Vindecarea copilului interior

Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care le-am avut cu părinții noștri și a felului în care am fost crescuți, începem să ne formăm o viziune despre noi înșine, despre ceilalți și despre lume. Atunci, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când suntem tratați cu indiferență, respinși, neglijați, abuzați sau ne simțim abandonați, suntem nevoiți să ne creăm mecanisme de apărare foarte complexe care sunt, de fapt, niște programe mentale care ne protejează de o realitate prea dură și care ne mențin blocați la acea vârstă, menținând partea adultă în stare inactivă. Ajungem să ne formăm o imagine negativă atât despre noi cât și despre lume; ne vom devaloriza, ne va lipsi încrederea în sine, vom fi temători, poate ne vom considera nedemni de a fi iubiți, poate vom evita apropierea de ceilalți din teama de a nu fi răniți sau ne vom agăța cu îndârjire de alții pentru că ne este teamă de abandon sau de singurătate.

Ajunși adulți, vom căuta familiaritatea în relațiile noastre și vom reitera tiparele de comportament pe care le-am învățat încă din copilărie. De multe ori vom reacționa după aceste pattern-uri automate și inconștiente, reproducând acele comportamente pe care le manifestam în propria copilărie, împreună cu sentimentele şi trăirile corelate. De multe ori vom răspunde din poziția unui copil rănit, iar noi, ca adulți, nu ne dorim asta. Noi, ca adulți, ne dorim să fim stăpâni pe noi înșine, să nu mai permitem emoțiilor să ne copleșească, să fim capabili să luăm atitudine în fața celor care nu ne respectă, să ne putem controla atitudinea și reacțiile. Fiecare dintre noi are anumite răni emoționale din copilărie care se activează automat atunci când întâlnim persoane care ne frustrează așa cum au făcut-o părinții noștri atunci. Când experiența dureroasă iese la suprafață, îi învinovățim pe ceilalți că ne rănesc, când, de fapt, ei doar apasă cu sau fără intenție pe niște butoane care declanșează aceleași emoții și reacții. Cel care se simte rănit este copilul interior nevindecat.

Acest copil interior este cel care a acumulat aceste amintiri dureroase, acele trăiri și temeri pe care le aveam în copilărie. Noi am crescut, lucrurile s-au schimbat, însă, dacă nu am reușit să înțelegem, să integrăm și să trecem peste rănile copilăriei, ele se vor activa de fiecare dată atunci când ne vom confrunta cu diferite situații sau diferiți stimuli care vor fi similari celor de atunci. De exemplu, dificultatea pe care o resimți atunci când ești confruntat cu solitudinea, când nu ai oameni care să te înconjoare ori să-ți aline acest sentiment al singurătății sau neîncrederea că nu vei putea să te descurci singur, poate fi o teamă a copilului tău interior. Dacă atunci când erai mic te-ai simțit abandonat într-un fel sau altul, ca adult vei face tot posibilul să împiedici ca asta să se întâmple. Vei avea nevoie de compania acelei persoane dragi, poate vei simți o scurtă despărțire ca pe un abandon. Un adult nu se poate simți abandonat, ci numai un copil. Vorbim așadar despre o rană a copilului interior. Ca să poți depăși această problemă, este necesar să conștientizezi, în primul rând, că cel care se simte și reacționează așa este copilul tău interior și că Adultul din tine este cel care îi poate oferi confort și siguranță acelui copil interior. Adică să îți oferi tu ție ceea ce alții, poate, nu au fost capabili să îți ofere.

Dacă te-ai simțit în nesiguranță în copilărie, dacă ai fost abuzat, dacă nu ai simțit afecțiune din partea părinților tăi, ai fost pedepsit pentru că îți manifestai anumite emoții, umilit sau te-ai simțit responsabil pentru fericirea părinților tăi, este posibil să simți că în interiorul tău încă mai există acele frici și trăiri, însă ele aparțin copilului interior.

Există anumite reacții sau comportamente care aparțin mai degrabă copilului interior decât părții tale de adult. De exemplu, nevoia de a face altora pe plac și teama de respingere sau abandon dacă nu faci ce își doresc ei, teama de a încerca lucruri noi, de a face schimbări (care provine din nesiguranța copilului), sentimentul de inadecvare, de rușine, de vină, ca și cum ar fi ceva în neregulă cu tine, teama de a spune „nu”, blamarea și autocritica frecventă, teama de oameni, evitarea conflictelor cu orice preț, frica de abandon și strădania de a ține în viața ta o relație indiferent de calitatea acesteia, o stimă de sine scăzută, lipsa echilibrului emoțional, incapacitatea de a stabili limite și granițe cu ceilalți, teama de autoritate, pasivitatea sau agresivitatea excesivă, comportamente antisociale, revoltă, probleme de identitate, competitivitate sau perfecționism exacerbat și așa mai departe.

