Ce este anxietatea, cum se manifestă și care sunt cauzele?

Partea a doua

Trăim într-o lume în care cei mai mulți dintre noi se confruntă cu stări aparent inexplicabile de rău, un rău profund, adânc, mistuitor. Un rău care îmbracă multe forme, de la boli fizice, până la stări prelungite de teamă și îngrijorare, stres, depresie, dependențe, relații toxice, comportamente (auto)distructive sau de autosabotare, gânduri de sinucidere.

Acest rău inexplicabil ia de multe ori forma anxietății. Pentru că nu știm ce este anxietatea, pentru că nimeni nu ne-a învățat cum se manifestă ea, atât în plan fizic, cât și psihologic, începem să ne gândim că suferim de cine știe ce boli grave, începem să mergem la doctori, iar doctorii nu ne găsesc nimic. Fizic suntem sănătoși, însă ne este rău în continuare – mergem pe stradă și dintr-o dată simțim că ne fuge pământul de sub picioare, inima începe să ne bată cu putere, ne ia amețeală, ni se face greață, începem să tremurăm, ne panicăm și mai tare pentru că ne gândim că dacă vom leșina, dacă ne vom pierde controlul, dacă nu ne va ajuta nimeni, dacă ne vom face de râs, dacă... dacă... Reușim, cumva, să ne adunăm forțele și să mergem mai departe. Izbucnim în plâns, dar ne ștergem repede lacrimile pentru că tot ce ne dorim în acel moment este să ajungem într-un loc sigur, un loc unde să ne simțim protejați, în siguranță, un spațiu unde să simțim că avem control. Pentru că asta este nevoia cea mai aprinsă a celor anxioși – nevoia de siguranță, de certitudine. Au nevoie ca cineva să le confirme că va fi bine, că pericolul pe care îl resimt nu este chiar atât de mare și devastator.

Trăim într-o tensiune continuă, ca și cum în orice moment lucruri groaznice ni s-ar putea întâmpla, nu reușim să ne relaxăm, să ne detensionăm, stăm ca pe ghimpi, vedem răul în orice, ne imaginăm cele mai terifiante scenarii și oricât ne-am gândi, minute în șir, ore, zile, nu putem să ne calmăm, să găsim o variantă care să ne liniștească. Și dacă găsim acea variantă, la scurt timp gândurile obsesive reapar – „dar dacă nu o să fie așa, dar dacă totuși...”

Ne îngrijorăm dacă ne apare, de exemplu, o iritație pe piele, și deja începem să ne facem un întreg scenariu catastrofal – „dacă am cancer de piele, dar dacă am, de unde o să am bani de tratament, nu voi mai putea munci, mă vor concedia, voi ajunge pe străzi, nu vreau să mor, nu vreau să mor. Dar, poate, totuși, nu este asta. Dar dacă e altceva? Dacă, de fapt, am o problemă internă și se manifestă pe piele? Dacă am ficatul bolnav? Nu vreau să merg la doctor, îmi e frică de doctori și de spitale, numai când văd un halat alb simt că iar îmi vine rău, ce să fac, ce să fac?!?” Evităm situațiile sau informațiile care au legătură cu îngrijorările noastre. De exemplu, dacă ne este teamă că ne vom îmbolnăvi de cancer, numai la auzul acestui cuvânt ni se strânge stomacul și nu vrem să mai auzim nimic despre acest subiect pentru că ne reactivează frica.

Ne îngrijorăm dacă copilul nostru tușește și de la o simplă răceală cu care se confruntă ajungem să nu mai dormim nopțile, îl verificăm dacă respiră în pătuț din zece în zece minute și oricât încercăm să ne calmăm, gândurile catastrofale reapar. Dacă avem o pisicuță sau un cățeluș, la fel procedăm și cu ei. Căutăm asigurări – ne sunăm un prieten, ne sunăm apropiații pentru a ne asigura că totul va fi bine, pentru a ne calma.

Ne este foarte greu să ne controlăm temerile și îngrijorările deoarece, în majoritatea cazurilor, acestea apar spontan, ca și cum o avalanșă de gânduri s-ar prăvăli asupra noastră.

Ne îngrijorăm atât pentru aspecte ale vieții de zi cu zi – starea financiară, starea de sănătate, situația profesională, familia, relația de cuplu, viitorul, cât și pentru aspecte legate de însuși faptul de a ne îngrijora – ne este teamă ca nu cumva să ne pierdem controlul sau să înnebunim din cauza gândurilor și senzațiilor fizice - „dacă o să leșin?”, „dacă ceva mult mai grav se poate întâmpla din această cauză?”. Totuși, în ciuda acestor temeri, ne și gândim, cumva, că îngrijorările ne ajută să prevenim anumite situații periculoase (pentru că am folosit deja această strategie – îngrijorarea – pentru a face față unor probleme de viață reale sau imaginare), ca și cum dacă suntem în permanență îngrijorați, suntem și mai atenți, și precauți și mai protejați. Însă, de fapt, îngrijorările și temerile slăbesc capacitatea noastră de a face față problemelor reale atunci când ele apar, deoarece anxietatea ne afectează atât starea fizică, cât și cea psihică.

Avem tot felul de frici inexplicabile care ies la suprafață când ne așteptăm mai puțin. Putem merge la o petrecere și, din senin, începem să simțim cum stările acelea de rău și panică încep să se instaleze. Uneori ajungem să evităm să mai ieșim din casă ori să facem anumite lucruri din teamă ca nu cumva povestea să se repete. Ajungem să nu mai avem încredere în noi înșine deloc.

Simțim apoape tot timpul un nod în gât, simțim cum ni se strânge stomacul și cum ne doare de parcă am fi înghițit un bolovan, facem diaree, simțim presiune în tâmple, ne doare capul, ne simțim ca și cum am tremura pe interior, ne este greu să adormim de la atâtea gânduri, avem coșmaruri, vise ciudate, ne trezim speriați, obosiți, suntem la capătul puterilor, pe muchie de cuțit, tresărim la sunete mai puternice, ne speriem repede și resimțim sperietura intens, ni se usucă gura, ne este sete, însă parcă și apa intră cu noduri. Ne este greu să ne concentrăm, atenția noastră este distrasă ușor, ne este greu să ne adunăm gândurile și să punem în cuvinte ceea ce vrem să transmitem. Avem palpitații, stări de greață, simțim furnicături în corp, parcă nu mai avem aer, respirăm superficial, scurt, nu lăsăm aerul să ne umple plămânii.

Suntem agitați, irascibili, neliniștiți, nu mai avem răbdare, nu mai avem „nervi”. Parcă suntem tot timpul pregătiți de luptă. Suntem în modul „luptă sau fugi”. Cortizolul și adrenalina (care se eliberează în mod normal în situații de pericol iminent, de stres acut) „picură” încontinuu în corpul nostru, pentru că în mintea noastră este în permanență o situație de potențial pericol. Devenim intoxicați de stres, iar acest lucru ne slăbește sistemul imunitar, sistemul cardiovascular, sistemul endocrin ș.a.m.d. Ne vulnerabilizează în fața bolilor. Ne pot apărea și dispărea eczeme pe piele, dureri difuze în corp, nespecifice, uneori ne țiuie urechile, alteori simțim o presiune în piept.

Ne doare spatele, mai ales în partea cervicală, de parcă am purta pe umerii noștri toată greutatea lumii, mușchii ne sunt tensionați, uneori ne deranjează lumina puternică, alteori ni se pare că cei din jur ne copleșesc, ne invadează. Căutăm cu disperare să ne alinăm stările și recurgem la ce ne este la îndemână - consumăm alcool în exces, mâncăm prea mult, luăm pastile, ne uităm cu orele la seriale (chiar dacă vrem să citim, ne este foarte greu să ne concentrăm) și în timp ce facem toate acestea, vuietul minții noastre, ca un cor de barbari, răsună în interior.

Alteori locurile pe care le știm atât de bine, locurile cu care suntem atât de familiarizați, ni se par străine. Avem momente când totul ni se pare ireal, ca și cum realitatea noastră, printr-o glumă proastă, s-ar fi modificat într-o clipită. Oamenii noștri dragi ni se par străini. Privim prin ei ca și cum am privi în gol. Ne simțim ca niște roboți, adică simțim un vid mental (ca și cum mintea noastră s-ar fi golit cu totul) și un vid interior (ca și cum nu ne-am mai simți pe noi înșine, ca și cum am fi străini de noi înșine). Acest lucru ne sperie și începem să ne gândim dacă nu cumva am înnebunit sau dacă nu cumva suntem pe punctul de a înnebuni. Și parcă nimic nu ne poate alina acest sentiment de înstrăinare. Aprindem televizorul, dăm drumul la muzică, însă zgomotele acelea ni se par mult prea stridente, încercăm să vorbim cu cineva, însă de cele mai multe ori ajungem să ne răzgândim, pentru că pur și simplu nu ne simțim înțeleși. Cei din jur ne spun „termină cu prostiile”, „dar ce motiv ai să te simți așa, ce-ți lipsește?”, „sigur ai o lipsă de magneziu sau de calciu”, „hai, nu te mai gândi la asta”. Însă noi nu reușim să nu ne mai gândim la asta și, mai mult, începem să ne simțim vinovați și rușinați – sigur este ceva în neregulă cu noi.

Ei bine, nu este nimic în neregulă cu noi. Suferim de anxietate, suferim din cauza faptului că prea mult timp ne-am neglijat, că prea mult timp ne-am reprimat vocea interioară, că prea mult timp ne-am ascuns și am fugit de rănile și traumele noastre, că prea mult timp am acceptat să fim călcați în picioare, că prea mult timp ne-am sacrificat, am făcut compromisuri și am rămas în relații și medii toxice. Ne-am izolat, ne-am pierdut autenticitatea, spontaneitatea, libertatea interioară sub greutatea vinovăției și rușinii cronice.

Nu ne mai putem conecta cu iubirea din interior, cu iubirea de sine. Multă lume mă întreabă „cum pot să mă iubesc pe mine”, iar eu le spun că iubirea este ascunsă undeva, într-un colț al sufletului, și că tot ce trebuie să facă este să dea la o parte „deșeurile” care au acoperit-o -credințe și gânduri prin care se biciuiesc pe sine, perfecționismul care le spune „niciodată nu vei fi suficient de bun”, durerea, frustrarea, resentimentele, victimizarea. Să se ierte pe ei înșiși, să se accepte pe ei, să renunțe la a se învinovăți și să își asume responsabilitatea pentru ce au făcut sau nu au făcut. Pentru că numai în acest fel vor înceta să mai fugă de ei înșiși, vor înceta să se mai simtă nevaloroși. Însă de multe ori oamenii nu conștientizează de ce se simt așa, de unde vine bagajul acesta.

Acest bagaj vine din traumele noastre, vine din copilăria noastră, din adolescență, vine din relația cu părinții, vine din alegerile pe care le-am făcut mai departe urmând inconștient niște tipare distructive, care nu funcționează, care ne cauzează dezechilibru și boală.

Literatura de specialitate ne spune că  anxietatea poate fi un rezultat al anumitor factori sau combinații de factori precum:

- factori genetici: persoanele care au un istoric familial de tulburări anxioase sunt mai predispuse de a devolta și ele o tulburare anxioasă;

- factori biologici: se crede că unele simptome ale anxietății generalizate sunt cauzate de un dezechilibru al neurotransmițătorilor la nivel cerebral. Neurotransmițătorii frecvent asociați cu anxietatea sunt serotonina și acidul gama-aminobutiric (nivele scăzute ale acestora). În acest caz, medicația prescrisă are rolul de a normaliza aceste valori;

- factori de mediu: în această categorie putem include experiențe negative din copilărie, felul în care am fost crescuți, traume, schimbări, stres, abuz sau neglijare, stil de viață, relații toxice;

- factori psihologici: dialog interior negativ, pesimism, rigiditate, perfecționism, așteptări nerealiste, gândirea de tipul „totul sau nimic”, conflicte interioare, neîncrederea în sine.

Însă din experiența mea la cabinet și nu numai am observat că înainte de factorii genetici și biologici, există un numitor comun în cazul anxietății traumele și rănile nerezolvate din copilărie și stilul de viață ulterior care nu face altceva decât să răsucească cuțitul în rană și să amplifice anxietatea. De exemplu, dacă un copil a fost abuzat, neglijat în copilărie, faptul că în prezent continuă același tip de relație toxică cu părinții săi nu face decât să-i amplifice anxietatea și stările de rău.

Traumele din copilărie apar atunci când copilul simte că îi este amenințată siguranță, iar aici putem include: un mediu de viață dominat de incertitudine și instabilitate, stres, sărăcie, abuz fizic - violență și agresivitate îndreptate spre copil sau spre unul dintre părinți, abuz emoțional (https://www.ursula-sandner.com/abuzul-emotional/), sexual, pierderea unui părinte, o boală gravă fizică sau mentală a unui părinte, neglijare, accidente sau orice fel de evenimente care îl copleșesc pe copil sau îl fac să se simtă izolat de ceilalți. În momentul în care stresul și abuzurile devin parte din normalitatea vieții de zi cu zi, copilul este într-o stare continuă de alertă pentru că încearcă să anticipeze și să se protejeze astfel de următorul abuz, iar în acest fel anxietatea începe să facă parte din viața sa.

Un copil care trece prin astfel de evenimente sau asistă la ele se simte neputincios, vinovat chiar, pentru că nu are creierul suficient de dezvoltat pentru a le face față altfel. Își reprimă emoțiile, își dezvoltă o percepție negativă despre lume și viață, învață să fie neajutorat, să nu mai aibă încredere în oameni și poate dezvolta stres posttraumatic, adică o stare de anxietate prelungită ca urmare a acelor evenimente. Cu cât frica și neajutorarea resimțite în acele momente traumatice sunt mai intense, cu atât anxietatea va fi mai mare. Dacă aceste traume nu sunt vindecate, poți simți chiar până la vârste înaintate, frică, anxietate și un sentiment de neajutorare care nu reflectă, de fapt, adevăratele tale abilități, potențialul tău – doar te simți incapabil, însă acest lucru nu înseamnă că și ești. Pe acest fundal pot apărea și lipsa de motivație, sentimentul că ești „pierdut”, lipsa unui scop sau a unei direcții în viață, sentimente de depresie. La vârsta adultă aceste stări pot apărea spontan, fiind declanșate de anumite evenimente stresante și dificile de viață, pentru că există deja un teren fertil pentru apariția lor sau te pot acompania întreaga viață („de când îmi amintesc sunt așa”) existând în fundalul personalității tale.

Un adult care a fost traumatizat în copilărie se poate simți deconectat de propriile emoții, de sine însuși, poate avea comportamente de supracompensare în relațiile sale sau în viața sa – pentru că simte o vinovăție cronică și din acest motiv, de exemplu, are tendința de a le face altora pe plac chiar dacă acest lucru înseamnă sacrificii și compromisuri din partea sa, poate dezvolta diferite boli pentru că emoțiile reprimate și durerea se somatizează, se manifestă în plan fizic prin intermediul diferitelor afecțiuni.

În acest sens, anxietatea poate fi privită ca un proces de curățare, de conștientizare, acceptare și eliberare a emoțiilor reprimate (furie, frică, neputință, abandon, respingere, rușine, vinovăție, inutilitate etc) care vor să iasă la suprafață, emoții care s-au amestecat, cristalizat, închegat sub formă de traume. Mai poate fi privită și ca un semnal de alarmă care ne face, „ne obligă” să privim în interiorul nostru cu scopul de a ne elibera de vechi credințe și tipare nefolositoare, care vrea să ne transmită că trebuie să „renunțăm” la ceva  - credințe, emoții, atașamente, încrâncenări, anumite ambiții inutile pentru a ne putea dezvolta mai frumos, pentru a putea evolua, pentru a ne putea întinde aripile renunțând la poverile dureroase pe care le purtăm cu noi.

Cum se vindecă traumele?

Atunci, când avem amintirea unui eveniment traumatizant, emoția este foarte vie în interiorul nostru, chiar dacă acel eveniment s-a întâmplat acum 15 ani. Pentru a ne putea vindeca trebuie să ne ocupăm tocmai de aceste amintiri și emoții dureroase pe care le-am evitat până acum, să ne eliberăm de energia negativă pe care am acumulat-o, să ne schimbăm perspectiva, să învățăm să ne gestionăm emoțiile, să ne eliberăm, practic, de vechile tipare după care am funcționat și să învățăm maniere noi de a gândi, a ne gestiona emoțiile și a ne comporta.

Acest proces se desfășoară în etape în cadrul ședințelor de psihoterapie prin restructurare cognitivă (pentru a putea schimba emoția, este necesar să ne schimbăm percepția asupra a ceea ce s-a întâmplat, adică să luăm acel eveniment din trecut și să-l privim dintr-o altă perspectivă acum, prin alți ochi, să-i dăm altă semnificație, să ne rescriem povestea), lucrul cu copilul interior etc, pentru că este nevoie să învățăm un nou model de relaționare, o relaționare sănătoasă (în cadrul relației terapeutice), care să ne ajute să ne schimbăm viziunea.  De asemenea, psihoterapia ne ajută să devenim mai conștienți de factorii care ne declanșează anxietate în prezent, ne ajută să dobândim unelte prin care să combatem acești factori și să ne revizuim gândurile automate și comportamentele dăunătoare pentru a ne putea crea în mod conștient viitorul așa cum ni-l dorim, conștientizând că avem libertate de alegere chiar dacă simțim că nu mai există soluții pentru noi.

Însă pe lângă asta, este necesar să lucrăm cu noi înșine, adică să fim conștienți de noi înșine, în fiecare moment. Dacă, de exemplu, ne focalizăm pe ceea ce simțim în corp, putem observa că simțim furia în stomac și putem simți nevoia să vomităm efectiv pentru a elibera acea furie, pentru a elibera energia traumei. Putem face diaree sau putem plânge în hohote și tremura incontrolabil. Aceste manifestări sunt manifestări fizice în procesul de vindecare a traumelor.

Un alt exemplu prin care putem lucra cu noi înșine este următorul: dacă faptul că o persoană vorbește pe un ton ridicat ne activează o teamă, o rană a copilului nostru interior, pentru că în acele momente retrăim clipele când mama sau tatăl nostru țipa la noi, când trăiam în certuri și scandaluri, să conștientizăm că această reacție din prezent este o reacție a copilului interior rănit, să luăm acel copil în brațe și să-l asigurăm că nimic rău nu se poate întâmpla, pentru că acum noi înșine, adultul din noi, îl poate proteja, consola, oferi afecțiune și protecție. Mai departe, să acceptăm emoția care ne cuprinde, adică să o observăm și să nu ne mai împotrivim odată ce am conștientizat-o pentru a-i permite să se elibereze.

Curentele spirituale ne spun că, în momentul în care suferim o traumă, o parte din sufletul nostru „pleacă/fuge” pentru a se proteja. Adică, din punct de vedere energetic, suntem incompleți pentru că o parte din energia noastră vitală ne părăsește trupul, fapt ce va duce la îmbolnăviri, probleme emoționale, psihologice. Din această perspectivă, șamanii sau alți vindecători ne pot ajuta în procesul de reîntregire și vindecare pentru că ei lucrează cu energii care nouă nu ne sunt accesibile.

Toate aceste procese, fie că vorbim de psihoterapie sau șamanism, pentru a fi eficiente, este necesar să fie susținute de schimbarea stilului de viață.

Acest lucru poate părea copleșitor la prima vedere, însă vorbim aici despre acel gen de schimbare în pași mărunți, dar decisivi. În plus, în momentul în care munca interioară începe, când vindecarea începe, inevitabil ne vom simți altfel și nu vom mai găsi plăcere sau nevoie în a continua vechile comportamente și atitudini. De exemplu, o persoană poate consuma alcool în exces, poate mânca în exces, ca manieră de a-și umple un gol interior cauzat de un abuz suferit care i-a declanșat rușine cronică, sentimente de inutilitate, sentimentul că nu este valoros, că nu merită. Însă dacă acea rană este vindecată, dispare golul, deci și nevoia de a abuza de diferite substanțe.

Pe lângă asta, sunt multe unelte pe care le putem accesa și de care ne putem folosi în drumul schimbării noastre, începând de la nutriție și mișcare, meditație, yoga, până la dezvoltarea de noi hobby-uri.  Dacă nu ne place să mergem la sală, să găsim un alt sport sau o altă activitate prin care să facem mișcare, să nu mai mergem cu liftul, să urcăm scările, să lăsăm în farfurie ultima îmbucătură, astăzi să nu răspundem la acel telefon în afara programului de lucru, dacă ne este greu să spunem „nu” și avem tendința să le facem altora pe plac, să învățăm să-i spunem „nu”, de exemplu, taximetristului care ne întreabă dacă este în regulă să pună muzică deși noi în acel moment nu vrem să ascultăm muzică, agentului de vânzări care încearcă să ne convingă să cumpărăm un produs de care, de fapt, nu avem nevoie ș.a.m.d. Ceea ce vreau să spun este că, în loc să așteptăm să ne simțim noi minunat, în loc să așteptăm să ne vină curajul și ce mai avem noi impresia că avem nevoie pentru a face acele schimbări, să începem chiar și așa, chiar de acum, cu lucruri mărunte, pentru că treptat vom ajunge acolo unde ne dorim. Să învățăm să facem activități pentru noi înșine, pentru plăcerea și bucuria noastră, să pictăm, să ne înscriem la un curs de dans, orice fel de activități prin care să ne exprimăm creativitatea, spontaneitatea, care să ne ajute să ne eliberăm de încorsetări, de rigiditate.

În afara schimbărilor pe care le facem privind stilul nostru de viață, avem nevoie de un mediu în care să ne simțim în siguranță, să ne îndepărtăm, să limităm interacțiunile cu persoanele toxice, fie că vorbim de părinți, rude, prieteni, colegi sau partener de viață.

Haideți să ne imaginăm că anxietatea este un balaur care își scoate rând pe rând cele șapte capete când mintea ta inconștientă percepe un pericol – dacă ai fost abuzat, însă ți s-a inoculat ideea că părinții sunt sfinți și nu ai voie să le ieși din cuvânt, dacă ți s-au indus sentimente de vinovăție, dacă ai fost și ești în continuare manipulat și șantajat emoțional, cel mai probabil și acum ai o relație cu părinții tăi din perspectiva abuzator-victimă. De fiecare dată când ei vor spune sau face ceva greșit, așa cum făceau în copilărie (chiar dacă ei susțin că este înspre binele tău),  adică te vor critica, te vor jigni, te vor umili, te vor abuza fizic (da, unii părinți încă își abuzează fizic copiii deveniți adulți, iar aceșta simt că nu au de ales, că trebuie să stea și să îndure), îți vor contesta alegerile de viață, vor încerca să plaseze responsabilitatea fericirii lor pe umerii tăi, te vor constrânge, balaurul va mai scoate un cap. Mintea ta inconștientă îți percepe părinții abuzatori ca pe un pericol și automat se instalează anxietatea, chiar dacă mintea ta conștientă îți spune „sunt părinții mei, trebuie să-i iubesc și să-i accept indiferent de cum se comportă cu mine”. Cu greu le poți impune limite, dacă nu conștientizezi cu adevărat că ei sunt toxici și nu renunți la credințele disfuncționale în ceea ce-i privește, iar orice tip de relație toxică nu face altceva decât să-ți blocheze sau îngreuneze vindecarea și să-ți adâncească rănile.

Dacă ai fost abuzat, însă ți-ai reprimat tristețea, furia, neputința, pentru că tu ca și copil nu ai putut să ți le exprimi, ele vor ieși la suprafață mai devreme sau mai târziu. Pot ieși rapid în prezența părintelui abuzator, sau nu, dacă mecanismele de apărare sunt încă foarte active – adică dacă tu aveai în copilărie ca mecanism de apărare negarea, acest mecanism se poate activa rapid și acum în prezența părintelui, fapt ce te împiedică să schimbi situația, să-ți eliberezi emoțiile – „ah, nu, el nu este abuzator, așa e el, mai vulcanic”, însă aceste emoții reprimate care sunt vii în inconștientul nostru pot încerca să iasă la suprafață indiferent de situație, de oameni, și dacă nu le acceptăm și nu le permitem să se curețe, anxietatea poate ajunge să ne incapaciteze.

Nu putem schimba o relație sau nu ne putem elibera de o persoană toxică dacă noi continuăm exact în același fel, după același tipar, dacă nici măcar o schimbare cât de mică nu suntem dispuși să facem. Poate că a venit momentul să pui și bunăstarea ta pe primul plan, să nu te mai sacrifici și să nu mai faci compromisuri pentru alții, să nu mai accepți nimic din ceea ce îți face rău și îți răpește din bucuria de a trăi.

Pe lângă cele enumerate și descrise mai sus, este important de menționat și faptul că persoanele care au anxietate și-au antrenat mintea să folosească gândirea negativă. Chiar dacă avem o predispoziție genetică spre anxietate, am trăit într-un mediu defavorizat sau am avut anumite experiențe traumatice de viață, ne este extrem de util să conștientizăm că genele predispun, nu dispun, că cel mai important este cum ne raportăm la experiențele prin care am trecut, că viața are culoarea „lentilelor” prin care o privim. O persoană care a trăit într-un mediu stresant sau abuziv în copilărie poate să devină o victimă în fața vieții, să trăiască în teamă sau poate să înceapă să-și asume responsabilitatea pentru cine este el/ea, pentru cine vrea să devină, să nu se lase prins în propria poveste de viață, în „etichetele” care i-au fost impuse sau pe care și le-a stabilit singur. Dacă ne dăm seama de felul în care gândurile și credințele noastre ne cauzează anxietate, putem învăța să ne schimbăm acele credințe, putem învăța să gândim într-o manieră constructivă și rațională, însă despre felul în care gândurile negative duc la anxietate și stres vom discuta în articolul următor.

Prima parte aici: https://www.ursula-sandner.com/frica-stresul-si-anxietatea/

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

3 comentarii pentru “Ce este anxietatea, cum se manifestă și care sunt cauzele?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *