multe decizii le vor lua în funcție de aprobarea sau dezaprobarea lor, evitând să li se împotrivească. Vor simți, de asemenea, că orice ar face nu este suficient și vor încerca să le facă pe plac, în speranța că vor primi, astfel, afecțiunea şi aprobarea care le-a lipsit și în speranța că într-o zi aceștia se vor schimba în bine.

Cum poți schimba situația? Schimbând felul în care te raportezi la ei și la tine însuți. Cel mai probabil, dacă părinții tăi nu și-au schimbat atitudinea și comportamentul față de tine până acum, nici de acum încolo nu o vor face. Cu cât ai mai puține așteptări de la ei, cu atât vei suferi mai puțin. Ce parte din tine caută să primească acceptarea, iubirea, validarea și aprobarea părinților? Copilul interior care încă suferă. Poate că ei n-au fost capabili să-ți ofere afecțiunea și respectul pe care îl meriți, însă, cu siguranță, tu ești cel care poate face asta pentru tine acum. Comportându-te în continuare după aceleași tipare, nu vei face altceva decât să întreții disfuncționalitatea relațională și jocurile psihologice inconștiente. Poate că duci o luptă, încercând să-i schimbi, în speranța că te vor accepta așa cum ești, însă această luptă este inutilă și te secătuiește de putere. Soluția este să ieși din joc, să nu mai întreții aceleași tipare distructive. Să nu mai încerci să-i schimbi, să nu mai faci tot posibilul să le faci pe plac în speranța că vor fi mai buni cu tine, să acționezi conștient în loc de a reacționa emoțional față de ei, să renunți la iluziile pe care ți le-ai creat în ceea ce-i privește.

Observă-i așa cum sunt – acțiunile lor vorbesc despre propriile goluri sau lipsuri interioare, nu despre ale tale. Este de datoria ta să te delimitezi și să nu mai permiți nimănui să încalce acele limite, să te devalorizeze ori să-ți controleze viața. Tu ești singura persoană pe care se poate baza copilul tău interior. Observă-l, recunoaște-i suferința și ajută-l să se vindece. Oferă-i ceea ce simți că i-a lipsit, acceptă-l și protejează-l. Tu nu ești responsabil de felul în care s-au comportat părinții tăi cu tine atunci când erai un copil neajutorat, însă ești responsabil de felul în care o să trăiești de-acum încolo și de ceea ce poți face pentru a te vindeca și a nu mai permite altora să-ți încalce limitele.  

Atunci când îți  redefinești relația cu părinții, când preiei controlul asupra vieții tale, când îți dai voie să vezi realitatea așa cum e și să schimbi acele lucruri care îți dăunează, vei începe să te simți din ce în ce mai liber, mai încrezător și mai puternic.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

 

73 comentarii pentru “Părinți toxici – cum ne putem elibera?

  1. Iti multumesc pentru faptul ca esti alaturi de oamenii care au probleme de suflet si ca ne arati drumul spre vindecare
    Si eu am avut nesansa de avea parinti toxici si stiu cat de mult mi-a afectat viata pana am reusit sa ma rup de ei
    Am la randul meu trei fete mari, cu care bineinteles ca am avut probleme de relationare,de fapt inca mai am cu una din ele,si foarte greu reuseti sa iti dai seama unde si cu ce greseti, sa gasesti o solutie atunci cand esti singur.
    De aceea ma bucur ca ajuti pe oricine doreste sa afle,sa reuseasca sa se inteleaga pe ei insisi

  2. Felicitari Ursula. Din pacate, tin sa precizez urmatorul lucru: situatia prin care trec este identica cu articolul tau. M-am indepartat de ei, imi este foarte bine iar singurul lucru pe care mi-l doresc este nu sa vorbesc din nou cu ei, ci sa mearga la un psiholog si sa trateze acest comportament toxic. Sunt sigur ca nu se va intampla asa ceva, pentru ca se inconjoara de oameni la fel ca ei si nu simt nevoia sa o faca pentru ca nu o sa vada niciodata unde gresesc. Insa eu traiesc cu aceasta speranta. Numai bine!

    1. sarut mana andreea.Mi-a placut articolul tau,dar am cateva observatii la care as vrea sa imi raspunzi.1).Cresti un copil cu mari sacrificii si riscuri (24 de ani sub Ceausescu) si inca10 dupa si ,atunci cand tu ,ca parinte esti lovit de soarta(material si fizic) acel copil se indeparteaza de tine si te cauta la tel de 3-4 ori pe luna ca sa te intrebe „ce mai faci”,si fara sa te iintrebe macar „ai nevoie de ceva?”. te pot ajuta cu ceva?”,cum poti reactiona ??? De ce sunt desconsiderat si tratat in acest mod??? Toata viata l-am ajutat mult!!! si acum ma trateaza cu dosul !!! De ce??? Singura exp,licatie pe care am gasit-o este ca,deoarece acum am o situatie financiara extrem de urata(670 lei pensie si dau 375 de lei/luna pt medicamente pt inima-infarct cu 2 stenturi-)nu vrea sa ma caute ca sa nu ii cer ajutorul !!! Mentionez ca are o functie importanta la o multinationala si un salariu de peste 1400 eur/luna(in mana).Sotia lui castiga peste 5000 eur/luna si nu au decat niste rate nesemnificative in raport cu veniturile cumulate(rate casa+masina-cca 800 eur+ cheltuieli ingrijire catel)+intretinere apartament-200 eu=1000 eur?luna..Imi puteti spune care este explicatia comportamentului lui??? Nu l-am jignit sau altceva.Pur si simplu l-am rugat sa ma caute mai des la tel(nu de 2-3 ori pe luna)si aceasta in conditiile in care stam in acelasi oras-Bucuresti si nu ne despart decat cativa Km !!! In cazul in care nu poate,l-am rugat sa nu ma mai caute deloc !Mentionez de asemenea ca pe toata perioada specificata mai sus(pana la criz din 2018) am avu o situatie materiala ff buna si i-am satisfacut toate capriciiler,chiar daca uneori nu am fost de acord.Si acum…aceasta este multumirea pe care o primesc cand sunt intr-o situatie disperata si nu am bani sa imi platesc mancarea si intretinerea??? De cca 5 luni am renuntat la medicamentele pt inima si ma rog la Bunul Dumnezeu sa ma ia cat mai repede la el ! Aceasta nu mai este viata.O PREFER PE CEA DE DINCOLOIiNDIFERENT CUM ESTE.MAI RAU DECAT ACEASTA NU POATE FI ! Si acum,referitor la articolul Dvs.,ce imi puteti spune despre cazul relatat mai sus ??? Tot parintele este de vina? Daca Da,de ce? Multumesc

    2. Pentru Adrian,
      Daca lucrurile chiar stau asa cum le povestesti tu, inseamna ca ai trecut printr-o situatie de nerecunostiinta cu fiul tau, iar daca e asa, atunci e greseala lui, el trebuie sa traiasca cu ea. Insa…trebuie sa intelegi un lucru, copiii nu le sunt datori parintilot, mai mult decat le sunt parintii datori copiiilor, chiar daca acestia le-au dat viata, a fost alegerea lor sa conceapa un alt om, iar acel om, avea dreptul de a fii tratat cum se vine. Nu poti avea asteptari sub pretentia de obligatoriu. Daca ai o situatie financiara dificila, trebuia sa-i spui direct, ca ai avea nevoie de sprijin, de ajutor, si daca refuza sa ti-l dea, atunci trebuia sa-l lasi in pace, sa incerci sa cauti ajutor in alta parte sau pe cont propriu, si sa-l lasi in liniste sa realizeze el singur in viata la un moment dat, daca a gresit sau nu. Faptul ca te contacta de 2 – 3 ori pe luna mi se pare rezonabil, are totusi viata lui, viata care este ocupata ca altfel la orice om, nu atat de simplu pe cat iti imaginezi tu. Responsabilitatile, viata personala si lipsa de timp ii afecteaza pe toti, desigur ca tu te simti asa, pentru ca suferi de singuratate si iti ocupi timpul gandindu-te la asta.
      Inteleg ca te doare, probabil pentru ca ti-ai fii dorit mai mult sprijin si te simti neglijat si lipsit de grija si de afectiunea propriului fiu, insa ai gresit si ca ai fost cicalitor si ai inceput sa tragi de el facand pe nemultumitul ” cu doar de 2 -3 ori pe luna”, nu e placut nici pentru el sa nu poata avea o viata linistita pentru ca te pui sa tragi de el, gandindu-te doar la tine in cazul asta, si la propriile tale nevoi.
      In final, repet, totusi incearca sa te gandesti si in rest, daca ai fost un tata bun pentru copilul tau, deobicei nimeni nu reactioneaza cu respingere si neglijenta totala la iubirea primita neconditionat, e nenatural sa-i stea cuiva in fire sa faca asa, deci undeva, cred ca si la tine propriul tau egou nu te lasa sa realizezi partile tale negative si propriile greseli.

  3. E super articolul si venit la fix. Exact asa ceva i se intampla unui baiat de 16 ani, prieten cu fiica mea. Sfaturile dvs. sant oarecum pentru cei care acum sant adulti si s-au confruntat sau se confrunta cu asa ceva. Dar cu copiii care efectiv trec prin asa ceva ce este de facut? Ei de obicei nu au la cine apela, nu se intretin singuri ca sa mearga la vreun psiholog…etc. Spre ce sa-i indrepti? Eu il sustin atat cat pot iar „sfaturile” pe care i le-am dat sant oarecum la fel cu ce spunea-i tu, spuse un pic pe limba lui insa nu stiu cat a inteles din ele. Nu sant psiholog dar m-a preocupat dintotdeauna OMUL. M-ar ajuta un sfat, o parere despre asta, daca stii cumva o carte potrivita varstei lui etc…in limita tiumpului disponibil bineinteles. Multumesc frumos

    1. Adrian, din fiecare fraza transpare ideea ca Dvs. sunteti exacr parintele toxic de care este vorba in articol. Iata de ce: 1) l-ati „crescut” pe fiul Dvs. „24 de ani sub comunism si inca 10 dupa” de ce? pentru ca acum sa-i cereti „rasplata”; 2) ii stiti exact salariul si cheltuielile, ba chiar si pe ale sotiei? de ce? ca sa ii controlati in continuare? Mai sunt si alte dovezi ale toxicitatii Dvs. dar nu am timp acum sa vi le explic. Imi pare rau pt. Dvs. dar incercati sa va recunoasteti greseala si daca totusi fiul Dvs. e un om bun, isi va schimba comportamentul fata de Dvs. atat cat ii permite timpul si obligatiile fata de noua lui familie.

    2. Buna, d. Adrian, v-as intreba cum de ati ajuns in situatia in care sa depindeti material de copilul dvs. Dupa parerea mea, ar fi mai bine pentru o persoana sa poata sa traiasca singura in orice moment, fara niciun fel de ajutor de la nimeni.

      Legat de articol, am un comentariu. Nu putem spune ca acei parinti sunt „rai” sau „toxici”, eu ma asteptam de la un psiholog sa inteleaga ca si acei oameni au problemele lor pe care le cara in spate fara sa stie, si nu sa-i numeasca parinti „rai”. Oamenii aceia au si ei probleme la randul lor, si trebuie intelesi in acest mod.

  4. Da, m am regăsit si eu in exemplele tale… de 3 ani , mama se duce la tot felul de cursuri de dezvoltare personală… e într-adevăr o schimbare… nu știu daca va fi acea schimbare asa cum îmi doresc … Oricum am acele rămășițe … 38 de ani sa te simți neîndreptățita, criticata. Nu a avut niciodată încredere in mine si tot ce făceam nu făceam bine. Acum, nu am mai auzit o la telefon de o 2 luni vorbim doar pe whatsapp… foare rar si foarte scurt. Si ea a avut o copilărie trista si dificila … nu știu ce va fi…. dar îmi doresc din suflet si cred ca fac acest lucru… sa nu am aceeași relație si eu cu fata mea ( 13 ani). O seara minunata!

    1. Buna ziua,
      Articolul este extraordinar ca toate articolele postate de dv. si va multumesc pt ele.
      In articolul „parinti toxici” ma regasesc si eu si il pot numi”prieteni toxici”. Asa sunt tratata de iubitul meu(am 45 ani). De ce ? Nu stiu! Copilaria mea a fost marcata de un tata alcoolic, carea o batea pe mama si pt care eu sufeream enorm. Tata era(a murit), un parinte extraordinar, cand nu consuma alcool. Acest articol m-a ajutat enorm, mi-a dat niste raspunsuri pe care le cautam de mult timp.

      Va multumesc,

  5. Iti mutumesc mult pentru articol…este foarte interesant si sper sa ma ajute si pe mine sa imi tratez niste rani din copilarie pe aceasta tema.

  6. Asa este cum scrie in articol.Consider ca toata lumea ne confruntam cu asa ceva de aceea trebuie sa observam, sa procedam in functie de caz,sa nu cadem in extreme ,caci viata se duce si ne intrebam:pentru ce?Valabil pentru parinti -mai mult pentru ca au in plus experienta vietii-si pentru copii pentru a observa a cunoaste si apoi a actiona.Trebuie mult tact dar teoretic asa trebuie cum ne spuneti.Multumesc.

  7. Va respect profund..dar dati mi voie sa mi exprim parerea sincera de parinte : Nu sunt de acord intru totul cu ceea ce spuneti! Nu sunt de acord cu extremele…nici foarta multa afectiune dusa spre posesivitate…dar nici f putina .Undeva o cale de mijloc. Cine sunt primii care pot oferii orice *ajutor* neconditionat copiilor ? Parintii ! Daca fiul meu ar avea nevouie de o inima ..cine o poate face neconditionat ??;Eu ! Mama ! Ok ! Eu pot sa fac totul pt el.EL vede toate astea ..eu nu cer nimic in schimb doar..iubirea lui dragostea lui afectiunea lui..Cum sa nu ma supar daca l sun doar sa i aud vocea ..sa l simt sa stiu doar in ce stare este si el imi respinge apelul pe motiv ca nu are chef sa mi raspunda atunci…cum este posibil sa faca asta pt a demonstra ca nu e dependent de parintii lui ???????? Nu este obligat sa mi intoarca binele facut niciodata ..dar oare EL copilul ar putea sa treaca cu vederea faptul ca parintii sunt singurii din viata lui care l iubesc neconditionat??? Nu credeti ca ar fi corect ca si copilul sa ofere la randul lui aceeasi iubire ????Va multumesc mult pt un eventual raspuns !