Pentru a înțelege mai bine felul în care reacționăm și de ce simțim ceea ce simțim, pentru a înțelege de unde vin anumite tipare de gândire, de comportament și de relaționare care ne autosabotează este necesar să ne întoarcem în copilărie, cu mintea adultului din prezent, și să analizăm aspectele mai putin frumoase ale vieții noastre pentru a le putea resemnifica. Să ne reconectăm la puterea noastră interioară și să dobândim curajul de a merge mai departe, eliberați de umbrele trecutului.

Începând să ne raportăm altfel la sine, vom rescrie acele credințe care ne limitează și care astăzi nu ne mai sunt de folos. Ne vom gândi ce am învățat despre viață de la părinții noștri, ce am învățat despre iubire sau ce am învățat despre noi înșine. Vom analiza dacă aceste credințe preluate ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim. Vom învăța să ne eliberăm de aștepări și de vinovății. Vom rescrie relația cu părinții noștri, aducând alinare copilului interior și oferindu-i mai multă putere adultului.

Vindecarea copilului interior se referă, de fapt, la recunoașterea și acceptarea acelei părți din tine care încă mai este speriată, care încă mai reacționează ca atunci când erai copil, care te poate autosabota, care se teme să acționeze diferit, să-și apere dorințele și valorile, și conștientizarea momentelor când aceasta iese la suprafață. În acele momente copilul tău interior are nevoie să fie ascultat, văzut, acceptat și liniștit, iar persoana care poate face acest lucru ești chiar tu însuți, partea adultă din tine.  Nu putem face să dispară această parte din noi, deși oamenii au tendința de a reprima sau suprima amintiri inconfortabile sau trăiri dureroase în ideea în care dacă nu mai sunt în planul conștiinței, ele nu mai există. Mai există de asemenea ideea că acceptarea copilului interior ar însemna să te comporți într-o manieră puerilă, imatură, naivă. Dar nu asta înseamnă. Înseamnă mai degrabă acceptarea și îmbrățișarea creativității, spiritului ludic, încrederii. Copilul este cel care se simte liber, curios, încrezător, dornic să cunoască, să exploreze, să se joace, să creeze, să-și imagineze. Când blochezi părțile „întunecate” ale copilului - precum acele trăiri și frici care vin din traumele sau rănile suferite în copilărie, le blochezi și pe cele luminoase, pozitive. Adultul care nu este în contact cu latura sa de copil este inflexibil, rigid, morocănos, „urâcios”, crud, lipsit de spontaneitate și poate reacționa imprevizibil sau exagerat în multe situații, mai ales cele care îl iau prin surprindere.

Tocmai atunci, când nu ești conștient ce reacții, ce atribute și ce tipare emoționale și comportamentale aparțin copilului, vei răspunde instinctiv fără a-ți da seama ce cauzează aceste reacții din partea ta. Mulți adulți sunt precum niște copii din punct de vedere emoțional și se lasă ghidați de tot felul de frici, traume și emoții distructive, în loc de a încerca să înțeleagă de unde vin ele și ce pot face pentru a schimba ceva.

Ideea nu este să stai să-ți plângi de milă copilăria sau să-ți învinovățești părinții (până la urmă orice om face ce știe mai bine, cu resursele, experiența și maturitatea de care dispune), ci să accepți că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, să accepți că, poate, a fost greu și te-a durut, că, da, nu meritai să fii tratat cu lipsă de respect, nu meritai să fii desconsiderat, nu meritai și nu ai fost de vină cu nimic, însă acum puterea este în mâinile tale și ești suficient de puternic și de încrezător să fii și să faci tot ceea ce visezi și îți dorești.Pentru a putea să te eliberezi de „bagajul emoțional” pe care îl porți după tine - acele sentimente de inadecvare, furie, nesiguranță, rușine și vinovăție trebuie să îi arăți copilului tău interior că îl iubești și că poate să aibă încredere în tine. Practic vorbim despre o vindecare prin faptul că tu îți arăți ție că poți avea încredere în tine, că ești bun și demn de a fi iubit, că ești suficient de puternic pentru a face față oricărui lucru îți apare în cale. În acest sens îți sugerez două metode:

Vizualizarea - imaginează-ți că tu, cel de acum, te întâlnești cu tine atunci când aveai cinci, șapte sau zece ani. Care este cadrul întâlnirii? Poate este vorba de casa părintească, de grădină, de parc, de sala de clasă. Lasă-ți mintea liberă și îți vor apărea exact acele imagini de care ai cea mai mare nevoie acum. Imaginează-ți că te apropii de copilul tău interior. Ce reacții are acesta? Este bucuros? Este speriat? De ce are nevoie în acele momente? Întreabă-l. Vorbește cu el. Observă dacă vrea să te ia în brațe, dacă are ceva să-ți spună. Oferă-i singuranța de care are nevoie. Fă-l să se simtă ascultat, văzut, înțeles, iubit. Scopul acestui exercițiu este să te conectezi cu copilul tău interior, să observi ce are nevoie și să îi oferi acele lucruri.

