Perfecționismul își are rădăcinile în sentimentul de a nu fi niciodată suficient de bun. Pentru că simțim că nu suntem suficient de buni, trebuie să muncim din greu și să depunem foarte multe eforturi pentru a compensa această „lipsă”.
Deși perfecționismul se poate „măsura” în premiile obținute de-a lungul timpului, în realizările școlare și profesionale - pentru că o persoană perfecționistă poate fi o persoană extrem de motivată, de muncitoare, de conștiincioasă (din teama de a nu eșua); o persoană care poate excela de multe ori, perfecționismul se „măsoară” și în gradul de distres resimțit atunci când suntem confruntați cu necesitatea de a îndeplini o sarcină („oare o să mă pot descurca?”, „dacă o să eșuez / dacă o să greșesc?”, „dacă nu o să am suficient timp / resurse?”), se „măsoară” și în tendința de a amâna sau anula începerea unui proiect („mă tem că nu o să fac lucrurile perfect, așa că mai bine nu mai fac deloc”), se „măsoară” și prin lipsa unei satisfacții sau bucurii autentice atunci când sarcina sau proiectul în care am investit atât de mult este finalizat cu succes (deoarece constatăm că în ciuda eforturilor noastre, ne simțim în continuare „mici” sau inadecvați).
Perfecționistul se simte în adâncul său neiubit, neapreciat, lipsit de valoare. Se simte „mic”, defect, neîncrezător. Această atitudine începe să se formeze în copilărie ca un mecanism de apărare al propriului Eu:
- dacă ne-am simțit precum niște „copii – trofeu”, adică acel gen de copii care trebuiau să fie „perfecți” (să ia note mari, să fie cuminți, să manifeste doar emoții și comportamente considerate dezirabile) pentru a satisface orgoliul părinților (noi eram extensia lor, așadar noi trebuia să fim perfecți altfel le pătam imaginea);
- dacă părinții aveau așteptări foarte mari de la noi și simțeam că dacă nu le îndeplinim acele așteptări, își vor retrage afecțiunea sau suportul. Pentru un copil, orice așteptare care se soldează cu retragerea afecțiunii părintelui dacă nu este îndeplinită, este o așteptare foarte mare. Începe să depună astfel un efort colosal în tot ceea ce face (pentru a îndeplini așteptările părinților sau a le face pe plac), eventual să facă lucrurile perfect preventiv, tocmai pentru a-și asigura în continuare afecțiunea părinților. Acest efort se măsoară și în gradul și nuanța trăirii afective investite în acțiunile făcute (dacă facem ceva din teamă, efortul resimțit va fi mai mare, deoarece teama ne consumă, pe de-o parte, iar pe de altă parte ne încarcă cu energie negativă);
- dacă am fost comparați cu frații sau cu alți copii, însă comparația a fost una în defavoarea noastră („de ce nu poți să fii și tu ca fratele / sora ta?”). Acest gen de comparație nu trebuie să fie neapărat exprimată verbal – un copil se poate simți respins și dacă părintele are un preferat și arată acest lucru sau dacă îl favorizează pe celălalt frate indiferent de situație. În acest caz intervine din nou nevoia copilului de a fi „perfect” (adică altfel decât este el în autenticitatea lui) sau de a face lucrurile „perfect” (adică de a face lucrurile în așa fel încât să obțină aprobarea și afecțiunea părintelui).
Critica și dezaprobarea constante, comparația socială, faptul că ne-am simțit respinși de către părinții noștri (și am încercat să îndreptăm lucrurile prin a face mai mult și mai bine), presiunile exercitate de a fi copii-model sau un model de părinți perfecționiști pot contribui la formarea acestei trăsături, însă perfecționismul are și o componentă socială – spiritul competitiv al lumii în care trăim, felul în care mass-media își pune amprenta asupra noastră prin promovarea unor idealuri nerealiste de frumusețe sau unor idealuri nerealiste de a fi (a fi angajatul sau antreprenorul care muncește din greu și excelează întotdeauna, a fi în același timp părintele care nu face greșeli și căruia nu-i este greu niciodată, a fi partenerul înțelegător și disponibil care are familia perfectă unde nu par să existe niciun fel de probleme sau disensiuni etc.).
Perfecționistul nu este neapărat orientat înspre a obține succesul, ci înspre a evita eșecul. Frica de eșec este atât de mare, precum și frica de a nu fi criticat, încât perfecționistul va depune toate eforturile (mai mult decât) necesare pentru a-și duce la bun sfârșit scopurile, chiar dacă între timp poate observa că acele scopuri nu mai rezonează cu el. A avea performanțe este important pentru că perfecționistul crede (la un nivel inconștient) că numai în acest fel poate obține aprobarea și afecțiunea celor din jur – valoarea lui depinde de cât de perfect face lucrurile. Însă ceea ce se poate întâmpla de multe ori este că perfecționistul se poate focaliza excesiv pe o singură parte a sarcinii (pentru că nu este mulțumit de ea), în acest fel putând eșua în a-și finaliza cu succes întreaga sarcină din lipsă de timp.
Perfecționistul își stabilește niște standarde foarte înalte și nerealiste și este extrem de critic și dur cu propria persoană atunci când nu reușește să se ridice la înălțimea acelor standarde. Această orientare perfecționistă poate fi îndreptată asupra propriei persoane, dar și asupra celorlalți, iar în acest caz va exista așteptarea ca și ceilalți să se ridice la nivelul unor așteptări foarte înalte, ceea ce de multe ori va duce la neînțelegeri, conflicte și chiar încheierea relațiilor.
Perfecționismul nu este totuna cu dorința de a deveni cea mai bună versiune a ta, cu strădania de a-ți fructifica potențialul, ci este mai degrabă un mecanism de evitare a unor sentimente dureroase precum rușinea, lipsa de valoare, sentimentul că nu ești suficient de bun.
Aceste trăiri pot fi atât de puternice, încât vom fi dispuși să facem orice pentru a le ține ascunse – este ca și cum prin fiecare realizare le împingem mai mult în inconștient, ajungem în vârf, însă nu ne putem bucura că suntem acolo sau nu ne putem simți liniștiți și împăcați chiar dacă am ajuns acolo. Indiferent câte eforturi am face, cât de „perfect” am face lucrurile, tot nu ne simțim bine cu noi înșine și este și firesc să fie așa în condițiile în care ne condiționăm valoarea de niște standarde imposibil de atins.
Eforturile, munca și realizările noastre devin instrumentul prin care ne străduim să creștem în propriii ochi, însă problema noastră nu este o problemă de competență, ci o problemă care are legătură cu sentimentul propriei valori. Adică nu muncim din greu pentru că suntem motivați să muncim de dragul de a face lucrurile cât mai bine, ci muncim din greu pentru că altfel suntem niște persoane îngrozitoare care nu au nicio valoare intrinsecă. La un anumit nivel este ca și cum am simți că nu avem dreptul să existăm dacă nu facem lucrurile într-un anume fel.
Încercăm, prin perfecționismul nostru, să compensăm faptul că nu ne-am simțit iubiți, acceptați și apreciați necondiționat când aveam cea mai mare nevoie de asta. Acest aspect al nostru poate începe să fie vindecat prin compasiune și iubire față de noi înșine – ne considerăm vinovați pentru că nu am primit acceptarea și iubirea de care aveam nevoie (ca și copii credem că noi suntem de vină, că este ceva în neregulă cu noi), însă acum putem înțelege că nu a fost și nu este nimic în neregulă cu noi. În acest punct nu mai trebuie să ne demonstrăm valoarea prin „a face”, ci doar să ne îngăduim să fim buni cu noi înșine și când nu facem lucrurile perfect, și când greșim, și când ne simțim cu moralul scăzut.
Ce mai putem face?
Să conștientizăm măsura în care perfecționismul ne ghidează viața:
- la nivel de gânduri – avem gânduri precum „chiar dacă am muncit mult la acest proiect, nu mă voi descurca să-l susțin”, „chiar dacă am învățat, nu am încredere că voi trece examenul”, „dacă nu fac totul perfect, voi eșua”, „nu cer ajutor pentru că dacă fac asta înseamnă că sunt un om slab”, „eu nu trebuie să greșesc niciodată”, „nu îmi iau zile libere când sunt bolnav, altfel ceilalți vor crede că sunt neserios”?
- la nivel de emoții – ne simțim frustrați, anxioși, supărați în încercarea de a ne îndeplini standardele? Suntem stresați pentru că ne interesează mai degrabă să ajungem la „destinație” decât să ne bucurăm de „călătorie”? Ne simțim copleșiți de vinovăție și rușine când greșim / ne înfuriem pe noi înșine? Ne este greu să acceptăm și luăm personal criticile altora? Trăim cu frica de eșec?
- la nivel de comportamente – petrecem mai mult timp decât este necesar făcând o sarcină (de exemplu, o sarcină pe care am îndeplini-o în mod normal în jumătate de oră ne ia o oră jumătate pentru că pierdem mult timp verificând, corectând, făcând din nou), amânăm (pentru că nu ne simțim niciodată perfect pregătiți sau pentru că ne stabilim niște standarde foarte înalte care ne sperie), renunțăm (când observăm că lucrurile nu merg perfect sau așa cum ne-am imaginat noi sau când acumulăm prea multă frustrare și stres pentru că nu putem fi mulțumiți niciodată de ceea ce facem), evităm noul pentru că a încerca să facem ceva nou ne poate predispune la a greși?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Odată ce ne conștientizăm propriile gânduri, emoții și comportamente și înțelegem că ele ne sunt ghidate de această direcție a perfecționismului, putem începe să le combatem prin gândire realistă – de exemplu, „dacă greșesc, nu înseamnă că sunt un ratat, toți oamenii fac greșeli câteodată, important este să învățăm din ele”, „îmi voi da toată silința, iar dacă lucrurile nu vor ieși 100%, nu mă voi devaloriza pentru asta, ci mă voi aprecia pentru ceea ce am reușit să fac” (nu putem face mai mult decât stă în puterea noastră să facem, iar dacă ne dăm toată silința, adică facem tot ceea ce ține de noi, să fim mândri de ceea ce am reușit să realizăm, în loc de a ne pedepsi pentru ceea ce nu am reușit).
Putem, de asemenea, încerca să privim lucrurile din mai multe perspective – de exemplu, să ne întrebăm „cum ar privi X, Y, Z această situație?”, să ne întrebăm „cum altfel mă pot raporta la această situație?”, să ne întrebăm „dacă prietenul meu cel mai bun s-ar afla în această situație, ce i-aș spune?”.
În plus, dacă reușim să privim în ansamblu sau în viitor situația pentru care ne îngrijorăm și ne judecăm acum, cum se schimbă percepția noastră? Să ne întrebăm „cât de mult va mai conta peste un an, peste doi sau peste zece această „greșeală”?” sau „Cât de mult contează că am scris greșit un cuvânt, dintr-o lucrare de o sută de pagini scrisă corect?”.
Un alt lucru ce ne-ar putea ajuta este revizuirea standardelor – să ne întrebăm de fiecare dată „sunt standardele mele realiste sau nerealiste?”. Uneori este nevoie să coborâm puțin aceste standarde, însă acest lucru nu înseamnă că vom deveni comozi, leneși ori că nu ne vom mai da interesul, ci înseamnă că vom ști să facem diferența între standarde realiste vs. standarde nerealiste.
Să căutăm bucuria de a face în loc de a căuta să facem lucrurile perfect – de exemplu, aranjarea mesei de sărbători poate fi un prilej de bucurie, conectare și distracție împreună cu cei dragi sau poate fi un prilej de stres dacă ne focalizăm pe a face lucrurile perfect, a nu greși ori dacă ne gândim ce vor crede invitații despre noi dacă nu am asortat șervețelele cu fața de masă.
Să acționăm – adică să facem acel lucru nou pe care am tot evitat să-l facem, să nu mai amânăm proiectul la care ne tot gândim de ceva vreme sau să ne dăm voie să greșim intenționat pentru a ne expune acestei frici (de exemplu, în timpul unui discurs să greșim intenționat un cuvânt).
Să ne stabilim prioritățile – adică să ne dozăm energia și timpul în funcție de priorități în loc de a ne consuma majoritatea resurselor pe a face „perfect” lucruri neimportante sau neurgente.
Să ne recompensăm – pentru eforturile noastre, pentru reușitele noastre, pentru orice pas pe care îl facem în direcția schimbării.
Dă-ți voie să fii bun și compasiv cu tine însuți, începe să îmblânzești vocea criticului tău interior, chestionează-ți credințele (de multe ori introiectăm vocea celor care ne-au criticat sau ne-au desconsiderat și ajungem ca noi înșine să fim cei mai aprigi critici ai noștri), stabilește-ți prioritățile, muncește pentru obiectivele și visurile tale, însă fii blând cu tine însuți chiar și atunci când greșești sau eșuezi, pentru că doar așa poți evolua cu adevărat – învățând din greșeli și iubindu-te în ciuda lor.
Dr. Ursula Sandner
Din cauza perfecțiunii nu m am bucurat de viatta