    1. Dana Grajdan, aveti dreptate cand spuneti: „Cine sunt primii care pot oferii orice *ajutor* neconditionat copiilor ? Parintii ! Daca fiul meu ar avea nevouie de o inima ..cine o poate face neconditionat ??;Eu ! Mama ! Ok ! Eu pot sa fac totul pt el.”
      DAR! Nu va mai dau dreptate cand spuneti: ..eu nu cer nimic in schimb” si apoi va contraziceti: ” doar..iubirea lui dragostea lui afectiunea lui..” sau: „Nu credeti ca ar fi corect ca si copilul sa ofere la randul lui aceeasi iubire ????” Cand l-ati adus pe lume nu l-ati intrebat daca isi doreste acest lucru. Da, ar fi corect ca fiul Dvs. sa va iubeasca, dar asta e problema lui. De altfel, sunt sigura ca va iubeste, dar faptul ca „nu are chef sa va raspunda” cand il sunati mie imi spune altceva: fie ca in acel moment e ocupat sau face ceva ce-i place si nu vrea sa fie intrerupt, fie ca il sunati prea des si il agasati. Apoi spuneti foarte frumos: „Nu este obligat sa mi intoarca binele facut niciodata” si iar va contraziceti: ..dar oare EL copilul ar putea sa treaca cu vederea faptul ca parintii sunt singurii din viata lui care l iubesc neconditionat???”. Scuzati-mi duritatea, dar vorbesc in cunostinta de cauza: si mie mi se-ntampla sa nu-mi raspunda copiii la telefon, dar de obicei ma suna ei „cand au chef” :) si sunt foarte fericita. Incercati sa-I intelegeti!

    2. Stimata d-na Dana Grajdan, Iubirea neconditionata, inseamna neconditionata. Deci nu astept sa ma iubeasca, sau sa imi raspunda cu aceeasi iubire pe care i-o port. Totusi, desi sunt convinsa ca dvs. i-ati oferit si ii oferiti toata dragostea, ma intreb de ce copilul dvs. nu va intoarce afectivitatea. Eu am un fiu de 35 de ani, plecat de 10 ani din tara, si care imi spune permanent ca ma iubeste enorm, ca sunt , scuzati pleonasmul, cea mai perfecta mama din lume. Nu incerc sa va judec, nu am trait in ,,papucii ,, dvs., dar ma intreb de ce el manifesta un asemenea comportament. Eu, m-as intreba, spre ex unde am gresit fata de el. Este o poveste japoneza, care spune ca intr-o zi tatal si fiul au plecat in oras. Tatal il roaga pe fiu sa indeplineasca o anumita sarcina, cat el se ocupa de alte treburi in oras. In momentul reantalnirii, fiul il minte pe tata, spunandu-i ca nu a putut indeplini sarcina, din motive clar invocate. Tatal se prinde ca a fost mintit, si drept raspuns, ii spune fiului ca el va merge pe jos pana acasa, ca sa se gandeasca unde a gresit, de l-a determinat pe fiu sa minta…Nu vrea sa mi-o luati in nume de rau, dar cred ca putina introspectie, v-ar putea lamuri mai bine cu privire la comportamentul fiului. Poate ca sunt anumite care ne scapa, poate chiar excesul de iubire, manifestat prin hiperprotectie, pe care el o resimte ca pe o presiune. Nu imi imaginez care ar putea fi m otivul, dar indiferent daca acesta va include sau nu, putina introspectie, nu strica. Copilul nu ,,este obligat,, cu nimic. Nu ar trebui sa resimta asta ca pe o obligatie. Poate chiar asta este motivul. Dvs. ii transmiteti la nivel subliminal ca ar fi obligat, pentru ca, chiar asa ganditi. Neconditionat, nu presupune niciun fel de obligatie. Va urez numai bine, cu cele mai bune intentii!

    3. Este corect sa lasati copilul in pace. Are viata lui si are nevoie de aer, nu-l mai sufocati cu asteptari prea mari. Mergeti cu sotul in vacanta si respectati copilul care intre timp a devenit adult. Faceti un ritual, de ex sunati in weekend, povestiti lucruri interesante nu doar barfe sau grija fata de sanatatea lui.

  8. @Adrian

    „dar” anuleaza ce ai spus anterior. Fiul/Fiica este un om adult ajuns la maturitate,si toate actiunile lui de astazi spun totul despre modul in care a crescut de la pruncie pana la maturitate. Presupunanad ca toti nou nascutii sunt PURI, si INOCENTI, la intrebarea „Tot parintele este de vina?” raspunsul este simplu. As stiliza putin intrebarea , „Tot parintele este raspunzator?” Asta pentru ca vina nu ajuta la nimic, insa raspunderea pentru actiunile care au urmari si consecinte da. Bieinteles ca parinte, si ca om,nu putem fi perfecti, nu putem prevede viitorul intocmai, nu putem stii din pruncia copiilor evolutia socioculturala, politica, etc.
    Dar ce putem face este sa ne detasam de functia de unic mentor la maturitatea copiilor nostrii, si sa ii acceptam ca pe niste adulti in viata noastra demni de a isi asuma propriile decizii, demni de maturitate emotionala,rationala etc.
    Asadar , fiul Dvs. este o persoana care va poate ajuta sau NU in conditia Dvs. de astazi.Conditie pe care ati fi putut-o avea (nimeni nu poate stii sigur) si daca nu aveati un copil. NU cautati vina, ci cautati solutia de a iesi din aceasta situatie. Solutia este in Dvs. AVETI SIGUR (100%) puterea si tot ceea ce va trebuie ca sa rezolvati viata DVS. Daca va rugati sa muriti, ar fi o pierdere foarte mare pentru toti , stiind ca deja solutia o aveti in DVS !! Nu credeti ?
    @Dana Grajdan

    neconditionat = diferit de „ca ar fi corect ca si copilul sa ofere la randul lui aceeasi iubire ?” Iubirea neconditionata este atunci cand nimic nu „e corect”, pentru ca este despre sentimente. Cand poti imbratisa singuratatea, pe care ti-o ofera cel pe care il iubesti! Cand poti iubi suferinta pe care cel pe care il iubesti ti-o ofera in schimb ! Cand poti iubi raul facand din el binele propriu, cand cel iubit alege sa foloseasca „binele” lui?

  9. Iubirea nu este o forma de „cedare”, sau de „renuntare”. Iubirea este o forma emotionala prin care oferi totul, si prin ea, invatam sa ne bucuram de trecerea anilor si inaintarea in varsta, de schimbarile de topos- cand un rau(apa) care a macinat locul unde obisnuiam sa hoinarim in copilarie , a schimbat complet peisajul. Toate ne invata cum sa cedam , ca in final, cunoasterea deplina a sentimentului de iubire este moartea, cand vom ceda absolut tot.
    Nu vreau sa transmit mesajul ca pe o filozofie de dezbatut, ci ca pe o varianta de ales a unui mod de viata , un mod de viata sanatoasa emotional.
    Un mesaj catre toti cei care veti simti ca vreti sa incepeti mesajul cu „[…] dar” :
    LASA-TI copii vostrii sa ZBOARE , sa cunoasca iubirea , ura, sa sufere, cercetarea, rasul, plansul, si in final moartea la vremea lor ! Despre asta e viata si rolul cel mai important al unui parinte este sa ofere aceast tip de viatza! nu doar viata biologica ,ori alte bucati partiale din viata !

    1. Eu am inteles articolul ca fiind vorba tocmai despre parinti care nu stiu sa ofere iubire si sprijin. Daca ai mei ar citi articolul nu s-ar simti vizati si ar comenta ca e o tampenie- ce atata „cautat in coarne copilul ?!” – citez exact din filozofia de doi bani a parintilor mei. Am 50 de ani – sunt deja si bunica. In pozitia de parinte mi-am promis ca nu voi repeta tiparul comportamental al parintilor mei si cred ca am si reusit

  10. Sunt si eu parinte si socru de foarte putin timp.Aproape ca nu stiu uneori cum ar fi mai bone ,dovada ca acim citesc pe aceste teme.Vreau sa fiu tolerant nu transant.Nu cereti prea mult ,de fapt nu cereti nimic ce nu ar fi normal.Fiecare cu viata lui dar noi parintii nu putem sa ne rupem total de copii.Noi de aici din Romania , care asa am fost crescuti si nu neaparat ,rau. Lumea se schimba incet ,incet ,deocamdata e bine asa cum e dar nu se stie pe viitor.Am apelat la acest site in speranta ca voi reusi sa ma pozitivez,mereu caut in dreapta si stanga respectand parerile tuturor incercand sa iau ce mi se potriveste.Ma recunosc in atitudinea Dvs. In ceea ce priveste copilul.In orice caz ,sunt prea batran(58)ca sa iau cuvant cu cuvant de bun tot ce primesc.Mai si filtram,mai estompam, mai traducem in practica teoria(ca teoria…)Sa avem sus inimile.

  11. Eu am auzit inclusiv replica : ” Ti-am dat sa mananci ! ” si nu am putut sa raspund decat „Iarta-ma ca sunt o fiinta vie care mananca” . Si eu as fi vrut sa fi avut parinti mai toleranti. M-am simtit intotdeauna singura si pe cont propriu. Nici acum nu simt ca ma pot baza pe altcineva ca sa nu mai spun ca nici nu pot spune altuia ce simt si gandesc, exceptandu-l pe sotul meu . Nici nu simt nevoia. Am tras o linie si mi-am promis ca nu voi fi niciodata ca ei si nu voi face copilului meu asta. Mi-am mobilizat toate resursele sa pot singura si sa nu le cer niciodata ajutorul. Dar ma enervez si azi cand ii aud lamentandu-se ca m-au crescut – nu am fost niciodata flamanda sau dezbracata ( imbracata cu haine pe care nu ma intrebau niciodata daca imi plac) si eu tot nu sunt multumita . E complicat. Fiecare privim din punctul nostru de vedere, pe baza experientei personale. Cand baiatul nostru isi exprima nemultumirea i-am spus intotdeauna: ” Se poate sa nu fi fim intotdeauna parintii pe care ii doresti si nu putem sa iti oferim intotdeauna tot ce iti doresti. Fa tu mai mult pentru copilul tau ” .
    Unele lucruri pot fi remediate, unele e bine sa fie „uitate” si moare problema prin inanitie iar pe unele le purtam cu noi toata viata si negociem cu noi mereu. Din fericire ne schimbam.

  12. Foarte interesant
    Toate articolele au un miez în ele ( un miez de adevăr este foarte greu sa te detașezi de tot .Am citit toate comentariile .Mi-am dat seama și eu ca am fost un părinte toxic
    .As vrea cu toată ființă mea sa ma shimbi,o să-mi fie greu la început dar cu ajutorul bunului Dumnezeu sa reușesc .Am copii foarte buni și vreau sa le fie și lor bine sa trăim într-o armonie perfecta .Stiu ca o sa fie greu dar o sa ma străduiesc .Doamne ajuta
    .

  13. foarte interesant articolul dar sa nu uitam ca generatiile noastre care avem 50 60 de ani asa era modelul de educatie si la scoala si acasa copilul trebuie pupat numai in somn eram criticati devalorizati dar nu putem sa i scoatem pe parintii nostri vinovati care au facut tot ce stiau ei mai bine DUMNEZEU sa i odihnesca acolo unde sunt si eu am constientizat ca am facut multe lucruri la fel si fiul meu s a instrainat de mine dar as vrea sa mi corectez tiparele dobandite de aceea si particip la tot felul de cursuri de dezvoltare parsonala care nu erau pe vremea noastra nu te invata nimeni de relatii din familie ce este femeia barbatul etc dilema mea este ca aceste schimbari se pot face si la varste inaintate cand creierul anu mai e asa flexibil ca la cei tineri care totusi sunt mai norocosi ca au atatea surse de dezvoltare Va multumesc ca existati si ca ne dati sfaturi si pantru cei care nu au resurse financiare sa mearga la psihoterapeuti sau workshopuri care sunt destul de costisitoare

  14. Un articol ft interesant, comentariile la fel, fiecare isi spune pasurile, parerile. Acum cand avem ocazia sa stim mai mult, sa fim informati putem sa ne reanalizam viata, comportamentul. Foarte mult timp am trait cu parerea destul de proasta despre mine, cu neincrederea in fortele mele,inoculata de parintii mei, mai ales de mama mea, Dumnezeu sa-i odihneasca , dar incet incet am realizat ca de fapt ei atat au stiut, atat au invatat , nu-i consider vinovati si nici rai , toxici. Este o vorba din batrani care spune-Nu poti cere omului ce nu are- Ei nu au avut deci nu au stiut sa ofere . Acum cand am reusit sa vad lucrurile altfel pot spune doar atat-Multumesc ca mi-au dat sansa sa traiesc VIATA, asa cum este ea, cu bune si rele si sa-i iert . Sunt mama si am incercat sa-i ofer fiicei mele ce am simtit ca mi a lipsit mie,in primul rand iubirea aceea deschisa, fara bariere, increderea in fortele proprii, libertatea de a alege sa-si traiasca viata asa cum isi doreste.As minti daca as spune ca uneori nu am facut greseli, ca nu am fost o MAMA TOXICA – inconstient, si de multe ori acum ma gandesc ca daca as putea da timpul inapoi as reactiona altfel in anumite situatii dar, cel mai important cred eu este sa constientizam, si sa incercam mereu sa invatam, sa evoluam. Intotdeauna i-am spus fiicei mele ca, cu siguranta, ea va sti mai multe cand va avea un copil, pt ca evoluam, invatam si constientizam. Oricum multumesc lui Dumnezeu ca am o fiica extraordinara de 28 de ani, si avem o relatie frumoasa de prietenie, in primul rand. Toti gresim, uneori pt ca nu stim, alteori pt ca asa am fost invatati, dar important este atunci cand constientizam ca gresim si facem eforturi sa schimbam asta. Constientizarea este primul pas spre indreptare. Sa fiti fericiti si impliniti sufleteste.