Scrisoarea - scrie o scrisoare copilului tău interior. Mai jos îți voi reda un astfel de exemplu, însă important este să scrii ceea ce simți tu în acel moment, să îți lași mintea liberă, să nu te cenzurezi în niciun fel pentru a permite chiar și acelor aspecte care se ascund în inconștient să iasă la lumină.

„Dragul meu copil,

Îți scriu această scrisoare pentru că vreau să te asigur că te iubesc și te voi iubi necondiționat atât timp cât vei face parte din mine, atât timp cât voi trăi. Te văd, te simt și te accept pe tine, cel speriat, pe tine, cel abandonat, pe tine, cel rănit. Îmi pare rău că ți-a fost greu și te-a durut. Îmi pare rău pentru toate clipele în care te-ai simțit trădat, neînțeles, neiubit, ignorat, minimalizat. Îmi pare rău pentru teama pe care ai simțit-o atunci când oamenii mari nu au știut să fie cu adevărat mari. Îmi pare rău pentru că te-ai simțit în nesiguranță, singur și trist. Îmi pare rău că te-ai învinovățit atunci când nu era nici pe departe vina ta. Îmi pare rău de toate rănile tale.

Astăzi sunt aici să îți spun că te iubesc, te respect, te ascult, am încredere în tine și în vocea ta, îți onorez lumea interioară și te îmbrățișez cu toată ființa mea de acum. Ești cea mai minunată creație a Universului și luminezi cu sufletul tău calea adultului de azi. Ești puterea care nu se îndoiește de sine, ești creativitatea ce se naște din iubire, ești forța de ieri ce îmbogățește astăzi mintea plină de îndoială a celui care nu crede.

Ai fost tot timpul perfect așa cum erai, suficient de bun, suficient de frumos, suficient de „cuminte”, suficient de... indiferent  ce ți-ar fi spus cei din jurul tău. Nu îți cer să ierți pe nimeni dacă tu nu simți să faci asta, însă m-aș bucura dacă ai înțelege că nu a fost nicicând vina ta. Ei au făcut ce au știut mai bine, atât cât au putut ei. Acum nu mai ești singur și nu mai trebuie să accepți nimic de la nimeni, nimic din ce nu-ți mai dorești, nimic ce te-ar răni sau te-ar umili. Vezi? Nu ești singur, poți să ai încredere că nu mai trebuie să pleci capul și să suferi în tăcere. Poți să te ridici, să te ridici și să-ți întinzi aripile! Acum poți să faci ce ți-ai dorit dintotdeauna, acum poți să ai ce ai visat mereu. Acum mă ai pe mine iar eu te voi ajuta necondiționat.

Nu e vina ta pentru nimic. Acum, poți avea încredere în mine. Nimeni nu mai are cum să te abandoneze, nimeni nu mai are cum să-ți facă rău. Vei găsi în mine tot timpul sprijin, acceptare și protecție. Îmi ești suflul vital ce dă culoare existenței mele, îmi ești cel care mă face să-mi doresc să mă joc, să mă bucur, să râd, să alerg, să pictez, să dansez. Ești speranță, încredere, sinceritate, bucurie de a trăi. Și pentru toate astea îți mulțumesc. Ești de neprețuit în viața mea deoarece cu ajutorul tău am devenit cel de acum.  

În ciuda anilor care au trecut, atunci când poate am uitat de tine sau nu te-am putut privi în ochi pentru că îmi era mult prea teamă de suferința ce se ascunde în spatele pleopelor adormite, vreau să știi că nu am uitat de tine niciodată. Îmi pare rău dacă și eu, la rândul meu, te-am ignorat din teama de a nu mă confrunta cu propriile dureri. Însă înțeleg acum că tu nu ai avut nicio vină și că nu aș avea de ce să te mai ignor. Știu că îți dorești să te poți încrede în mine, să ai confirmarea faptului că, indiferent ce ai face, eu te voi iubi, te voi onora și te voi accepta în continuare.

În ochii tăi inocenți de copil, în ochii tăi speriați de copil, în ochii tăi înlăcrimați de copil, îmi oglindesc fricile de acum, frici ce acum le pot înfrunta. Pentru că, vezi tu, iubitul meu copil, acum nu mai am de că mă mai tem, acum înțeleg că fricile tale, fricile mele, pot fi înfruntate odată ce te asigur că nu este nimic în neregulă să simți frica. Deoarece frica este o reacție normală pentru copilul ce se simțea singur pe lume, fără ajutor, abuzat, rănit. Însă copilul acela nu mai este singur acum. Și nu va mai fi singur niciodată. Acum mă ai pe mine, cel care te iubește așa cum poate nimeni nu ți-a arătat. Voi fi mereu ocrotitorul tău.

Iartă-mă dacă te-am respins, iartă-mă dacă am fugit de tine. Acum ne-am reunit și îi mulțumesc Universului pentru asta. Acum poți să te eliberezi de asupritorii tăi, de vocile care îți spuneau că nu ești suficient de bun așa cum ești, de teama de a nu greși, de teama de a fi pedepsit, de toate gândurile ce te țin captiv într-o închisoare a neputinței. Nu mai ai de ce să te simți vinovat, mic, speriat. Sunt cu tine și te voi iubi mereu. ”

Ca adulți este necesar să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, trăirile și acțiunile noastre - pentru viața noastră. Dacă le permitem altora să ne controleze, să ne dicteze ce și cum să facem, dacă nu ne respectăm nevoile și dorințele, dacă nu avem grijă de noi și de sănătatea noastră fizică, psihică și emoțională, cum putem să ne simțim în siguranță, încrezători și puternici? Copilul nostru interior are nevoie de siguranța și încrederea adultului. Ca să fim propriii noștri protectori, trebuie să avem grijă ce influențe acceptăm în viața noastră și să stabilim ce acțiuni ne sunt benefice sau dăunătoare. Să știm ce înseamnă cu adevărat să avem grijă de noi și să nu ne mai abatem de la standardele noastre.

Să fim prietenii noștri cei mai buni, să ne respectăm, să ne iubim și să avem grijă de noi!

Dr. Ursula Sandner

 

14 comentarii pentru “Vindecarea copilului interior

  1. Multumesc Ursula , acest articol vine intr-un moment dificil pentru mine , pierderea mamei , la doar doua luni dupa diagnosticul de cancer.

  2. Multumesc, acest mesaj a venit intr-un moment când aveam nevoie de el. Desi am 52 ani intru adesea in emotiile copilului neiubit, neinteles, care nu merita sa existe si nu stiu sa ma comport ca un adult constient de viata sa. Observ aceste lucruri si tare mi-ar placea sa-mi vindec toate ranile coilului interior. O zi frumoasa

  3. Mulțumesc Ursula!
    Citind acest articol,m-am regăsit perfect in copilul pierdut, părăsit și neiubit.Chiar cu ceva timp in urmă,am hotărât să mă iert pe mine in primul rand că nu am avut încredere în mine, să-i iert pe toți ceilalți că nu au știut să mă iubească.Nu mi rămâne decât ,(cum spuneai ), să mă accept așa cum sunt, să nu-mi mai pese de părerea celor din jur.Multumesc!

  4. Esti minunata! Niciodata nu m-am intors in trecut sa vorbesc cu mine,credeam ca reprimarea este solutia dar de fapt mocneste si alta e solutia,cea de constientizare. Citesc cu drag articolele tale si ma ajuta foarte mult. Multumesc!

  5. Buna ziua
    Acest articol este foarte pertinent si util deoarece ajuta la constientizarea noastra adulta de la stadiul e copil spre a deveni astazi mai puternici si eliberati de orice sentiment negativ din copilarie .
    Multumesc foarte mult.

  6. Multumesc Ursula. Articolul vine acum cand ma aflu in plina schimbare. Cautam dar nu stiam ce pasi trebuie sa mai urmez in aceasta schimbare.
    Am o intrebare. Totusi in cazul in care hotarasc sa scriu o scrisoare ce fac apoi cu scrisoarea. O pastrez, o arunc, ii dau foc?
    Multumesc cu recunostinta

  7. Ursula, esti un spirit minunat! Multumesc pentru ca traiesti si pentru ca esti ceea ce pare a fi; un suflet minunat, iubitor si cu dotinta de a ajuta pe cati mai multi. Iti doresc multa sanatate, liniste si iubire, ma bucur c te-am cunoscut!

  8. Momentan tot ce pot sa spun este ca sunt -recunoascatoare ca existi- si reusesti sa transpui ceea ce am simtit si mai simt in interactiunile mele!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *