Poate că de multe ori te simți abătut, fără chef, îți lipsește motivația și începi să te întrebi dacă nu cumva suferi de depresie - dar ce este depresia? A fi deprimat nu înseamnă a avea o zi mai proastă și a te simți descurajat pentru că ceva nu a ieșit „cum trebuia”, nu înseamnă nici a fi trist o zi sau două din cauza faptului că ai pierdut ceva, ci implică mult mai mult de atât.
Depresia este o boală. Poate sună ciudat, nu? Este posibil să te fi simțit rău o perioadă îndelungată de timp iar datorită circumstanțelor să fi ajuns la un doctor psihiatru care ți-a pus acest diagnostic. În mintea umană se întâmplă ceva ciudat atunci când o persoană cu autoritate ne etichetează într-un fel anume, fie chiar și printr-un diagnostic- în primă instanță avem tendința de a ne resemna, de a ne simți neputincioși, ca și cum am gândi….„asta e…sunt bolnav, nu am ce face”, pentru că noi într-adevăr asociem boala cu neputința. Este bine să fii informat, să știi ce se întâmplă cu tine, însă nu trebuie sub nicio formă să predai armele și să abandonezi lupta. Un diagnostic nu ar trebui să te descurajeze. În esența ta, nu este nimic în neregulă cu tine. Tu ești același om, însă un om în suferință. Iar suferința va trece pentru că te poți vindeca și vei putea din nou să te bucuri de viață.
Depresia se poate insinua în viața noastră pe nesimțite. Chiar dacă simțim un disconfort apăsător pentru că ceva nu mai este la fel ca înainte, pentru că ceva a început să nu mai fie ok cu noi, chiar dacă în interior ne simțim mai întunecați, chiar dacă semnale subtile încep să ne atenționeze că trebuie să ne oprim ori să schimbăm ceva în viața noastră, putem alege cu ușurință să ignoram ceea ce simțim, să nu dăm ascultare trupului și intuiției noastre și să mergem tot înainte acceptând și repetând scenarii distructive, tipare relationale disfunctionale, obiceiuri nesănătoase și să ne lăsăm ghidați de credințe limitative și gânduri negative.
Atunci când tristețea devine persistentă și începe să afecteze relațiile unei persoane cu ceilalți din jurul său, sau atunci când tristețea împiedică acea persoană să își desfășoare activitatea în mod normal se poate ajunge foarte ușor la depresie. Tristețea și depresia sunt două lucruri total diferite, însă tristețea este o componentă a depresiei.
Tristețea este o emoție normală, intensă, trecătoare și de scurtă durată și face parte din experiența de viață a fiecăruia dintre noi. Tristețea poate fi benefică într-o oarecare măsură deoarece ne ajută să conștientizăm mai bine situațiile, atitudinile și gândurile care ne cauzează această emoție putând învăța astfel să le controlăm ori să le evităm, să reevaluăm situațiile prin care trecem și greșelile făcute. Tristețea trebuie acceptată deoarece este o emoție normală și nu o dovadă de slăbiciune. A accepta tristețea nu înseamnă a te complace într-o stare negativă zi de zi, ci a conștientiza ce simți, a înțelege de ce simți ceea ce simți, a permite emoției să se manifeste lăsând-o astfel „să treacă prin tine”, a te elibera de ea, a te ridica în picioare și a găsi soluții prin care să îți reintri „în formă” și să îți continui viața.
O tristețe intensă care persistă pe o perioadă îndelungată de timp ne determină starea generală de fond sau dispoziția afectivă și nu este deloc benefică. Atunci când avem o dispoziție depresivă de mai bine de două săptămâni, când ne pierdem interesul pentru activitățile pe care le făceam înainte și nimic nu ne mai face placere, putem avea un început de depresie.
O persoană deprimată poate fi iritabilă la fel de bine precum poate fi tristă, își poate pierde pofta de mâncare sau dimpotrivă poate simți o nevoie compulsivă de a mânca, poate avea insomnii sau o stare permanentă de somnolență. Multe persoane pot simți o deteriorare a capacității de a gândi, de a memora, de a se concentra și de a lua decizii.
O persoană deprimată se luptă în fiecare zi cu sentimentul propriei inutilități, cu tristețea, disperarea și desurajarea. Nu mai simte nicio placere pentru activitățile care înainte o interesau, este în permanență obosită și extenuată chiar și după cele mai mici sarcini, îi lipsește energia și se poate gândi la moarte sau la planuri ori tentative de suicid.
O persoană deprimată se autoînvinovățește, se devalorizează și se gândește în mod repetitiv la greșelile pe care le-a făcut, răscolește trecutul și își caută vină și acolo unde nu este cazul.
Universul interior al unei astfel de persoane este asemeni unei închisori din care are impresia că nu poate evada. O închisoare a propriei ființe deoarece nu se simte suficient de capabilă pentru a-și depăși suferința și condiția actuală. Sentimentele de autodevalorizare și inutilitate, gândurile prin care se blamează și se învinovățește, resentimenetele față de propria persoană, furia și nedreptatea pe care le resimte față de experiența prin care trece, frustrarea cauzată de incapacitatea de a-și depăși trăirile și de a se simți din nou bine în ciuda lunilor care trec, toate acestea îi crează depresivului sentimentul captivității în întuneric și iluzia neputinței.
Acest univers interior poate fi uneori greu de înțeles pentru apropiații acestuia, pentru familie sau pentru colegi. Persoana care suferă de depresie are nevoie de înțelegere, compasiune și spriin, însă nu de milă și „cocoloșire”. Uneori se întâmplă ca suferința prin care trece un om să ajungă la o intensitate atât de mare încât să facă posibilă accesarea unui nivel superior de conștientizare, un nivel la care acesta se vede nevoit să „se scuture”, să îți adune forțele și să răzbească.
Dacă vrei să înțelegi mai bine prin ce trece o persoană care suferă de depresie, te invit să citești următoarele rânduri:
Filă de jurnal
M-am trezit gol, gol pe interior. E a nu știu câta zi când trebuie să mă lupt cu mine ca să mă dau jos din pat. De ce aș face asta? Nu mai simt nimic, nu mă mai bucură nimic, nu îmi mai doresc nimic. Aș vrea să mă ascund sub plapuma asta, să dispar cumva sub greutatea ei.
Mă apasă răsăritul zorilor. Abia aștept să vină noaptea ca să pot dormi din nou, ca să nu mai fiu nevoit să mă gândesc la nimic. Și știu că iar o să-mi fie greu să adorm…oricum nu fac nimic toată ziua. Ce m-ar putea obosi în afară de gândurile mele, de existența-mi anostă și fără sens pe care trebuie să o suport zi de zi?
Mă obosește mintea mea, mă obosește și mă înfurie să-i văd pe oamenii ăștia zilnic. Oricum nu mă ajută cu nimic. Sunt convins că se uită de-a doua la mine, că mă judecă. Ce, eu nu pot să îmi dau seama de privirile lor disprețuitoare? Probabil că mă consideră un ratat pentru că mi-am dat demisia, pentru că stau acasă, pentru că nu fac nimic. Ce ușor e să judeci și să arăți cu degetul! Și ce nedrept! Ei nu știu în ce lupte mă zbat zilnic, nu știu cât mi-aș dori să muncesc din nou, dar să muncesc ceva care să-mi placă, ceva care să nu mă sece de viață și energie…Și chiar asta caut, asta îmi doresc și pentru asta ma lupt. Poate consideră că nu fac nimic și mă acuză de asta. Dar nu este adevărat. În fiecare zi fac câte ceva pentru a depăși starea în care sunt de atâtea luni, dar atât de greu îmi este…
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Câteodată mă apucă o disperare cumplită și mă gândesc că cel mai bine ar fi să mor, așa nu aș mai fi o povară nici pentru familia mea. Câteodată mă rănesc singur pentru că nu mai suport durerea din interior, este ca o eliberare de moment. Și apoi sunt și mai trist pentru că fac asta, pentru că nu sunt capabil să-mi ofer mai multă iubire, mai multă înțelegere…Până la urmă pentru ce mă blamez atât? De unde atâta ură împotriva mea? Știu că am greșit mult, am greșit foarte mult, însă nu totul a depins numai de mine…eu am făcut așa cum am știut mai bine…atât cât am știut atunci.
Aș vrea să se termine odată… am impresia că degeaba iau pastilele astea. Nu am făcut altceva decât să mă îngraș. Și cât o să le mai iau? Trebuie să existe și o altă cale. Psihiatrul mi-a spus să îmi găsesc o ocupație… da… mi-a trântit două sfaturi în cinci minute fără ca măcar să știe ce se află în interiorul meu, fără să fie interesat să mă întrebe eu ce vreau si de ce nu pot să fac ce-mi zice el?
Ma simt ca un obiect pasat din stânga în dreapta… Trebuie să existe și o altă cale…
Și da, întotdeauna există și o altă cale. Dacă deja ai ajuns în acest punct, nu ezita să ceri ajutorul. Nu te izola și nu te resemna cu ideea că oricum nu ai ce face. Foarte mult de tine depinde, numai că ai nevoie de puțin sprijin și de un mic avânt. Chiar dacă medicamentația poate fi de folos, aceasta tratează numai simptomele însă nu și cauza. Iar o problemă care are cauza netratata va ajunge să reapară în mod periodic în viața ta.
Granița dintre tristețe și depresie este subtilă- poți ajunge să nu îți mai dai seama când anume tristețea cu care te-ai obișnuit să trăiești zi de zi s-a transformat intr-o adevărată depresie.
Învață să fii din ce în ce mai conștient de tine. Știi vorba aia „mai bine previi decât să tratezi?”. Așa cum poți preveni o tulburare fizică la fel de bine poți preveni și o tulburare afectivă. Nu îți mai amplifica suferința și tristețea hrănindu-ți gândurile negative, acceptând în viața ta oameni toxici și situații care te rănesc și nu te lăsa ispitit de statutul de victimă.
Da, tristețea și suferința pot atrage bunăvoința, atenția și simpatia oamenilor. Te pot proteja pe moment de agresivitatea acestora- tristețea este un semn universal al recunoașterii înfrângerii, iar un învingător va fi mai puțin pornit asupra unui adversar ce se recunoaște înfrânt. Însă tu cum dorești să îți trăiești viața? Ca un învingător sau ca o victimă care își declară înfrângerea? Învinsul, victima, într-adevăr poate stârni bunăvoința celor din jur însă această bunăvoință se poate epuiza foarte repede și oamenii pot ajunge foarte ușor să privească victima ca pe o persoană slabă, vulnerabilă, ușor de controlat și ușor de rănit.
În plus, în cele mai multe cazuri, victima nu stârnește decât o bunăvoință de suprafață a celor din jur deoarece reacția inconștientă a oamenilor în fața slăbiciunii este declanșarea agresivității care poate fi manifestată la fel de bine precum poate fi reprimată.
Alege înțelept! Viața poate fi un joc, unii ar zice că un joc de noroc, însă viața poate fi de altfel, o oportunitate de a trăi în fericire și armonie, prin joacă și destindere, pasiune și perseverență, iar asta nu mai depinde de noroc, ci de propria noastră putere interioară, deschidere și dorință de evoluție.
Dacă vrei să fii bine, să te simți bine și să fii fericit, dedică-ți timp pentru a studia și înțelege propria arhitectura interioară. Și mai mult decât atât, dedică-ți timp pentru a te recrea în permanență, învață să înveți din greșeli și din ceea ce o „banală” și sfâșietoare depresie vrea să îți transmită…
Tu ești arhitectul! Oricând poți schimba planul…
Dr. Ursula Sandner
Buna , Ursula,
citind articolul acesta, dar si povestea ta, aveam si eu o intrebare: tu ai reusit sa depasesti depresia si atacurile de panica, doar prin studiu si psihologie? Intreb, deoarece si eu sufar de atacuri de panica si depresie de cateva luni, am incercat sa depasesc prin autosugestie si incercand sa ma stapanesc, numai ca am ajuns la doctor, care mi-a prescris medicatie.
Oricat de mult m-am zbatut si am incercat sa ma lupt cu mine si cu sentimentul de gol, de lipsa de sens si auinvinovatire, (am divortat, am doi copii in crestere, care au suferit si ei in urma deciziei mele). asa am descoperit cartile tale si ale lui Pera, tot nu am reusit sa le depasesc. Probabil ca undeva gresesc, ceva in viata mea nu este in regula, sau inca nu reusesc sa ma adaptez vietii de femeie singura, cu responsabilitati si greutati, la fel ca si in casnicie, numai ca atunci la nivel de subconstient stiam ca apartin cuiva, eu neavand parinti, socrii mei erau ca si parintii mei.
Am incercat sa trec pe tratament naturist, insa dupa cateva zile starile de neliniste si de de tristete profunda, de pierdere si neputinta au reaparut, asa ca am reinceupt sa iau tratamentul chimic…
Cum sa reusesc sa nu mai iau deloc tratament? sa redevin persoana optimista si pozitiva care eram o data?
multumesc frumos!
P.S.
Fetita mea avea 9 ani cand am divortat, acum are aproape 12, iar la inceput cand o luam de la scoala nu vroia sa o mai duc la bunici sau acasa, vroia sa stea numai cu mine, se plangea ca nu petrec prea mult timp cu ea, ca am programul prea lung, ca ma iubeste si are nevoie de mine.
Eu recunosc ca nu am fost foarte apropiata de ea in momentele alea, incercam sa o incurajez cu fermitate ca o sa fie bine si nu trebuie sa-i fie teama, ca seara vom fi impreuna, dar nu prea reuseam sa o conving, pana la urma a cedat si a stat mai mult timp cu bunicii decat cu mine, la mine avea program strict de masa, teme si somn, mai putin joaca si timp petrecut doar noi doua, ca ulterior sa nu mai vrea sa vina la mine…plangea de fiecare data cand trebuia sa o iau acasa cand terminam programul. ..
Acum este ceva mai bine, dar nu poate sa-mi explice de ce nu mai vroia la mine, ce a determinat-o sa nu ma mai vrea, chiar si acum a zis ca se simte mult mai bine la bunici decat la mine.
Nu vreau sa se imbolnaveasca si ea de depresie, cum pot sa repar raul pe care i l-am facut? chiar daca eu nu eram fericita in casnicie, copiii aveau un camin, un echilibru emotional…. cum sa o recastig din nou?
multumesc mult!