  15. Si din prea multa iubire poti gresi din faptul ca nu doresti sa repeti greselile facute de parintii tai Din dorinta de a ti proteja prea mult copii de a le face cat mai usor drumul in viata

  16. Am auzit de foate multe ori fraza asta „vreau sa le ofer copiilor ceea ce nu am avut eu”. Dragi parinti, poate ce v-a lipsi voua, nu le lipseste de la sine copiiilor vostri.. nu trebuie sa va impliniti dumneavoastra ceea ce n-ati avut in copilarie prin intermediul copiilor vostri. S-a mai explicat faptul ca fiecare ne nastem puri iar de-a lungul vietii ( la inceput) suntem modelati de parinti- ei, orientati-va spre nevoile copiilor dumneavoastra, fara sa va implicati ( de multe ori inconstient) lipsurile dumneavoastra din copilarie. Inainte de a face un copil, e bine ca fiecare sa ne rezolvam probleme interioare, sa realizam ce anume din copilarie ne afecteaza si sa incercam sa rezolvam toate lucrurile care ne trag in jos. Nu conteaza daca dureaza ani la randul, dar nu va carati probleme toata viata, faceti copii, ii impovarati si pe ei cu ce purtati dumneavoastra in suflet si le mai creati si lor alte rani. Intai sa ne simtim noi liberi si curati, apoi dam nastere la copii, sa ii iubim asa cum se nasc ei, fara sa intervenim asupra puritatii lor. Daca noi, ca parinti suntem stabili emtional si ne simtim liberi, asa vor fi si copii nostri- asemeni lor.

    1. Părinți mei nu mă lăsa, când ies de la școală mamă mi-a dat cu palma pe fata pe strada și dupaceia când am ajuns acasă tata a țipat la mine că nu fac curat am făcut curat mă injura! Când ajung acasă mi-a dat cu telefonul in cap și am făcut cucui la cap mă doare tare capul și dupaceia mi-a spart telefonul că mi-a dat cu capul de el….. Va rog ajutați mă vreau părinți noi nu mai suport sa mai traiesc așa ajuta și mă va rog eu ??? Mă puteți ajuta nu mai pot sa mi-a trăiesc ??????????????

  17. Domnule Adrian, este groaznic prin ce treceti. Avand in vedere situatia materiala buna a fiului dv. ar fi putut sa va ajute. Ar fi indicat, dupa mine, sa discutati deschis cu el si sa-i spuneti nevoile dv. atunci cand va intreaba „ce faci”. Dar discutati amabil, fara acuzatii. Nu-i puneti in carca faptul ca l-ati crescut, asta face orice parinte normal.
    Despre articol: este bun, ma confrunt cu o astfel de situatie si inca e un cosmar, e din ce in ce mai rau si nu stiu cum as putea iesi. Singura solutie este ruperea relatiei.

  18. Este greu sa faci totul perfect Copiilor ,se spune , este bine sa le dai aripi sa zboare dar si radacini ca sa se intoarca Sa ii ajuti sa -si formeze personalitatea ,caracterul si extrem de important sa aiba un echilibru emotional Pledati prea tare pentru o rupere totala de parinti Cu cateva exceptii ,parintii vor ca sa -si stie copiii fericiti impliniti maturi Iubirea si afectiunea mi se pare corect sa fie reciproca spre beneficiul si a copilului si a parintelui Copilul nu din datorie se cuvine sa -si aminteasca de parinte ci pentru ca ii leaga sentimente trairi amintiri Parintii deasemeni nu ar trebui sa -si sufoce copiii ajunsi adulti sau sa le reproseze ce au facut pentru ei Aprecierea si respectul afectiunea reciproca cred ca pot duce la o relatie armonioasa si benefica in cadrul unei familii extinse Pentru ca copii vor avea sau au si ei copii si vor prelua modelul parental

  19. Cel mai bine pentru tinerii care au parinti toxici: sa o rupa cu ei. Sa nu le permita sa le distruga viitorul.
    Daca un parinte a avut o copilarie nefericita, sa il las eu sa ma otraveasca si pe mine? Dimpotriva – sa caut cat mai urgent sa clarific situatia. Chiar daca ii „ranesti” spunandu-le-o in față.
    Si trebuie sa caut toate trasaturile negative mostenite de la el/ea, si sa le anihilez. Nu sa permit disrugerea vietii mele, complacandu-ma in ceea ce vrea sa ma transforme.

  20. Daca un parinte te vrea langa el mai des, vrea iubirea ta ca si copil – sa ti-o castige! Nu asa, tam nisam.
    Daca parintele se asteapta sa fii foarte afectuos si grijuliu cu el, si tu nu poti face asta, oare nu e ceva putred in cresterea pe care ti-a oferit-o?
    E dureros uneori sa te gandesti ca ceea ce esti, se datoreaza parintilor tai. Nesiguranta, lipsa stimei de sine, neincrederea, si toate lucrurile care dauneaza unei vieti normale; toate sa fie dintr-un singur motiv: proasta conceptie despre cresterea si educarea copiilor . Extremismul parintilor, si lipsa lor de intelegere.
    Certurile dese dintre o mama si un tata, – nebunia lor afecteaza adanc psihicul copilului.
    E groaznic… de aceea unii copii nu isi doresc o familie: ca sa nu aiba si ei copii pe care sa ii creasca la fel! Teama ca vor semana cu parintii lor!

  21. Exact in aceasta situatiea aflu si eu.Am 22 de ani, parintii mei nu ma lasa sa iau propriile decizii, ei vor sa fac numai asa cum vor ei, sa am prietenii pe care ii vor ei, sa am o relatie cu un barbat cum vor ei.Recent am terminat facultatea si din dorinta de a deveni independenta am vrut sa ma angajez.Am cautat vreo 2 luni de munca dar nu am gasit si aici si-au bagat nasul, tata a vorbit cu un verisor care are o firma sa ma angajeze la el, desi le-am zis de nenumarate ori sa nu se bage ( aici n-as vrea sa ii acuz, pentru ca au vrut sa ma ajute ) . Problema e ca eu ma simt foarte frustrata din cauza asta, nu imi place ce lucrez si vreau sa ma mut in alt oras.Bineinteles ca ei nu vor asta si ma santajeaza emotional, ca ei o sa se imbolnaveasca daca plec si din astea. Daca ar fi sa povestesc toate situatiile in care cei din familie (mama, tata, bunica, fratele meu, matusa mea) m-au facut sa sufar, as putea sa scriu un roman.
    Sufar enorm din cauza asta si in fiecare zi ma gandesc la plecarea mea. Incerc sa imi gasesc curajul de a pune in aplicare decizia mea, de a pleca si de atrai asa cum vreau eu, de a fi libera , de a cunoaste oameni noi si locuri noi.

    1. Dragà Ana. Am avut o familie asemànàtoare cu a ta. Dar crescind, cind eram numai preadolescentà, am luat hotàrirea ca, la prima ocazie, sà fug cit mai departe de ei ca sà nu le mai permit sà mà distrugà. Si asa am fàcut: am ales sà merg la facultate la Bucuresti (550 de km) in loc de Timisoara (sint nàscutà la Resita). Dupà facultate mi-am ales locul de muncà la 800 de km. Era pe timpul comunismului. Dupà càderea regimului i-am mintit pe ai mei (fàrà nici o rusine si fàrà nici o remuscare) cà mà duc in Italia in excursie, pentru o lunà. Cind am ajuns acolo le-am scris cà nu mà mai intorc. Si nu m-am mai intors decit o datà la 3-4 ani, in vizità. M-am rebelat de micà si e singurul lucru bun pe care am reusit sà-l fac pentru mine. Dar pinà acum citeva zile nu mi-am dat seama cà, cu cuvintele si purtàrile lor, imi vàrsaserà in inimà si in minte o otravà pe care am dus-o cu mine peste tot. Sufàr dintotdeauna de anxie si de depresie, de sentimente de inferioritate care m-au impiedicat sà fiu eu insàmi si sà mà realizez in viatà asa cum as fi vrut. Toatà viata m-am intrebat: de ce mà port asa? Eu NU SINT asa!!! Acum (am 55 de ani) mi-am dat seama de cit e de mare ràul pe care mi l-au fàcut. Poate cà o sà si reusesc sà mà vindec dar viata mea s-a dus si eu nu pot decit sà constat cà sint o falità si cà nu mai pot sà fac nimic, timpul nu se poate intoarce inapoi, nu pot recupera nimic din ce am pierdut, ocaziile pierdute, capacitàtile mele ràmase inutile…Asa cà tu, dacà esti tinàrà, FUGI cit mai departe dar mai ales desprinde-te de ei emotional, analizeazà daunele pe care ti le-au produs si incearcà sà schimbi toate conditionàrile nocive la care te-au supus, trebuie sà reusesti sà fii tu insàti, sà ai pentru tine respectul pe care ei nu l-au avut. Simte-te mare, inteligentà, frumoasà, curajoasà, puternicà, nu-ti fie rusine dacà stii cà nu ai comis nimic ràu. Fii volitivà si nu-ti fie teamà sà le displaci. Lasà-i sà se vaite, sà fie nemultumiti, nu-i asculta cind spun lucrurile astea, inchide telefonul, astupà-ti urechile si cintà, cintà de bucurie cà ai reusit sà te eliberezi de ei si sà te iubesti pe tine insàti. „Iubiti-và aproapele ca pe voi insivà”. Cine nu se iubeste pe sine nu e in stare sà iubeascà nici pe altii. Iti urez tot binele posibil in viatà, sà fii liberà, bunà si fericità. Te pup cu drag. Adriana

  22. Dar Ana, de ce nu o faci? Care e problema. Esti o persoana care se poate pune pe picioare singura. Daca e nevoie, uita ca ai neamuri. Sa te impiedice ele cu ceva? De ce?
    Doar sa fii sigura ce iti doresti, si sa nu fie doar o frustrare, si dorinta sa te razbuni pe ei.
    Spor. Ai grija de tine mai mult, altii n-o s-o faca pt tine.

    1. Multumesc pentru raspuns. Sunt hotarata sa fac schimbarea aceasta, in fiecare zi am convingerea ca asa ar fi mai bine pentru mine. Tot timpul m-am gandit la ceilalti, sa nu ii fac sa sufere, chiar daca eu eram la pamant .Stiu ca ei nu o sa se schimbe, pentru ca asa au trait o viata intreaga si nu vor sa asccepte ceva nou. Nu-mi ramane decat sa ma pun pe primul loc ,sa fac ceea ce simt si sa imi implinesc visele. Nu vreau sa ma razbun pe nimeni, vreau doar sa imi traiesc viata dupa propriile principii si sa fiu fericita.

  23. Este foarte trist cand parintii apeleaza la metode enregetice de control al copiilor chiar daca acestia au aproape 40 de ani si ii trateaza tot ca pe niste copii.Care este solutia pentru mamele care nu au alta ocupatie decat sa lucrueze energetic asupra copiilor pentru ai manipula si a ii face sa faca ce vor ele?Este un pacat si impotriva lui Dumnezeu ce fac .Din pacate nu vrea sa mearga nici la psiholog pentru ca considera ca ce face face bine pentru ca are toate drepturile asupra copilului respectiv .Este adevarat?

    1. Solutia in astfel de cazuri este sa te indepartezi de ei.Nu au dreptul sa se bage in viata ta de adult si sa te faca sa faci numai ce li se pare lor normal. Multi parinti nu inteleg ca , la un moment dat, copii lor vor sa aiba propria lor viata si sa traiasca dupa principiile lor. La fel fac si eu cu parintii mei, am ajuns la concluzia ca mai bine ma indepartez, este dureros, dar este mai bine decat sa te faca sa te simti incapabil sa iei propriile decizii.

  24. Ma regasesc foarte mult printre randuri,ceea ce ma facut sa imi deschid sufletul :) Am avut parte de o copilarie nefericita si incontinuare vor sa imi conduca viata desi sunt casatorita si am un copil.Parintii mei sau despartit cand aveam 2 ani,am ramas cu mama care la scurt timp sa casatorit cu un barbat,caruia am fost invatata sa ii spun tata,iar pe tatal meu nu l-am cunoscut vreodata.Dupa cativa ani ea si-a gasit un amant,pentru care am luat multa bataie,imi spunea ca nu sunt buna de nimic,mai bine m-ar fi dat la casa de copii,sa comportat foarte urat cu mine cand am fost copil,am avut momente cand am vrut sa imi pun capat zilelor.Amantul sa dat la mine,iar atunci cand iam spus,ea a fost atat de deranjata ca la o luna,ia prins taicamiu..era sa se desparta dar nu au facuto ci am picat eu de vina,habar nu am de ce..ceea ce ma facut sa plec de acasa la 15ani.Ei sau comportat ca si cum niciodata nu au gresit.Cu timpul am crezut ca sau schimbat,ca vor sa refacem totusi ceea ce nu a fost vreodata”familia”.Sau oferit sa ma ajute pentru o casa,am stat pe ganduri,dar am zis ca poate sa schimbat ceva din copilarie,pana atunci nu am avut nici un ajutor din partea lor,am crezut ca sunt altfel,ca oamenii se mai schimba..insa a fost doar pentru a putea controla mai bine viata mea..Am avut nunta,m-am trezit cu oameni neinvitati,penibil…pe copil il invata sa ii spuna mama,nu poate accepta ca ii bunica,e profund deranjata ca ii spune buna,dupa capul lor vor sa ia copilul sa stea la ei,dar asta nu se va intampla vreodata.Imi controleaza viata si numai pot,daca nu ii caut ma trezesc cu ei la usa.nush cum sa ii fac sa nu se mai bage in viata mea,nu vreau sa imi distruga familia..am incercat de nenumarate ori sa vorbesc cu ei si cu vorba buna si cu vorba rea,dar nimic..nu stiu ce sa mai fac,vreau sa schimb ceva..sa traiesc asa cum vrea sufletul meu :( multumesc.

  25. Sunt oameni care au crescut intr-o anumita ideologie gresita si care din pacate fac foarte mult rau prin faptul ca nu au inteles ca parintii trebuie sa ii urmareasca pe copii pana la o anumita varsta cand nuar mai trebui sa ii deranjeze ci sa isi vada de propriile gradini de ingrijit.Motivatia rezida in tot felul de motivatii afective, religioase sau tulburari de comportament.Si mai ales ca acesti parintii se incurajeaza unii pe altii ca ce fac fac bine dupa care in cercurile de prieteni se lauda tuturor ca toate meritele copiluli … care nu mai e copil… le apartin

  26. Buna tuturor ! Am intrat din întâmplare pe acest site cu dorinta de a uita o alta ceartă si tin sa va multumesc ca m-ati facut sa ma linistesc . Nu stiu de ce dar aveam impresia ca sunt singura care trece prin astfel de momente . Ca sa fac un mic rezumat ” Am 24 de ani locuiesc cu părintii , in urma cu 2 ani am terminat facultatea facuta in alt oras ( tin sa precizez ca au fost 3 ani memorabili si linistiti ) si acum începe calvarul incepand cu varsta de 16 ani cand am cunoscut primul băiat si prima relatie de 3 ani pe langa un milion de certuri cu părintii pe subiectul ” prieten” ce mi-a ramas întipărit in minte a fost incepand cu vara lui 2010 cand am fost invitata la mare i.am rugat pe părinti sa ma lase cu promisiuni si rugăciuni .. raspunsul a fost NU pana nu faci 18 ani … Bun .. in octombrie am avut majoratul chiar daca era frigut afara prietenul meu nu a uitat si a zis sa mergem la mare pe weekend acum ca am voie … Am rugat.o pe mama din nou i.am spus ca mergem cu trenul sa nu isi faca probleme si rugăciuni iar si iar , raspunsul a fost NU pana nu iti iei bacul …Bun … A venit si bacul l.am luat fara probleme era vara cald l.am anuntat pe prietenul meu fericita ca puteam sărbătorii la mare din nou rugăciuni si oricum mai sigura pe mine de data asta ca nah am luat bacul si se poate lauda la toata lumea raspunsul a fost iar NU iar de data asta a fost fara motiv doar un simplu nu si sa ii dau pace .. a trecut timpu m.am despărtit de băiat fiind satul de atâtea refuzuri si stres . Acum in prezent inca traiesc acelasi film scandal monstru ca am ajuns la ora 2:00 pm acasa si unde umblu , le explic frumos ca am fost mai multi prieteni ( ii cunoaste) la unul din ei acasa am jucat jocuri remy activity sa treaca timpu frumos .. Nu am avut cu cine sa vorbesc doar sa intru in camera sa ma descarc cum stiu eu mai bine pentru mine si sa sper ceea ce mi.e foarte greu .

    1. Situatia despre care vorbesti tu imi e asa de cunoscuta.Am 22 de ani, pe prietenul meu l-am cunoscut acum un an .Este prima mea relatie.Cand au auzit ai mei nu le-a convenit faptul ca ma vad cu el si cireasa de pe tort a fost cand au aflat ca am mers intr-un alt oras sa ma vad cu el.A fost scandal in familie, am venit de urgenta acasa.Atunci mi-au spus ca nu am voie sa ma vad cu el, ca am de terminat o facultate si motive din astea. Dupa ce am terminat facultatea mi-au zis ca , sa nu cred ca o sa fac ce vreau eu .
      Acum lucrez, ma intretin singura, pentru ca nu vreau sa imi mai reproseze ca , vai ce bine o duc ca ma intretin ei. Am si cosmaruri cateodata si ii visez pe ei ca ma judeca.
      Traieste-ti viata asa cum iti doresti tu pentru ca este groaznic sa simti ca nu poti face ce iti doresti tu sau nu poti fii cum esti tu cu adevarat.

    2. știu cum te simți, eu am 25 de ani și am fost înșelată și manipulata de către parintii mei. la 20 de ani am plecat in străinătate și m-au rugat săi ajut cu bani și ca in schimb o sami dea un pământ. eu credeam la fel ca dacă ii ajut se va schimba situația de scandal și alcool dar de un an ca sunt cu prietenul meu și nu mai sunt in străinătate se comporta foarte urat cu mine. (mi-am lăsat povestea mai jos cu numele Timea) eu una dacă vreau sa fiu fericita și linistita trebuie sa ii dau in judecată pentru ce au făcut. îți sfătuiesc la fel, du-te la protecția copilului. știu ca doare e normal. nu vei obține nimica dar măcar ii pedepsești pentru toată suferința cauzată, tu nu meriți toate astea. dar într-un final dacă ajungi sa te măriți nu te vei mărita cu ei, ci cu băiatul pe care îl alegi tu. succes in ati găsi fericirea și liniștea

  27. Ce bine a picat acest articol. M-am regasit în fiecare postulat, adica am gasit-o pe maica-mea. Parca i-ati facut portretul. Am 33 ani, locuiesc cu viitorul sot de 2 ani. Dar nici acum nu se linisteste cu tentativele de a invada spatiul meu. Nu pot sa zic ca ma doare asa ca înainte, sau ca nu mai pot trai de ea. Am facut o auto-analiza ceva ani în urma si am reusit sa ma distantiez de multe comportamente nesanatoase care mi le-a impus ani de zile. Dar ramîne totusi ca o umbra, un nor negru deasupra capului meu. E unica fiinta în anturajul meu care-mi provoaca asa emotii negative. Nu am taiat-o din viata mea definitiv, dar simt ca curînd va veni si timpul asta. Relatia cu ea e irecuperabila pentru ca ea nu se va schimba niciodata. Iar eu n-am sa accept niciodata dictatura ei. Si încercarile de a gasi un oarecare teren comun, o relatie undeva la mijloc, mai distantata, s-au soldat pîna în prezent cu esec.

    Doamna e o victima tradata de maica-sa, de frate-su, de mine, de colegi, de neamuri. E o saraca femeie singura, neajutata de nimeni, ignorata de toti. Si acum ca e „batrîna”, „urîta” si „neputincioasa”, eu vreau s-o distrug complet, s-o omor cu indiferenta mea. (Are 55 ani, e frumoasa si la cîta energie are, o sa traiasca 100) E o mama care a sacrificat totul pentru mine si eu sunt monstrul egoist care î-i refuza fericirea de mama.

    Ce ar fi fericirea ei de mama? Simplu! S-o vizitam cu sotul în fiecare saptamîna. Sa mergem cu ea la cumparaturi. Sa vin eu sa dorm la ea vre-o doua-trei nopti pe luna. Sa stau vre-un week-end pe luna cu ea, asa ca sa-mi faca ea de mîncare si sa-mi faca baia, ca atunci cînd eram mica. Sa-mi faca masaj. Sa-mi faca ea toate cumparaturile de-ale casei, ca ma rog, ea are gusturi bune si stie mai bine ce, si de unde sa cumpere (pe banii mei). Sa vina oricînd în vizita (da, da, pe nechemate!) si sa stie tot ce se face la mine în casa, în dulapuri, în pat si în bucatarie. Sa o scoatem la spectacol, la cina, la cinema, macar o data in doua luni. Sa vorbim în fiecare seara si sa-i povestesc tot ce s-a întîmplat ziua, ca sa ne „sfatuim” si astfel sa iau eu deciziile „corecte”. S-o ascult în fiecare seara cum î-mi povesteste ea ziua, s-o sfatui cum sa procedeze, ca pentru asta si se fac copii. S-o conviez la toate evenimentele importante: ziua mea, ziua sotului, ziua socrului (pentru ca ma rog, ce treaba avem noi cu prietenii, cînd exista „mama”, deci „familia”). Sa ma ocup de toate chestiile ei administrative, de la scrisori, pîna la vizite. S-o luam cu noi în vacanta, pentru ca bineînteles sotul meu e „fiul” ei si evident ca ea are drept sa se odihneasca cu „copiii” sai. S-o însotesc mereu cînd are nevoie sau chef. Sa renunt la prietenii care nu-i sunt pe plac. Sa urasc toti oamenii care au „tradat-o” (des sunt si eu pe lista aceasta) si cu care ea duce razboi (acesti oameni nici nu stiu ca sunt în razboi cu mama, pur si simplu o ignora). Sa-mi abandonez pisicile, pentru ca „un om normal nu tine animale în casa”. Sa-i dau un buget lunar ca sa-mi cumpere ea hainele. Sa-i dau un buget lunar, pentru ca e timpul sa ma rasplatesc pentru tot ce-a investit în mine: nopti nedormite, vizite la liceul privat si scum, cursurile de muzica si engleza.

    Evident ca refuzînd sa îndeplinesc toate aceste „mici placeri de mama” sunt cea mai rea fiica de pe lume. Nu ca copii altora. Copii altora fac si cutare gest, si cutare chestie pentru parintii lor. Numai eu sunt cea mai rea. Sunt rea pentru ca complotez cu maica-sa, sau complotez cu taica-meu (sunt divortati de 32 ani), sau complotez cu frate-so (nu au vorbit de mai mult de 20 ani), etc… cum s-o distrug pîna la urma.

    Acest refren îl aud de mai bine de 30 de ani. Absolut nici o evolutie în 30 de ani. 30 ani de abuz verbal si fizic. Pentru ca ea a ales sa nu-si aduca aminte bataile, loviturile cu picioarele, cînd m-a dat afara din casa pe zapada la -10° în pijama, urletele incontinuu, umilinta în public, si multe altele. Iar daca-i aduci amine, o face pe „victima”. Ca era o femeie „slaba si chinuita de soarta” si nu trebuia s-o „provoc”.

    Situatii sunt diferite si fiecare le gereaza cît de bine poate. Multi aleg sa ramîna sub influenta parintilor toxici, pentru ca e foarte complicat sa-i confrunti. Si daca-i confrunti, realizezi ca vorbesti cu un perete. E foarte greu sa accepti ca n-ai sa ai niciodata o relatie parinte-copil normala, agreabila si respectuasa. Eu înca nu am ajuns la acest nivel. Mai am o speranta minuscula ca în viitor sa gasesc o cale, care n-am vazut-o pîna acum, sa gasesc un echilibru în comunicarea mea cu ea, care sa-mi convina. Cum nu s-ar solda problema pe viitor, acest articol î-mi permite sa pastrez o viziune clara a situatiei.

    1. Buna,ai reusit sa ajungi la un rezultat comun cu mama ta? Din pacate si eu trec prin episoade asemănătoare ,părinții mei sunt plecați de 15 ani in alta țară și de ani de zile nu reușim să ne înțelegem. Cu mama relatia asta toxică exista de dinainte să plece ,niciodată nu ne.am înțeles,de câteva luni nu am mai vorbit. Este ca o emoție negativă ce nu ma lasa sa imi fac propria viață, urăsc santajele emotionale si profita se ele ca sa ma faca sa ma simt vinovată mereu. Oare e bine ca am ales sa nu mai vorbesc cu ea?

    2. Clara, deoarece acest articol mi se potriveste ca o manusa, as fi vrut sa las si eu un comentariu, ca sa vin si eu, cu propria mea experienta, in ajutorul celor care, ca si tine si ca si mine, ajung pe aceasta pagina si se regasesc. Insa, dupa ce am citit ce ai scris tu, nu are rost sa mai povestesc propria mea drama, pe care o traiesc, de cand ma stiu, cu mama mea (si cu tata, ca amandoi sunt parinti toxici, dar mama depaseste orice record). Experienta mea este aproape identica. Relatia a ajuns (de fapt ajunge, ciclic) la paroxism, si comunicarea dintre noi este o sursa de negativitate si de stres pe care nu o pot compara cu nici o alta experienta din viata mea, nici macar cu evenimentele triste de tip medical (in timpul carora, apropo, nu mi-a fost alaturi, niciodata). Am 45 ani, si, la 6 ani, a decis, impreuna cu tatal meu, sa ma dea la bunica. Atat. Detaliile nu conteaza, ar oripila pe oricine. Desi i-am provocat in mod repetat, si, la ultima confruntare, i-am rugat sa imi spuna (pe rand, evident, pentru ca sunt divortati de 20 ani) de ce m-au dat de acasa (acasa era o casa mare, cu o sora mai mare pe care o veneram si cu un frate mai mic, un fel de jucarie de plus pentru mine, la acea varsta, cu un caine mare si docil, cu o pisica, cu gradina in care am adorat sa ma plimb). Mi-au dat motive care doar m-au facut mai mult sa sufar. Mama mi-a spus ca ea nu a vrut, dar ca au obligat-o tata si bunica. Motivul al doilea, pe care nu il pot digera nicicum, este ca m-a dat pentru o vreme, ca sa se odihneasca, pentru ca nu mai suporta sa ma auda cum gem (tocmai fusesem operata pentru implant de cristalin, in urma unui accident). Aveam 6 ani… Tata mi-a spus ca m-a dat mamei lui, ce putea face pentru mine mai bine decat atat?! (…???). Si ambii mi-au spus si au iterat si reiterat ca nu au nimic sa isi reproseze, nici pentru asta, nici pentru alte reprosuri pe care li le-am facut.
      De-a lungul anilor, am facut eforturi deosebite pentru a-i cauta din cand in cand, desi orice comunicare cu ei ma lasa cu un gust foarte amar. Tot timpul sunt reprosuri, acuzatii, comparatii cu alti fii si fiice (ale prietenilor, bineinteles, ca ai lor suntem toti niste „ticalosi”), lamentari, certuri, etc. Dar, ca sa fim clari, nu e vorba niciodata de familiile noastre, ci doar de ei (toti trei fratii avem familii frumoase, cu copii excelenti, cuminti si iubitori, orice bunici normali i-ar sorbi din ochi de drag). Nu stiu nici unul aproape nimic despre vietile noastre, nici despre cele bune, nici despre cele rele. Daca incep sa povestesc ceva despre noi, amandoi schimba subiectul dupa zece secunde, este evident ca nu ii intereseaza. Deja a trecut de limita frustrarii, insa ma tem ca nu am trecut inca hotarul renuntarii la asteptari. Stiu ca aceasta este calea. Distantarea si renuntarea la asteptari, mi-o repet intruna, le repet si fratilor mei, cand imi povestesc si despre suferinta lor, identica cu a mea.
      Dilema noastra, si mai mare, insa, a aparut de curand, cand mamei i s-a pus un diagnostic grav, o tumora foarte extinsa care ii va pune probabil capat zilelor in cateva luni. De doua luni, de cand stim, am lasat deoparte aversiunea si ne-am mobilizat pentru a o ajuta. In loc sa coopereze cu noi, a facut tot posibilul si si-a canalizat toata energia pentru a ne pune bete in roate, pentru a anihila orice efort si orice buna intentie, intr-un demers autodistructiv cum rar am vazut. Dupa opt saptamani de biciuiala continua, toti trei fratii am cedat, am decis sa luam o pauza. In secunda urmatoare (literalmente, nu glumesc si nici nu exagerez), toata societatea din spital si din jur era informata ca ea este o mama abandonata de copiii ei (tocmai anulasem o rezervare intr-un camin de batrani bolnavi privat, foarte scump, pe care urma sa il platim noi, pentru ca, dupa ce ne pacalise ca vrea sa mearga acolo, se razgandise, a doua oara, facand parca cu noi un joc pervers pe care nu il inteleg, cu toata experienta mea de viata). De fapt, inca de la inceput, chiar in cele opt saptamani in care a facut cu noi teatru de papusi si s-a purtat execrabil, toata lumea in jurul nostru stia (de la ea) ca nu ne ocupam de ea (desi eram zilnic in spital, cel putin unul dintre noi).
      Acum, de doua saptamani, avand in vedere ca noi ne-am retras din jurul ei si a problemei sale, ea a inceput, de nevoie, sa se intereseze de propria problema, sa caute solutii. Tot analizand si analizand, am ajuns la concluzia ca aceasta este, de fapt, solutia. Insa, bineinteles, toata lumea in jurul ei „ii cunoaste situatia cea trista, de mama abandonata”. Si faptul ca are „trei copii ticalosi”.
      Intre timp, noi, cei trei copii abuzati, suferim in tacere si uneori ne mai impartasim unul altuia sentimentele, pentru ca mama noastra sufera iar noi nu suntem alaturi de ea. O mai sunam cu randul, la cateva zile, doar pentru a ne spune ca nu am facut nimic pentru ea si ca are noroc tot cu strainii, ca intotdeauna. Este o lupta cu morile de vant, cu aerul. Nici nu are rost sa ma tot gandesc la durerea provocata de faptul ca este evident ca acesti parinti nu ne iubesc, aici este vorba de abuz si maltatare psihica, abandon emotional, hartuire, fapte care, daca nu ar exista legatura de rudenie, ar fi incriminabile juridic.
      Intrebarea mea, pentru psihologi, dar si pentru cei care au sau au avut parinti toxici, este daca ne putem reveni din aceste traume. Sora mea pare mai puternica, insa fratele meu si cu mine suntem mai sensibili, cateodata ne copleseste constatarea acestor abuzuri, atat trecute cat si curente. Chiar si distanta pe care o luam fata de ei cateodata ne copleseste, nu ni se pare normal sa nu ii cautam. De aceea, am senzatia unui prizonierat existent in aceste relatii cu parintii toxici, cel putin pentru progeniturile mai sensibile. Exista o speranta, exista cazuri fericite, de astfel de copii care au reusit sa se desprinda cu succes de parintele toxic?
      Pentru a termina intr-o nota pozitiva, vreau sa precizez ca am o relatie foarte frumoasa atat cu sotul cat si cu fiul meu (adolescent), ca sunt perfect inteleasa si ajutata in mica mea familie restransa (desi sotul nu imi incurajeaza starile depresive, mai curand ma „imbranceste” sa trec peste ele), si ca nu mi-e absolut deloc teama ca repet vreuna dintre greselile parintilor mei. Macar modelul Asa NU” a functionat in educatia mea ca viitoare sotie si mama.
      Va doresc tuturor sa treceti cu bine peste aceste suferinte si sa renasteti. Avem pentru ce trai.

  28. Bună dimineața. Am citit articolul publicat și nu pot spune decât că mă regăsesc în această situație.
    Am 30 ani, provin dintr-o familie modestă, cu părinți care și-au făcut datoria față de copiii lor, părinți ce se apropie de 70 ani, eu fiind mezinul familiei, mai am un frate căsătorit stabilit în alt județ, dar nu foarte departe de noi.
    Sunt într-o relație de 2 ani cu o fata pe care o iubesc și alături de care îmi doresc să îmi fac viața. Amândoi lucrăm în același domeniu, ea este un pic mai mare că mine, dar vă pot spune că ptr ea am fost primul bărbat.
    Părinții ei sunt la o distanță nu foarte mare față de ea, un pic mai tineri decât ai mei, preocupați fiind cu treburile casnice, având în îngrijire mezina familiei.
    Sunt recunoscător față de părinții mei precum și de eforturile acestora ptr mine, ptr susținerea pe parcursul liceului, facultății și le mulțumesc ptr răbdarea pe care au avut-o în toți acești ani.
    Comportamentul lor față de mine și față de logodnica mea a devenit destul de urât in ultimul an,, mai ales când ea s-ar mutat la noi, dar a ales să se reîntoarcă cu chirie din cauza amenințărilor mamei din ultima vreme, motiv pentru care am hotărât că e mai bine pentru ea și eu intre timp să rămân acasă. Nu am fost scutiți de blesteme, jigniri, amenințăril, blesteme de moarte, poate spuse la nervi sau la furie. Știu că blestemul de mamă este destul de puternic, și am simțit amândoi că într-adevăr are efect, dar cred că Dumnezeu ne-a ferit în ultimă vreme.
    Ai mei au cumpărat un imobil i-am ajutat cu cu credit, eu sunt proprietar ei doar cu aviație viageră, mi se spune că dacă ea-logodnica mea nu vrea să stea, să îmi găsesc pe altcineva. Nu am voie să stau singur, deși e casa mea in acte. Dacă vreau să stau, să aduc pe altcineva, numai pe ea nu, altfel stau cu ei.
    Nu am fost lăsați să ne facem credit să ne luăm ceva, o locuință, ai ei nu sunt implicați și nu sunt interesați foarte mult de evoluția noastră. Ai mei, mai ales mama, ne-a distrus psihic, am ajuns că eu și logodnica mea să ne jignim, certăm din orice, din cauza alor mei.
    Telefoanele lor nu încetează, mă sună ori de câte ori știe că mă duc la ea.
    A fost amenințată că să renunțe la mine.
    Nu știm ce să mai facem, dar ne vedem in continuare de muncă, cu greu, salariul meu îl impar aproape cu ai mei, îi ajut nimic de zis, deși au pensii, numai să nu îl cheltuiesc cu „nenorocita”, „curva”, „bolnava”.
    Menționez că logodnica câștigă mai bine decât mine, dacă ne-am uni salariile, am face față în vederea ratelor, a crește un copil, etc.
    Situația nu este bună. Aceasta este doar o parte din realitate, lucrurile au stat mai rău. In prezent, ne vedem mai rar, eu momentan stau cu ai mei, să nu mă știe cu ea, ea a rămas cu chirie și intenționează să își cumpere un apartament, ai ei sunt la distanta, mai mult sau mai puțin interesați de noi.
    Ai ei ne-au ajutat cu o sumă ptr a renova apt in care am fi stat noi, dar le-am înapoiat suma deoarece, logodnica mea a fost nevoită să plece din casă.
    Voi ce ați face dacă ați fi in locul meu/nostru? Mulțumesc!

  29. Este groaznic tot ce am citit in comentarii.
    La fel ca situatia mea. Nu pot sa intru in amănunte, dar in linii mari am 38 de ani si am o sora mai mica cu 10 ani. De cand s-a nascut copilul meu interior suferă. Culmea este ca pana acum 4 ani ma intelegeam bine cu sora mea ( sau cel putin asa credeam pana si-a dat arama pe față).
    Eu nu mai am nicio amintire din perioada 1-10 ani cand am fost singura la părinți.
    Dar imi aduc aminte bătăile pe care le-am primit. Imi aduc aminte ca din proasta nu ma scotea. Ma compara la 10-11 12 etc ani cu un bebeluș de 1,2 ani pana târziu….. chiar si dupa ce am terminat facultatea. Chiar dupa ce m-am mutat cu viitorul soț, chiar dupa nuntă….
    In timpul aceste sora mea a crescut in spiritul acesta de bulying fata de mine si începuse sa aiba acelasi comportament , mai putin bataile.
    Pana cand i-am zis stop….acum 4 ani….
    I-am zis ca vom mai vorbi cand o voi suna eu. ( in mintea mea naiva si proasta am crezut ca isi va cere scuze sau macar va incerca sa vorbim sa lamurim situatia).
    Dupa incident am aflat că sunt însărcinată si nu a dat niciun telefon sau sms pentru felicitari.
    A venit la spital cand am născut si cam atât.
    Copilul meu nici nu stie cine este si nici cum arată.
    Săptămâna trecută am aflat ca este însărcinată.
    I-am trimis un sms cu felicitări pentru ca m-am gandit ca deocamdata copii ( va avea grmeni) sunt niste suflete nevinovate.
    Nu este casatorita si locuiește cu iubitul/ tatal gemenilor.
    Mi-a crapat capul cand parintii mei erau azi foarte incantati ca arata bine…… ca s-a mai îngrășat ( sora mea tinea regimuri de slabire si ajunsese ffff slaba si parintii mei erau îngrijorați ca este bolnavă).

    Asta in conditiile in care eu cand m-am mutat cu viitorul soț au facut o tragedie in neam au facut sedinta cu neamurile …. vai vai ce rusine le-am facut ca stau in pacat si in concubinaj……

    Cu alte cuvinte cu orice ar face sora mea nu ar avea nicio problemă , iar eu sunt proasta familiei…..

    Inclusiv eu sunt naspa ca nu vorbesc cu ea….

    NU MAI POT. AM UN COPIL DE CRESCUT SI UN SOȚ CARE MA IUBEȘTE SI EU TRAIESC IN TRECUT!!!!!!

    Nu mai stiu ce sa fac!!!

    Aaaa…..si maică-mea are glume proaste ca cica sa il infieze pe baiatul meu …sa il creasca ea…..

    Pe bune,???

  30. Bună, și eu care ma gândeam ca sunt singura în această situație, fiind și însărcinată, perioada în care eu și soțul meu ar trebui sa ne bucurăm de viitorul îngeraș și de toată perioada aceasta unică. Însă, parca e ca în basme, întotdeauna trebuie sa fie si un personaj negativ. Bine, poate mai multe, însă cine ma afectează e tatăl meu. Ai mei sunt despărțiți, bine, n au fost niciodată căsătoriți, mama venea și pleca căci nu suporta toate bătăile și toți frații lu tata. Am fost crescuta în asa fel încât sa o urăsc pe mama, ca ea e de vina cu orice, ca nu e în stare de nimic ca etc și ca nici dacă o vad ca moare sa nu o ajut vreodată ca nu merita ca nu m a crescut. Adevărat, m a crescut tata cu bunica, dar ar fi făcut-o și Săraca mama dacă ar fi avut cum, ca aproape o omora în bătaie și astăzi am coșmaruri și scene și pentru asta tata va rămâne ca un monstru, nu se face asta în fața unui copil. Regret multe, ca am ajuns la vârsta asta fără sa am relație cu mama, știu ca e rău, ca e bolnavă, eu am plecat din țară. De aici, schimbând subiectul, as scrie un roman la câte am de spus, dar intra lumea în depresie. Anul trecut am ales sa plec, ultima zi tata comportându-se ca și cum va muri odată cu plecarea mea, ca m a crescut și l am părăsit. De când am plecat e și mai mare monstru, soțul meu fiind cea mai calma persoana, acceptând atâtea din partea lui el tot nu înțelege. Spune ca îl dușmanim și multe. Nu mai spun de când a aflat ca sunt însărcinată, de parcă ar avea o armată de urmași, a spus ca o sa mi urască copil, fiind singurul nepot și eu singura fata, ca în schimb nu are relație cu nimeni la cât de acru e. Acum a intervenit problema cu botezul îngerașului meu, obligându ma sa pun nași pe cine vrea el, noi impotrivindu ne, și de aici a pornit conflictul. De atunci nu mai vorbește cu noi, nici nu îl interesează ca as fi putut pierde sarcina din cauza lui, fiind o sarcină cu probleme și multe altele. Eu sunt vinovata ca nu si a refăcut viața și pe mama eu am distrus o, plus blesteme și înjurături. Acum, tot încerc sa l sun pentru ca, spre binele lui, e lume care îl așteaptă, încă ii mai sunt oferite șanse, numai ca sunt sigura ca nu va veni la botez și o sa ma facă de ras și ma va distruge emoțional ca pe durata sarcinii dealtfel. Și tot îl sun, încerc sa vorbesc și nu răspunde. Nu știu ce sa fac, când o sa ne întoarcem acasă de tot stam în același sat, și atât suflet bun am încât as uita tot iar și iar, chiar dacă mi a spus când ma duc acasă de botez ma omoară cu tot cu copil ai de atunci soțul meu nu îl mai înghite, el făcându-mă asa fericită și sacrificandu se sa uit toată drama, dar tata tot continúa. Ce as putea face, cum sa ma mai comport, chiar am nevoie de un răspuns va rog, ma vad era un fata lui Dumnezeu și cred ca e vina mea, dar sunt la pământ și gândurile negre nu ma lasă să mă bucur de minunea de la Dumnezeu. Va mulțumesc mult dacă ați citit, îmi pare rău că încă exista astfel de comunism în ziua de astăzi.

  31. Este incredibil cât de mult ma regăsesc in tot ce se scrie aici. De mică am crescut in scandaluri și bătăi. Este adevărat ca am făcut prostii ca orice copil, dar nu le-am cauzat niciodată necazuri grave părinților mei. La 16 ani părinții s-au hotărât sa se mute la țara, făcând un împrumut bancar, garanția fiind casa. Ei zic ca au luat aceasta hotărâre ca eu i-am făcut de rușine. Iar cu împrumutul părinții și-au îngreunat situația, neavând suficienți bani sa plătească cheltuielile, mama mea sa refugiat in alcool, devenind agresiva la ebrietate, iar tata a devenit foarte pasiv. La 20 de ani, nesuportand situația am decis sa plec in străinătate sa ii ajut cu datoriile care le aveau la vecini, și sa ii ajut măcar sa iasă in fata. Parintii când au văzut ca le este mult mai ușor, mi-au oferit o “afacere”, sa ii ajut sa termine construcția la casa și sa ii ajut cu ratele la banca iar ei in schimb îmi oferă un pământ. Având încredere in ei, văzând ca situația începe sa se schimbe in bine am acceptat. Timp de 4 ani le-am oferit tot ce ii făceau fericiți, cadouri, casa renovată, și rata plătită. Dar ceva sa schimbat. Anul trecut fiind in concediu acasă, am cunoscut bărbatul vieții mele, având 24 de ani, îndrăgostită și cu dorința de a întemeia propria familia, am decis sa imi dau demisia. a trecut un an, foarte fericita cu iubitul meu, și încă suntem impreuna, dar nefericita cu parintii mei. Neavând un loc de munca de anul trecut parintii nu ma ajuta cu bani, orice am nevoie trebuie sa cer, cu speranța ca nu vor face scandal. Teoretic am devenit ca o cerșetoare după tot ce am făcut. Infine. Toată durerea care mi-au provocat-o am decis sa cer cea ce mi-au promis. Dar ei nu mai recunosc nimic, nu vor sa îmi dea nimic. Am recurs la Western Union de a primi arhiva tranzacțiilor, pentru ai demonstra cu cât i-am ajutat, suma fiind 20.000€. Când le-am arătat ei sun început sa facă un scandal monstru, ca sa uit ca am mama, ca ei nu au bani ca sa îmi dea, deși in momentul acesta construiesc in curte un foișor in valoare de 2.500€. De o săptămâna nici nu ies din camera, nu mănânc, iar ei nici nu vin la mine, nu ma cheamă la masa s.a.m.d. . Mi-a ajuns atâta durere și suferința de un an încoace, m-am decis sa ii dau in judecată pentru ca ei nu meritau tot ajutorul meu. Îmi doresc sa plec de acasă ca sa îmi găsesc liniștea, fără sa ma mai întorc, dar cu tot ce e al meu. Ma doare dar intr-o zi rănile mele sigur se vor vindeca.

  32. incredibil cat ma regasesc in povestea ta. umilintele au fost multe, atat de multe, o mama narcisista abuziva , toxica – imi arunca hainele pe geam in fata vecinilor, ma batea, ma baga in apa oparita in cada, imi amintesc la 6 ani m-a aruncat in bazinul de inot la curs pentru ca nu stiam sa inot si cumva trebuia sa invat cu forta, ma scotea pe hol pedeapsa in genunchi o ora aveam coltul meu, cand ne certam ma scotea din casa si incuia usa, urla, scandaluri, ii spuneam sa inceteze ca aud vecinii si urla mai tare : lasa sa auda toata lumea! amenintarile au fost toti anii mei de scoala premianta si olimpica, daca luam 10 ma intreba cati colegi din clasa au mai luat 10 ca nu sunt asa desteapta cum ma cred, de ce nu am reusit s-o depasesc pe colega cu medie mai buna?, ma critica si cum aranjam ciucurii la covor care trebuiau sa fie drepti intotdeauna, de sarbatori le cumpara verilor mei ciocolata cate 20 de bucati si mie nu mi cumpara pe motivul ca o sa primesc de la ei daca cer frumos, ma umilea in public si ma compara defavorabil fata de copiii cunoscutilor ca forma de loialitate si prietenie fata de ei, mereu eram mai urata mai proasta mai scunda mai neperformanta decat alti copii etc.

    Doamne au fost atat de multe…am ajuns sa accept critici si devalorizari si de la straini fata de care nu aveam niciun fel de atasament afectiv, dar carora le cautam aprobarea acceptand abuzul, intr-atat de mult s-au inradacinat traumele in mine…. Am crescut si nu a mai tinut cu bataia, am devenit reactiva si combativa si a cedat, in schimb au inceput manipularile – posteaza pe facebook mesaje de autovictimizare, toate rudele si cunoscutii isi fac griji pentru ea, traiesc cu senzatia ca ea e victima si eu sunt oaia cea neagra. Mi-a spus intr-o zi – toti te urasc, toti sunt impotriva ta, toti stiu cine esti si se uita la tine ca la un rahat, exact astea au fost vorbele ei. Au inceput si rudele sa se bage n viata mea, cu cine ies, de ce nu mi-am ales alt iubit, de ce nu am fost la cutare nunta, de ce am plecat din tara, de ce nu mai tin legatura cu nimeni, ca sunt o salbatica, o rebela, cat sufera saraca mama din cauza mea si cum plange ea de Pasti si Craciun cand se intalnesc ei. Ca am luat-o razna si am innebunit complet, ca toti ceilalti veri s-au casatorit, si-au facut un rost doar eu sunt nebuna, ratata. Comportamentul ei si barfele ei i-a incurajat pe ei sa intre cu bocancii in sufletul si viata mea. Singurul care mi-e alaturi e tata, care cunoaste foarte bine situatia. El a fost mereu pasiv, nu a stiut sa ma protejeze dar acum adult fiind putem comunica si intelege situatia. El la randul lui continua sa fie o victima pentru ca sta in casa cu ea As fi vrut ca el sa mi fi fost aproape dar poate n-a stiut sau n-a simtit compasiune, s fi vrut sa ma protejeze pentru ca era adult si era in pozitia s-o poata face. Amandoi au crescut in medii barbare, la tara, cu batai si foamete la camp munca si viata grea.Ii bateau cu biciul in grajd. Oribil!

    Am plecat din tara pentru ca efectiv nu mai puteam indura, nu doar suferinta dar mai ales rusinea si sentimentul ala de stigmatizare, nu stiu cum sa-l explic, ai o senzatie de vinovatie pe care nu ti-o poti explica, fata de orice cunoscut cu care te intalnesti pe strada. Nu stii ce gandeste, daca te judeca, daca te uraste… e un sentiment groaznic in care simti ca mereu trebuie sa te justifici si nu stii pt ce, nu stii daca sa zambesti sau sa treci neobservat, daca acel om te detesta sau e ostil fata de tine. Pe unii i-am surprins uitandu-se urat la mine iar altii nici nu ma mai saluta.
    Multa vreme am cautat aprobarea tuturor, vroiam sa fiu acceptata, sa fiu cea mai buna mai amabila, de nota 10 cum spunea mama cand eram mica, apoi am inteles ca acestor oameni nu le datorez nimic si oricum nu ar intelege. Am inteles ca asta nu era decat tactica ei de a ma pune la punct prin prisma ” gurii lumii” . Am urmat calea spirituala ca forma de vindecare, si am inteles ca am o viata scurta si am irosit deja prea multi ani asteptand in zadar o schimbare ce nu are cum sa vina pt ca nu exista constientizare.

    Azi ca adult regasesc traumele alea latente in mine, cand imi cumpar o pereche de jeansi ma simt vinovata ca dau acei bani si nu ii merit, desi sunt banii mei. Sau am tendinta de a cere mereu parerea celorlalti dintr-o lipsa de incredere in mine. Ma simt inadecvata, ma simt ciudata. Ma simt vinovata. E ca un nor negru care planeaza asupra mea mereu. Daca cineva ma dezaproba sau intra in conflict cu mine din banale motive in trafic sau la munca, ma astept imediat sa fiu pedepsita, din start pornesc cu ideea ca eu sunt de vina si nu mi pot sustine ferm argumentele. E ca si cum mama ar fi acolo in spatele meu si m-ar trage de urechi sa tac si sa plec capul. De fiecare data cand aveam o polemica cu cineva sau o contradictie din start eu eram vinovata fara ca ea sa fi fost martora la situatie, sigur am facut ceva ca nu degeaba persoana aceea m-a agresat, chiar si cand mi s-a furat telefonul tot eu am fost de vina ca nu stiu sa am grija de lucruri. Oricum ai intoarce situatia tot eu pic de vina si ceilalti sunt corecti.

    Partea cea mai grea e ca aceste traume nefiltrate la timp (in copilarie) sapa in tine atat de adanc incat formele de manifestare sunt atat de subtile nici nu le poti vedea/constientiza. Copil fiind bataia ti se pare normala pentru ca nu stii altfel cum e… nu filtrezi nimic, nu te protejezi in fata aversiunilor ci le incasezi din plin si apoi tarziu cand ajungi la varsta adulta incepi prin munca cu tine sa le aduci la lumina sa le analizezi sa privesti amplu, sa vezi cum au functionat alte familii, sa intelegi cum arata de fapt normalitatea si sa-ti dai jos lentila distorsionata cu care ai crescut. E o munca titanica ce dureaza ani si ani apoi etapa vindecarii acceptarii tale, tu ajungi sa te ierti pt durerea ce ai indurat-o, e incredibil!!!

    Pe ei nu-i pot ierta insa. Cu tata mai tin legatura cand si cand. Iar cu mama nimic!! nu vorbim de cativa ani. Nu o urasc, stiu ce ravagii poate face ura si cum somatizeaza in cancer si nu….. dar o tin la distanta. O percep ca pe un cutit sau un fierastrau de care trebuie sa mi feresc ranile. Doar cand o vad cand ii vad incruntarea ma trec fiori. Furia ei e incontrolabila. Si faptul ca nu vorbim o infurie si nici azi nu stie unde locuiesc, sunt plecata din tara si mi-e bine. Acum manipularile ei nu mai au efect, gura lumii nu mai tine. Nu ma mai poate atinge cu nimic. Dar asta doar pt ca tin distanta. Revenirea mea in tara ar reporni calvarul cu si mai multa furie din cauza frustrarii ei ca a pierdut controlul asupra mea.

    Oricui se gandeste sa plece, sa nu ezite!!! distanta si timpul au o putere imensa de vindecare, linistea, pacea, toata acea presiune ce ti se ia de pe suflet, increderea pe care o castigi in tine zi de zi cu cele mai mici alegeri de fiecare zi dar si cele importante de viata, poti alege linistit cum arata casa ta, cum arata partenerul tau, cati copii vrei daca vrei, cum te imbraci, cati bani cheltuiesti etc etc. nu te mai simti vinovat, nici inadecvat. Observi ca esti un om perfect normal cand cei din jur te trateaza perfect normal, te respecta, nu se uita nimeni urat la tine, nu te critica nimeni …. e minunat sentimentul ala de acceptare a ta, a firescului.Inveti practic normalitatea si cum arata o viata normala. O viata in care ciucurii la covor nu au importanta, :) poate suna amuzant dar toata zgura aia de pe suflet s-a asternut cu fiecare mic detaliu pt care ai fost pedepsit. Datoria ta e sa cureti toata mizeria sa te debarasezi de tot, sa spargi zidurile si sa te eliberezi. Viata e a ta si doar a ta! Meriti sa fii fericit! Copilul merita sa fie fericit!

  33. Din păcate exact aces comportament îl are soția mea fata de fetița noastră . Ii spun zilnic ca greșește și nu este normal sa se comporte așa cu un copil dar se pare ca nu e de înțeles pentru ea. Unde as putea găsi un psiholog care sa discute cu ea și sa o facă sa înțeleagă ca este total greșit ceea ce face? Mulțumesc

  34. De curând am împlinit 18 ani. O vârstă pe care o astept de cand am 12 ani. Parintii mei sunt divortati, iar mama mea s-a căsătorit cu un bărbat atunci când aveam 9 ani. O vedeam pe mama mea fericita si credeam ca totul va fi bine de atunci inainte. In 2010, s-a născut copilul lor. Fratele meu pe care il iubesc si de care am avut grija inca de la vârsta de 10 ani pana in prezent. Tatăl vitreg parea prietenos la inceput, după nașterea copilului lui toate s-au schimbat. Nu stiu ce i-am facut, nu stiu si nu pot sa inteleg ce are cu mine. Începuse să fie foarte strict si sa imi interzică aproape orice, nu puteam sa plec din fata blocului nici la 16 ani. Uneori eram prieteni si credeam ca ma intelege, dar avea momente in care se comporta ca un monstru. Atunci când imi amintesc pur si simplu izbucnesc în plans. Nu am zis nimănui ca ma bătea de ma învinetea, ca imi sugera sa ma sinucid. Ma făcea sa ma simt ca un nimic, imi spunea ca sunt grasă, ca sunt un cacat, nu is recunoscatoare, fac umbra pamantului degeaba. Sunt multe de zis si ma gandesc tot mai mult sa vorbesc cu un psiholog, nu stiu ce ar trebui sa fac pentru ca nu vreau sa risc sa il lipsesc pe fratele meu de un parinte. Tatăl meu m-am abandonat cand aveam 2 luni si nu vreau sa stie si el cum e sa fii parasit. Am vrut sa plec si sa las pe toata lumea sa fie fericita, dar in final am ajuns sa fiu trântita de pământ și ținută cu frica de a nu-i răni pe iubitul si prietena mea. In fiecare zi de atunci omu asta pe care il urăsc din tot sufletul ma face cretina, handicapata si un jeg de fata. Se plânge mamei mele ca ii vorbesc flegmatic, dar incerc sa imi stăpânesc vocea sa nu-i arat ca mi-e frică de el. Am ajuns la concluzia ca vrea sa domine, să fie atotputernic si sa nu cumva sa ii stirbesc autoritatea. Cum ii spunea si iubitului meu, eu sunt investiția lui, iar iubitul meu sau altcineva nu o sa fie lasat sa ii strice lui investiția.
    Simt ca o sa fiu bine atunci când o sa fiu cat mai departe de el, dar mi se pare ca nu o sa scap de el niciodata.

  35. In mare parte m-am regasit in fiecare poveste,la fel ca fiecare persoana care trece pe aici de altfel:)
    La fel ca si a voastra,si povestea mea este una destul de dificila.
    Am varsta de 20 de ani,locuiesc inca cu parintii mei (fratele si bunica),intr-un apartament cu 2 camere. Intr o camera dorm parintii mei,in cealalta eu cu fratele meu si bunica.
    Nu pot spune ca am fost un copil model si perfect,insa am fost si inca sunt un „copil cuminte” am terminat liceul,lucrez de la 18 ani,imi castig singura banutii si pe langa asta sunt ultimul an la postliceala de asistent medical.
    Pe parintii mei nu ii bucura nimic din toate astea. Nu am un prieten,nu acum,nu simt ca imi doresc sa intru intr-o relatie oficiala si ca sunt pregatita sa ma dedic cuiva ..sunt si o fire mai libertina putin desi n ai spune asta ..
    In mare …parintii mei nu ma inteleg deloc. Imi doresc mult sa ma mut,undeva cu chirie,ma pot descurca,insa ei nu sunt de acord,imi spun mereu „ne urasti pe noi? Urasti casa asta? Ce iti lipseste?” Si este adevarat …din punct de vedere material nu.imi lipseste nimic ..insa …imi lipseste mult linistea,intimitatea (avand in vedere ca nu am avut-o niciodata) …am tot incercat sa vorbesc cu ei si sa le explic varsta si nevoile mele insa e in zadar …
    Mama ma suna de aproximativ 7 ori pe zi si nu ma deranjează deloc lucrul asta ,atata timp cat intelege lucruri si vrea doar sa vada daca sunt bine si nu sa ma terorizeze cu intrebari …nu am voie sa ies noaptea,nu pot dormi la o prietena,nici macar la verisoara mea mai mult de 2 zile …ca na ..urasc casa ..:) si este destul de jenant ca la 20 de ani sa dormi in pat cu fratele tau de 17 ani si in celalalt pat bunica ta ..credeti ma …
    La ora 22 este stinggerea..trebuie sa faci liniste si sa nu deranjezi prea tare ..:)

    1. Bună, mi se pare ceva puțin aberant faptul ca ești nevoită sa dormi, 20 de ani având, împreună cu fratele tău aproape major în pat,inclusiv cu a ta bunica în cameră. Păi la vârsta asta, nu știu, măcar intimitatea ta, ca femeie, ar trebui sa nu lipsească. Eu am 20 de ani, un băiețel de 5 luni și sunt cea mai fericită persoană. Am trecut prin mukte lucruri grele și care mi-au întunecat viața, dar trebuie sa ieși de acolo. Încearcă sa pleci, și eu am fost fata cuminte pana mi-am întâlnit bărbatul vieții mele. Nu e un lucru greșit sa iubești, mută-te, sa nu-ți mai pese de nimeni într-un moment, ci doar de tine, de fericirea ta. Ieși în lume și cunoaște, conversează, fă-ți un iubit, o persoana sa te poți dedica și sa poți avea încredere ca nu te trădează și e prezent mereu acolo pentru tine. Se va schimba viata ta fără ați da seama. Cauta-ți viața și fii liberă, nici nu știi cum ne trec anii. Ai tai părinți și-au trăit viața, ca și copil nu ești obligata sa stai la nesfârșit, e un chin. Gândește-te la ce ți-am spus, e în joc fericirea ta, și nimeni nu poate munci pentru ea, afară de tine. Mult succes ?

  36. Rana din sufletul meu este adanca. De mica am avut tot ce imi trebuie, iubire, conditii, camin, am fost un copil rasfatat si iubit. Asta pana la varsta de 9 ani cand tatal meu a murit. Mama, chiar si cand traia el ma certa, m-a si batut de cateva ori, mica fiind cu cureaua sau cu varga. Tata niciodata nu m-a lovit, nu m-a certat sau chestii de genu, mereu a avut rabdare cu mine si chiar si in ultima perioada din viata lui, cand era bolnav cauta sa imi îndeplinească toate dorintele. Il iubeam si il iubesc nespus. Dupa ce a murit, mama a inceput sa fie mai rece cu mine. Mergeam uneori la o prietena acasa, aveam note bune. Niciodata nu m-a lasat sa merg la o zi de nastere. In clasa a 7-a am inceput sa fumez, ea aflase la sedinta si imi amintesc ca atunci cand a ajuns acasa m-a batut cumplit.. Mereu critica ce făceam, mereu ma compara cu alti copii, lucru pe care il face si in momentul de fata. Am avut o prietena de calitate indoielnica cu care am stat fara sa stie ea. Am crescut, o minteam ca dormeam la o fata de la mine din clasa si dormeam la prietena respectiva. Am fumat, am consumat droguri, mi-am inceput viata sexuala, iar toate astea le-am facut pt ca eram un copil curios si nu am fost niciodata invata de ea chestii de genu. A aflat accidental de toate astea gasindu-mi facebook-ul deschis. Fiind si o fire credincioasa, o daduse in fanatism de cand murise tata. Pentru ca nu mai aveam bani, vreo 3 ani la rand pleca o data pe an 2 luni in Germania iar atunci, avand libertate o exploatam la maxim, nu ii raspundeam la telefon, cheltuiam toti bani, stateam in oras pana tarziu, asta pentru ca atunci eram ca un caine scapat din lant. Am furat si bani din casa. Mereu daca raceam ma certa, daca mancam dulciuri sau beam sucuri, ma certa, facea asta in continuu si din orice. In momentul de fata am 17 ani, de aproape un an de cand a aflat lucrurile respective nu am mai iesit, am fost nevoita sa sar pe geam noaptea ca sa merg la un majorat, sa merg la o petrecere. Consider ca nu as fi facut toate lucrurile pe care le-am facut daca ar fi fost alaturi de mine si m-ar fi iubit asa cum eram(acum nu mai fur si nu mai consum droguri) Consider ca nu totul se rezuma in viata la a fi premiant. In momentul de fata am un mare gol in suflet si in inima, am fost folosita de multi oameni, oameni in care am investit sentimente si pe care i-am crezut prieteni, in momentul de fata maschez o incredere de mine pentru ca m-am saturat sa isi bata toti joc de mine, incredere pe care nu o am, mereu eu ma simt vinovata, mereu sunt dezamagita pentru ca imi aleg gresit oamenii cu care sa stau. Nu stiu cum e sa fii intreg sufleteste, nu stiu cum e sa decizi singur, mereu trebuie sa cer o parere. Rareori are si momente in care vine sa ma pupe sau glumim, dar foarte rar. Mereu cand ea ma cearta tac, pentru ca ma face sa ma simt un om ratat, un om de nimic. Spuneti-mi va rog, cam cat de vinovata ar trebui sa ma simt? Chiar sunt un copil atat de gresit? Ce ar trebui sa fac mai departe? Ma simt un nimic in lumea asta..

    1. Draga mea, ma doare sufletul pentru suferinta ta. Esti prea tanara ca sa disperi. Ai timp sa iti repari sufletul, o rana va exista tot timpul (am lasat si eu un comentariu mai sus despre propria mea experienta), insa ea se va inchide, treptat, va mai durea doar cand se schimba vremea (glumesc, desigur). E trist ca ne-au facut asta, tocmai oamenii care ar trebui sa ne apere de orice rele (ma refer la parinti). Dar insusi faptul ca ti-ai descris situatia cu un asemenea realism, ca iti recunosti greselile si motivele care te-au determinat sa le faci, inseamna ca ai toate sansele sa te vindeci. Stiu ca maltratarea psihica e dureroasa, dar incearca sa transformi aceste experinte intr-o metoda proprie de a te educa, metoda „ASA NU”. Redu-ti asteptarile fata de mama ta, accepta faptul ca nu este asa cum ti-ai dori sa fie o mama. si fa tu tot posibilul sa fii o mama pentru viitorii tai copii asa cum ti-ai fi dorit sa ai si tu. Continua-ti educatia, fii atenta si nu naiva in alegerea prietenilor si partenerului, pentru ca, dupa cum scrii, mi se pare ca ai tot potentialul necesar pentru a nu mai lua „tzepe” in viata. Tine mine, lumea este asa cum este, noi suferim pentru ca o credem altfel (am citit asta undeva, nu am inventat-o eu). Dar, crede-ma, exista pe lume oameni atat de frumosi, cu suflete atat de curate, ca merita sa traiesti pentru a-i descoperi. Si, daca ai fericirea sa iti gasesti un partener croit pe sufletul tau, viata poate fi extrem de frumoasa. Ai incredere. Priveste inainte, nu inapoi. Acest lucru mi-l repet si eu in gand, intruna. Iti doresc o viata frumoasa.

  37. Din pacate asa este, multi parinti cauta sa controleze viata copiilor si sa ii dirijeze dupa propriul plac….intra cu ” bocancii in viata copilului” incercand sa comande iar daca nu le faci pe plac tot ei se victimizeaza ca ti.au dat si ti.au facut facandu.te sa te simti vinovat

  38. Vad ca multi oameni se regasesc in situatii abuzive, ceea ce este un prim pas spre vindecare (constientizarea). Mie mi-a luat mult timp sa ajung acolo, preferam sa cred ca parintii mei sunt perfecti si am eu o problema, pana cand am ajuns la psiholog si m-a ajutat sa-mi dau seama ca situatia este exact invers. Am suferit toate tipurile de abuzuri din partea parintilor (inclusiv sexual) dar au reusit atat de bine sa le mascheze si sa ma manipuleze, incat ma invarteam in cercul vicios de a ma simti mereu responsabila / vinovata fata de ei. Mai trist era faptul ca ei chiar pareau familia perfecta, toti prietenii ma invidiau pentru ca isi doreau parinti ca ai mei, iar eu nu stiam cum sa scap. Nu stiam bine nici motivul pentru care simteam asta si nici metoda, dar am reusit.

    Si mai mult de atat, am reusit sa ma vindec, iar in momentul in care i-am iertat am reusit sa ies si de sub influenta lor. Da, am pus limite si granite si am ramas ferma pe pozitii fara sa le dau voie sa ma mai calce in picioare. Ii confrunt de cate ori este nevoie si cat pot de frumos, le spun clar ceea ce am de zis si daca nu le convine, singuri isi iau distanta pana cand le trece, dar nu ma mai incarc eu cu toate sentimentele negative. Cumva, de cand am fost copil am invatat sa ma protejez de ei, iar gandul ca este nedrept tot ce mi se intampla m-a ajutat sa nu imi asum consecintele grave ale comportamentului lor. Pe de alta parte, in mod mai mult inconstient (abia tarziu am realizat asta), am facut alegeri bune in viitoarele relatii, ceea ce a contat enorm. Nu am iubit niciodata un barbat care sa se comporte ca si tata, iar eu ca femeie si mama am incercat sa nu fiu ca mama mea. Am avut multi prieteni buni alaturi, asa am reusit sa preiau modele de relatii sanatoase care mi-au schimbat perspectiva, am alaturi oameni care mi-au oferit incredere si m-au ajutat sa am incredere in mine, am invatat ce inseamna sa te simti in siguranta, sa contezi, sa iti pese, de fapt mi-au implinit cam toate nevoile neimplinite in copilarie.

    Ce vreau sa spun de fapt este ca exista speranta. Situatiile sunt diferite, pasii spre vindecare nu sunt la fel pentru toata lumea, dar cred ca fiecare ar trebui sa avem incredere in intuitia noastra care ne spune cand ceva nu este in regula si sa avem curajul sa luam masuri. Iar daca nu reusim singuri, sa cerem ajutor.

    1. Felicitari pentru curajul de a iesi din acel cerc vicios si de a nu repeta comportamentul parintilor pentru ca stiu cat este de greu.
      Am invatat si eu ca intuitia mea este cea mai buna si ca trebuie sa ma bazez pe ea <3

  39. Am trecut și eu prin abuzuri psihologice din partea părinților,încerc să înțeleg de ce s a întâmplat asta,am citit unele din comentariile de aici și m am simțit solidară cu cei ce au scris.
    Încă mai au o mare influenta asupra mea,deși am făcut eforturi să le domolesc pornirile agresive fata de mine,mă controlează,mă manipulează prea mult .
    Mă simt neputincioasă in fata lor,nici un cerc de prieteni nu am .Am un copil de 2 ani,îl cresc împreună cu ei,că ei mă desconsidera pe mine și pe soțul meu …cred că nu putem fi buni părinți.
    Mama inventează că soțul nu mă iubește,că mă înșală,dar știu că de fapt nu e decord cu mariajul nostru,vrea sa ne despartă.
    Ce ar putea fi făcut oare?

    1. Buna Anca,
      Comportamentul parintilor tai cam seamana cu alor mei . La fel si ei se baga in viata mea si vor sa stie tot ce fac, oricand. Eu inca nu sunt casatorita dar am o relatie si la fel mama tot zice ca nu e serios, ca are pe altcineva, cand am mers in vacanta m-au facut c***a doar pentru ca am mers si eu intr-o vacanta la mare cu iubitul meu, pe banii mei.Dar mama cand a auzit asta a zis ca de ce nu mi-a platit el, deci nicicum nu era bine .
      Eu cred ca atunci cand mama ta zice ca sotul tau te inseala ar trebui sa ii spui ca nu o crezi si daca tot zice asta sa aduca dovezi . Ma gandesc ca probabil nu prea vrei sa intri in contradictoriu cu ei , stiu cum e, eu personal am un fel de frica fata de ei .
      Acum ca esti casatorita si ai familia ta ar trebui sa inteleaga odata ca trebuie sa ai si tu o viata a ta, nu trebuie sa se amestece ei peste tot .
      Tu esti fericita cu sotul tau? Poate ar fi o solutie sa va mutati mai departe de ei .

  40. Viața ne trece prin toate etapele:de la copii ,la tineri ,adulți,părinți tineri și apoi vârstnici și unii ajung chiar vârstnici.Ceea ce facem legat de relația cu copiii nește în principal ,dintr-o iubire irațională.Faptul că nu ne punem niste limite in aceasta relație parinte-copil,evident va fi platit prin lecții de viață(pe care le primim fiecare dintre noi).Benefic ar fi că cel puțin actualii și viitorii părinți să fie raționali.Pentru suferintele noastre suntem responsabili și trebuie să nu le asumăm și să ne trăim propria viață.

  41. Mama mea m a cam distrus psihic…nici nu mai știu de unde de sa incep..cea mai mare fapta a ei și gravă e ca îmi zicea că mă culc cu tatăl meu..aveam 15-¹6 ani..bine asta când era băută..numai știu dc și când era treaza..vă dați seama că eu nu am putut sa mai interacționez cu tatăl meu deloc..am trăit că doi străini în casă ..din cauza vorbelor ei nu suportam nici să stau langa tatăl meu ..era geloasa pe mine parcă mă ura..mă bătea când îi ascundeam băutura..chestii din astea..ea numai știe acum ori nu vrea..că a fost bolnava a fost la pat și a pierdut și memoria pt o perioada…am i grijit o am iertat o de mult dar acum nu pot sa stau mult timp lângă ea parcă mă enervează..nu simt că o iubesc..dar am grija de ea..nu știu..ce e dar sigur îs afectata psihic multe mi a făcut în copilărie..as vrea sa discut cu un psiholog dar nu mi imaginez cum ar fii dc ar avea chef să mă asculte ar avea vreun rost..

    1. Buna, mergi la Psiholog. Nu astepta pentru ca nimic pe lumea asta nu este mai important decat tine, respectiv sanatatea ta mintala. Cu siguranta o sa fii bine! Succes!

  42. Asa este … eu sincer m-am săturat… acum 13ani in urma m-am căsătorit , si dupa mine sa căsătorit sora mea , si ea nu a vrut sa se căsătorească, pentru că și-a dat seama că iubește pe varul fostului soț, dar să băgat maică-mea si ia spus că o face de rusine și trebuie să se mărite, soramea sa măritat a făcut un copil și copilul este al varului … si dupa 2 ani a divorțat, părinți au decis să o ducă în țară și să o aibă ca o slugă acasa la ei, ea bineînțeles nu a rămas la ei si a plecat la băiatul de care era îndrăgostită, părinți au decis să se întoarcă înapoi la noi in strainatate, si au început să stea o perioadă la mine in casa, nu puneau bani la nimic ,după stateau o perioadă la cealalta sora și după la fratemiu, cealaltă soră a decis să divorțeze si intre timp părinți locuiau cu ei , după ceva timp sau dus sa stea la fratemiu, după și el a divorțat, si de atunci sau dus o perioadă în țară ,dar culmea ca ei vroiau tot timpul sa le trimiți bani ,când am vorbit cu soramea , mia spus că ea le lăsase o sumă de bani și le-a mai trimis iarăși, si le trimisesem si eu , si ei se tot plângeau că nu au bani pt medicamente, oricum toate scuze, si cel mai ciudat când maică-mea nu avea bani se simțea rău , cum primea bani cum se simțea bine, după aia a venit înapoi la noi si a stat o perioadă la soramea cea fără copii ,într-o zi mă sună și îmi spune sa îi țin eu ,si iarăși băga ceartă cu soțul din cauza lor ,si au stat un pic după au plecat în țară , m-am calmat si am zis că am scăpat și stăm si noi liniștiți, dar după aia vine soțul acasa si îmi spune că la sunat părinții și că vor să vină să stea 2sau 3 saptamani la noi, iarăși maică-mea nu ii place nici un post de munca , tata lucrează, dar ei sunt la noi de o lună și 2 saptamani, soțul îmi spune că vrea să vorbească cu ei , sa isi ia si ei un apartament, ca ne-am saturat sa nu avem intimitatea noastra, si tot timpul ne spun că v-am crescut si ne scoate ochii etc .. si este greu … ca daca le spui ceva ,ei spun ,, doar nu mă dai afară din casă!!????,, de disperare l-am sunat ieri pe cumnatul meu si l-am rugat să îmi caute un apartament în altă țară , sa plecam din tara asta și sa scap de părinți, si jur ca orice as face și chiar dacă inima îmi plânge, nu am sa ii chem decât o dată la 5 ani, pentu că am spus si la surorile mele , ca eu nu vreau să risc căsnicia pentru nimic in lume, plus ca as dori sa renunț la numele de familie si la tot ce ma leagă de ei … sincer decât părinți ca ei mai bine deloc, si cred ca e ăsta singurul motiv pentru care nu am făcut copii ,pentu că nu vreau să fiu ca ei……… va rog sa ma ajutați ca nu am cu cine sa vorbesc……

  43. Ok,oare ar putea sa ma ajute cineva,si pe mine?Si eu pot spune ca sunt cam in aceasta situatie,presupun…am 17 ani,un tata care de cand eram micut imi reprosa mereu ca tot ceea ce fac,nu este bine.Mi-a placut mecanica de mic,inca o experimentez,tatal meu cel putin,se foloseste de un scooter sa mearga la munca,i s-a sticat de n ori,iar de fiecare data eu il faceam atunci cand pe el il depasea situatia,dar mereu imi reprosa ca,daca fac un lucru sa-l fac cu,cap,sau cand pierdeam un surub sau doua ca nu sunt bun de nimic.Cu toate ca el habar nu avea cat m-am chinuit eu sa-i fac ,,rabla,, sa mearga.A avut si momente de bunatate,in care m-a ajutat.De la varsta de 13 ani,sunt cateva lucruri cu,care m-a inteles si m-a ajutat,si nu pot uita ajutorul asta din partea lui.Acum de fiecare data cand calc pe bec cu,cate ceva imi scoate ochii cu ajutoarele facute de el.Am fost invatat de ,,soarta,, ca,daca imi doresc un obiect sau un animalut de companie,sa muncesc singur pentru el.Mama mea spre exemplu e genul de persoana care pune pe prim plan banii.Totusi de cateva zile ne-am tot certat,acum l-a impotrivit si pe tatal meu impotriva mea…De mic imi doream sa am un motor de teren…Ar fi ceea ce imi doresc cel mai mult,asteptam sa cresc,sa fiu capabil de asa ceva.Avand ceva cunostinte cu asa ceva,am si experimentat,pana m-am crezut in stare ca pot sa am motorul meu personal.M-am gandit sa ma angajez undeva,pe timp de noapte,iar dimineata sa merg la scoala cat mai e luna aceasta,3 luni le-am spus sa ma lase sa imi tin banutii pusi deoparte ca sa imi pot lua acest motor,apoi le dau lor aproape tot ce,castig si eu imi tin 300 de lei pentru benzina si ulei.Mama nu,ca m-a crescut atatia ani ca eu ce sa-mi fac de cap si ea sa munceasca ca proasta sa ma tina pe mine ca o lehuza…Dupa o scurta cearta,mi-a spus la un moment dat,datorita faptului ca eu i-am spus de data asta indiferent de ceea ce vrea ea,eu imi iau motorul,mi-a spus ca foarte bine dragul meu atunci iti iei talpasita si te muti in chirie,faci ce vrei eu m-am saturat sa te tin atat.Tata nu a fost de acord,pana la urma urmei l-am convins sa o faca si el pe mama sa inteleaga,i-a spus ceva,ceva dar mama a reusit sa il faca sa-mi spuna ca eu n-am ce face cu asa ceva,ca se va strica,ca pentru ce-mi trebuie mie sa merg pe dealuri si multe altele,ok dupa cat am plans si m-am tot gandit si inca ma gandesc tot nu stiu ce pot face.Problema cea mare e ca nu pot renunta la ei…Am si o surioara de 8 ani,cu toate ca nu le arat iubirea mea fata de ei,ii iubesc enorm de mult,nu sunt in stare sa-mi exprim niciodata ceea ce simt pentru asta viata mea devine un mare esec,din viata de zi cu zi am invatat ca traiesc degeaba daca nu pot face acest lucru.Cred ca de asta imi e mie frica sa devin adult,Doamne…Ar fi fost o solutie sa ma iau sa plec,am un prieten destul de matur care s-a stabilit in Germania,el pentru mine a fost parintele pe care mi l-as fi dorit sa ma inteleaga cu tot si sa imi dea sfaturi din suflet,voiam sa plec la el sa uit de ei.Nu pot face asta,as fi avut de gand pana termin scoala si iau permisul sa stau aici,sa-mi iau motorul pe care mi-l doresc mai mult decat orice,apoi le dadeam banii care ii castigam aici.Aveam de gand dupa ce rezolvam cu permisul si scoala la acest prieten,pe care nu doar ca m-ar ajuta sa ma descurc acolo,dar stateam langa cineva care eu presupun ca ma ,,ma iubeste,, si ii ajutam pe ei cu bani indeajuns pentru a nu se mai plange mereu.VA ROG AJUTATI-MA CU UN SFAT.

  44. Singura obligatie pe care tu o ai fata de parintii tai este sa ii respecti, daca si ei te respecta. Punct. Ai rabdare! E singurul sfat. Termina scoala, mergi la facultate, angajeaza-te si o sa iti permiti sa iti iei singur ceea ce iti doresti, cu toate ca parintii tai ar trebui sa faca asta si sa te ajute, nu sa iti ceara bani.
    Cu banii pe care ii ai stransi eu as merge la psiholog ca sa pot trece cu bine peste toata aceasta perioada pana ma pun singur pe picioare.
    Nu ai nici o obligatie fata de ei!

  45. E greu, am o relație toxică cu mama de peste 40 de ani.
    M-a ajutat, nu zic, dar tot timpul mi-a reproșat acest aspect și a trebuit să mă simt vinovată sau îndatorată, am făcut tot ce mi-a stat în putință să o mulțumesc cu cadouri, vacanțe, mici ajutoare bănești, ajutor moral, ș.a. Nimic nu a contat, contează. Nimic nu s-a schimbat, nu se schimbă, din păcate.
    Nu vreau să punctez momentele în care m-am simțit a nimănui, umilințele prin care am trecut. Pentru ea toți străinii sunt prieteni buni, mai puțin copilul ei. Prin întîmplări nostime, mulți prieteni comuni îmi spun că și-ar fi dorit să fiu copilul lor și nu al ei.
    Am fost tot timpul acuzată de ceva, fără să cunoască sau să o intereseze detalii legate de caz, întîmplare, incident profesional, etc. Jignită, bătută, umilită. O mamă toxică, care nu este în toate mințile sale. Niciodată nu a fost, după corecțiile aplicate de 2 ani, am început să cred cu tărie. Unii oameni nu ar trebui să devină părinți. Nu știu cum îngăduie D-zeu un asemenea lucru, asemenea părinți ne distrug viețile, ne înțețoșează mintea, ne sugrumă personalitatea și ne deformează caracterul. Cînd nu vorbesc cu ea, nu-i simt lipsa. Am încercat să o înțeleg, dar nu am reușit. Încerc să mă desprind de ea ca să pot avea o viață liniștită.

  46. Vă mulțumesc pentru această lecție !
    Părinții mei nu mă susțin în ceea ce fac sau în ceea ce îmi propun să fac..
    Am o afacere, cu bune sau rele, îmi aduce pâinea pe masă lună de lună, că nu compensează extraordinar la venitul familial al familiei mele este strict problema mea dar MĂCAR FAC CE ÎMI PLACE, nici măcar banii nu mă mulțumesc mai mult decât faptul că lucrez pentru mine și dacă nu am. Tatăl meu în loc să se bucure pentru mine că am o afacere chiar dacă nu foarte profitabilă am decis la 23 ani să iau responsabilitatea in piept căci nu e ușor să deschizi o firmă și să te ocupi de ea inclusiv acum, după 3 ani mă întreabă „SI ASTA VREI SA FACI TOATĂ VIAȚA?” Pe bune?
    Muncesc pentru mine, nu am șefi care să mă supravegheze continuu, sunt eu si atât.
    Am terminat 17 ani de școală și am ajuns vânătoare, în propriul magazin, asta este frustrarea tatălui, nu mai spun, că nici soțul nu e bun (a fost de 6 ani împotriva relației mele cu el chiar dacă suntem căsătoriți de 2 ani) și oarecum mi-a dat de înțeles că el nu s-ar supara dacă nu va fi tatăl copiilor mei in viitor, pe bune? Cum? Cum sa fii așa?
    In fine, cu mama ma înteleg oarecum când nu îmi vorbește de bani fiindcă mereu dar MEREU orice spun are o problemă că defapt vreau bani, încerc să ii fiu alături dar se comportă cu mine mereu că nu o respect, că aia ca cealaltă, pe bune? Mai puteți?
    Cand vine la mine imi laudă soțul zici că e copilul ei si eu sunt prin peisaj de formă și că am venit la ea tot fiindcă soțul dar ce sunt eu un câine sa îl cari după tine? Daca eu nu vroiam ceva nimeni nu îmi poate impune ceva !
    De ce sa lauzi copii altora? Au si ei părinți să îi laude, vezi-ți de ai tăi si ocroteste-i !
    Mi-as fii dorit sa fiu apreciată si lăudată pentru viața pe care am avut-o si ca am ajuns un om matur integru si responsabil !
    Mi-as dori ca ei să se uite la mine si sa vadă ce frumos am crescut si cum m-am dezvoltat de una singură când mi-am luat viața in mâini !
    Sunt mândră de mine si de viața mea și m-as bucura să imi fie alături așa cum sunt eu, naturală și ciudată dacă așa li se pare lor dar dacă preferă să mă înlăture doar pentru că nu sunt pe gustul lor, e strict problema lor..

  47. Foarte corect. Uita ca un lucru atat de simplu de inteles trebuie compus de un profesionist. Bravo !! Si eu sunt in aceasta situatie sau eram , dar cua jutorul unui pshiholog am trecut peste toate. Ar fi mai frumoasa lumea daca ar gandi cum trebuie.

  48. Dana draga esti o privilegiata..stiu ca te doare mereu te va durea, cred ca trebuie sa peivesti partea plina ,macar nu te tine legat de ei nimic din punct de vedere financiar . Ai un sot langa tine,etc. Eu sunt intr un moment critic din viata mea , nici macar nu stiu ce vreau avand in vedere ca sunt in perioada facultatii si ma afund intr o depresie din cauza lor …Bine ca ai reusit sa ti vezi de viata ta pana la urma urmei . Numai bine !

  49. Bună, poate mă ajută și pe mine cineva cu un sfat, si pe mine ma terminat maica-mea de cap, toată viata ei a mințit, de mici copii venea lumea la noi la ușa dupa bani, ca ea facea datorii peste tot, il mintea pe taică-meu, iar asta când afla se îmbată si urma scandalul, cam asa a fost copilăria mea pana am plecat de acasă… Acum 3 ani m-am întors acasa, m-am căsătorit am si un bebe, toată bune si frumoase in căsnicie,o singura problema, soțul nu o suporta pe mama, si îi dau dreptate, ne cere bani într-una si nu ni da înapoi, sume mari, eu am făcut greseala sai scot un car, mi-a promis ca îl plătește ea, bineînțeles nu la plătit, tot eu l-am plătit, am zis sa o ajut, eu ajung foarte greu la car, asa ca îi dădeam bani la soră-mea sa plătească, fara sa știe soțul bineînțeles, si nu la plătit bjci ea, o manipula mama sai dea bani, ca nu are de mancare etc,deși tata are pensie de miner 4 mii si ceva de lei pe luna si mai lucra si ea, deci nu mai pot cand am fost gravidă ma amenințat ca se omoară faca nui dau 1, 400 de lei, sia închis telefonul, nu dădeam de ea o adevărat nebunie, isi bate practic joc de mine, de aici ma mai cert si cu soțul, nu stiu ce sa fac sa ies din situația asta, cu soțul nu pot vorbi ca ar ieșii scandal mare, eu cred ca nu e întreaga la cap, nu cred ca e ok sa le faci asta copiilor tai, eu am un copil, dar niciodată nu i-aș face asa ceva, asa ca am nevoie de un sfat o părere, jur ca îmi vine merg si la psiholog, uneori am impresia ca eu is nebuna

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *