Teama de abandon își are originea, de obicei, în copilărie și se poate manifesta sub forma unei frici de abandon fizic sau sub forma unei frici de abandon emoțional, însă poate apărea și mai târziu în viață, de exemplu ca urmare a unui eveniment traumatic sau foarte dureros – decesul partenerului de viață, un divorț dificil, încheierea unei relații de mare însemnătate.
Persoanele care au această teamă foarte pronunțată se simt deseori copleșite de ea, simțind anxietate, nesiguranță sau o stare permanentă de stres care se amplifică atunci când percep că nu primesc atenția, afecțiunea și validările de care au nevoie din partea celorlalți – fie că vorbim despre un partener de cuplu, prieteni, membri ai familiei sau alte persoane apropiate.
Trăiesc cu o teamă continuă că vor fi respinși, abandonați sau părăsiți, iar acest lucru îi poate determina să:
- se agațe de ceilalți – au tendința de a se atașa rapid și a deveni dependenți de ceilalți și simt că nu s-ar putea descurca singuri, ca și cum supraviețuirea, bunăstarea și fericirea lor ar depinde de alții. Pot rămâne în relații disfuncționale sau toxice, acceptând comportamente care le dăunează și făcând diferite compromisuri și sacrificii, neglijându-și propriile nevoie și dorințe, pentru a nu pierde persoana respectivă. Au nevoie de validări și confirmări în mod constant că celălalt va fi acolo pentru ei, că le va rămâne sprijin și le va oferi ce au nevoie. Se tem de singurătate și se simt cuprinși de panică numai la gândul că s-ar despărți de partener;
- pe de altă parte, teama de abandon poate duce și la adoptarea unei atitudini evitante – pentru a nu da ocazia de a fi abandonat, persoana alege să evite apropierea de ceilalți, îi îndepărtează pe ceilalți de sine, fie în mod direct, fie în mod indirect, prin comportamente de autosabotare și se retrage când simte că se apropie prea mult de cineva (de exemplu, părăsește pentru a evita să fie părăsit);
- există și situația în care persoana se apropie de ceilalți și le permite altora să se apropie de sine, dar se înfurie și reacționează agresiv când percepe orice posibilă amenințare;
- de asemenea, a trăi cu teama de abandon și respingere poate fi epuizant din punct de vedere emoțional și poate duce la anxietate și depresie , afecțiuni ce ajung să influențeze calitatea vieții persoanei în general;
- persoanele care se tem de abandon pot pune la îndoială motivele partenerului, se îndoiesc de acesta, îl suspectează, de exemplu, că le-ar înșela, având o frică excesivă că vor fi părăsite, ruminează (întorc pe toate părțile o situație relativ nesemnificativă; derulează repetitiv în minte o situație și îi dau noi și noi înțelesuri la fiecare repetare) sau au fel și fel de gânduri iraționale, se simt în nesiguranță, simt nevoia de a controla cât mai mult (de exemplu, de a controla toate deciziile sau aspectele relației).
Ce situații și evenimente contribuie la dezvoltarea temerii de abandon?
- pierderea sau absența unui părinte – decesul unui părinte poate fi un eveniment cu impact emoțional major asupra oricărui copil și, de asemenea, absența unui părinte poate fi resimțită de către copil ca un abandon. De exemplu, părinții divorțează, copilul rămâne cu mama, iar tatăl își întemeiază o nouă familie. Dacă tatăl ajunge să-și ignore copilul și să nu îi mai fie alături, în special din punct de vedere emoțional, acesta se poate simți abandonat și poate chiar să simtă invidie față de noua familie a tatălui. Ceea ce face diferența în acest tip de situații este atitudinea părintelui – copilul poate să nu dezvolte frici, nesiguranțe sau complexe dacă părintele continuă să aibă grijă în continuare de nevoile copilului și să îl asigure de iubirea și grija sa. Alteori, anumite vorbe spuse în mod repetat de o mamă rănită (sau invers, de tată) sau anumite situații pot ajunge să îi influențeze psihicul fragil al copilului și să înceapă să se simtă abandonat, chiar dacă părintele depune toate eforturile necesare pentru a-i fi alături;
- neglijare – o dezvoltare sănătoasă presupune ca părintele să aibă grijă de nevoile fizice și emoționale ale copilului, iar nesatisfacerea acestora poate duce la apariția sentimentului de abandon. Copilul se poate simți abandonat emoțional și când părinții săi sunt indisponibili emoțional, reci, distanți, când nu îi oferă afecțiunea de care are nevoie; când este ridiculizat și părerile și sentimentele lui sunt luate în râs; când nu i se permite să-și exprime sentimentele; când părinții îl tratează pe acesta ca pe o extensie a lor și nu ca pe o ființă diferită, unică, de sine-stătătoare, cu nevoi și dorințe proprii; când există niște standarde prea înalte pe care copilul simte că nu le poate atinge (dacă nu le îndeplinește, părintele își retrage afecțiunea, iar copilul înțelege că nu este suficient de bun așa cum este pentru a fi iubit), când părinții fac diferențe între el și frații lui – de exemplu, el este „oaia neagră” și ajunge să se simtă neglijat, nedreptățit și abandonat;
- nesiguranța resimțită de copil în permanență atunci când există abuz fizic, psihic, emoțional – copilul se poate simți abandonat și atunci când unul dintre părinți este cel abuziv, iar celălalt nu face nimic să oprească acele abuzuri. Copilul se întoarce către părinte, așteaptă să fie ajutat, iar părintele, chiar dacă nu îl abuzează în mod direct, devine complice prin faptul că nu face nimic pentru a-și proteja copilul care nu se poate proteja singur și nu intervine pentru a opri abuzurile celuilalt părinte;
- un stil de atașament anxios - copiii cu acest tip de atașament sunt temători și dependenți de mamă, în care nu pot avea încredere și pe care o percep ca fiind imprevizibilă și greu de înțeles. Mama oscilează între afecțiune și respingere, fapt ce îl determină pe copil să fie în permanență preocupat de a-i ghici gândurile și intențiile, de a putea să-i prevadă comportamentele pentru a se putea adapta în mod adecvat. Copilul se simte în nesiguranță și nu are curajul de a explora mediul pentru că atenția lui este focalizată pe mama care adesea nu este disponibilă, nici măcar atunci când se află în apropiere. Ca și în cazul copiilor cu atașament evitant, și în acest caz, copilul, observând că strategia sa de apropiere față de mamă nu dă rezultate, apelează la o strategie secundară ce se numește hiperactivare și care se referă la o căutare compulsivă de a fi în preajma figurilor de atașament, căutând atenția și sprijinul lor. În acest caz vorbim despre o hipersensibilitate la respingere și abandon, persoana focalizându-se excesiv pe potențialele amenințări sau pericole relaționale și pe propriile defecte pentru care se învinovățește, considerându-le responsabile de respingere sau abandon. Persoana cu un astfel de atașament poate simți respingere și furie față de persoana de care este atașată pentru că aceasta nu este disponibilă și în același timp poate resimți o nevoie intensă de a fi aproape de ea;
- un eveniment traumatic sau foarte dureros ulterior în viață – decesul partenerului de viață, un divorț dificil, o trădare neașteptată sau încheierea unei relații semnificative poate duce la apariția fricii de abandon;
- anumite tulburări de personalitate, precum tulburarea de personalitate borderline, evitantă sau dependentă ;
- o stimă de sine scăzută contribuie, de asemenea, la dezvoltarea acestei frici – o persoană care are o stimă de sine scăzută, care se simte lipsită de valoare, poate avea o credință, fie ea și neconștientizată, de tipul „nu sunt demn/ă de iubirea celorlalți, așa că inevitabil voi fi părăsit/ă”.
Poate fi teama de abandon depășită?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Teama de abandon nu este nici un diagnostic, nici o „sentință” care să te condamne să trăiești toată viața în frică, anxietate, îndoială și frământuri, ci este un aspect asupra căruia poți să lucrezi și care poate fi ameliorat. Cum poți face asta?
În primul rând, să conștientizezi de ce te simți așa cum te simți – poate că descoperi că teama ta de abandon își are originea în copilărie. Odată ce conștientizezi că cel care simte frica este copilul interior, îți dai seama că reacțiile tale de acum sunt, de fapt, manierele în care copilul care ai fost odată obișnuia să răspundă. Sunt maniere de a reacționa care au fost întărite în timp, prin repetiție, care s-au transformat în tipare și care pot fi schimbate odată ce începi treptat-treptat să alegi un alt fel de a gândi și a te comporta.
Ca și copil, supraviețuirea ta depindea de grija și protecția altor persoane, iar dacă acestea te abandonau, însăși viața ta era pusă în pericol. Abandonul emoțional se resimte în același fel – este vorba despre aceeași senzație de pericol, deoarece pe lângă nevoile fizice, copilul are nevoie la fel de mult să îi fie satisfăcute nevoile emoționale. Dacă nu se simte în siguranță și iubit, va dezvolta mecanisme prin care să se adapteze mai bine (de exemplu, va deveni nedezlipit de unul dintre părinți, căutându-i în permanență aprobările și va refuza să facă lucruri singur; se va îmbolnăvi frecvent, iar acesta este un mecanism inconștient, deoarece numai atunci primește atenția și afecțiunea de care are nevoie), mecanisme care, deși în acel moment pot fi adaptative, ulterior se pot dovedi a fi dezadaptative, adică nu îi mai sunt de folos, ba chiar dimpotrivă.
Ceea ce poți face tu acum este să îi oferi copilului care ai fost odată toată siguranța și iubirea de care are nevoie – adică să-ți oferi tu ție ceea ce ți-a lipsit în copilărie. Ești un adult, iar supraviețuirea ta nu mai depinde de nimeni, decât de tine însuți. Nimeni nu te mai poate abandona. Un adult nu poate fi abandonat, sentimentul de abandon este caracteristic doar copilului. Acum ai toate resursele pentru a-i oferi Copilului tău interior exact ce are nevoie pentru a nu se mai simți abandonat niciodată, pentru că nu mai are cum să se simtă așa, pentru că te are și te va avea întotdeauna pe tine să-i fii alături.
Schimbarea credințelor negative este un alt proces care îți poate fi de ajutor – chestionează-ți credințele și întreabă-te dacă sunt ele raționale sau iraționale, adevărate sau false, întreabă-te ce dovezi ai care să îți susțină acele credințe.
O credință de tipul „nu sunt demn de iubirea celorlalți, așa că ei mă vor abandona inevitabil” poate fi o credință centrală, adică o credință extrem de profundă, privită ca un adevăr absolut, formată în copilărie ca urmare a experiențelor de viață, însă care este o credință irațională și disfuncțională. Mai multe despre cum ne putem schimba credințele am scris aici și aici .
Ai grijă de tine și de nevoile tale – grija față de sine presupune, de exemplu, pe plan relațional să nu accepți relații de compromis ori relații în care ești tratat cu lipsă de respect, să îți trasezi limite și granițe clare de interacțiune (iar dacă observi un tipar relațional negativ să conștientizezi ce anume din tine „te ghidează” către același tip de relații – adică să începi un proces de autocunoaștere și dezvoltare personală); pe plan fizic înseamnă să mănânci sănătos, să dormi suficient, să faci exerciții fizice, să îți acorzi timpul necesar pentru relaxare ș.a.m.d. A-ți dezvolta anumite obiceiuri prin care îți prioritizezi bunăstarea fizică și emoțională te ajută mai ales când te confrunți cu anxietate sau când ai tendința de a plasa asupra altora responsabilitatea satisfacerii propriilor nevoi și dorințe, cum se întâmplă deseori în relațiile de codependență.
Dezvoltă-ți încrederea și stima de sine – când ai încredere în tine, când ai o stimă de sine sănătoasă, când te iubești și te valorizezi, vei avea mult mai puțin nevoie de aprobări și validări din exterior și nu vei mai avea tendința de a deveni dependent de o altă persoană.
Fii prezent și focalizează-ți atenția pe ce se întâmplă acum în mintea și în corpul tău – observă-ți gândurile, emoțiile și senzațiile. Devenind conștient de ceea ce simți și de ce se întâmplă acum în interiorul tău, te ancorezi în prezent, în realitate și, în acest mod, eviți să intri în aceleași cicluri de presupuneri/supoziții/griji/ruminații - emoții negative.
Nu ezita să apelezi la un ajutor specializat dacă simți că ai nevoie de mai mult sprijin și ghidare – de multe ori un specialist te poate ajuta în acest proces de autocunoaștere, de vindecare și dezvoltare personală, te poate ajuta să-ți explorezi temerile, insecuritățile, să înțelegi mai bine de unde vin ele și te poate susține în procesul schimbării personale.
Teama de abandon poate influența într-o manieră semnificativă viața și relațiile unei persoane, dar prin conștientizare, lucru cu sine și psihoterapie această teamă poate fi ameliorată și/sau depășită, iar persoana poate să-și creeze relații mai sănătoase și mai satisfăcătoare.
Dr. Ursula Sandner
Multumesc mult pentru toate articolele!
Cei apropiatii, familia, au spus in tot deauna ca sunt „rebela” avand in vedere ca fac lucrurile intr-o anumita ordine, insemnand sa nu imi fac rau in a face compromisuri…..!