Responsabilitatea de părinte este una uriașă.
Sunt oameni conștienți de sine, bogați pe interior, echilibrați din toate punctele de vedere sau cel puțin preocupați de a-și construi acest echilibru, oameni care doresc să ofere iubire din preaplinul lor, care doresc sa creeze și să suțină viața. Se spune, nu-i așa, că trebuie să fim recunoscători părinților noștri în primul rând pentru acest cadou minunat pe care ni l-au oferit - viața. Atât de mare este puterea creatoare a unui om, însă acesta este doar un singur aspect al creației. Așadar, acești oameni conștienți înțeleg faptul că un copil nu se face din plictiseală sau pentru a-i servi la bătrânețe, că un copil nu este un instrument prin care să își atinga anumite scopuri egoiste și sub nicio formă un copil nu ar trebui privit ca pe un accesoriu.
Sunt, de asemenea, oameni care se află la un nivel de conștiență și dezvoltare personală foarte scăzut, oameni care s-au lăsat purtați de viață asemeni frunzelor de vânt, oameni care nu își dau seama cum a ajuns să li se întâmple anumite lucruri, oameni care nu sunt capabili să își asume nici măcar responsabilitatea pentru propria viață, ce să mai vorbim de responsabilitatea asupra unei alte vieți.
Oamenii inconștienți se pot „trezi” la un moment dat cu un copil în brațe pe care nu vor fi capabili să îl crească în acord cu legile iubirii pentru că, fiind inconștienți și neasumându-si responsabilitatea pentru propria viață nu vor ști ce este aceea responsabilitate față de un altul.
A fi părinte implică să îi oferi copilului tău toate condițiile necesare pentru ca acesta să se dezvolte și să crească, iar aceasta nu este un sacrificiu, ci un element de bază, sine-qua-non, un lucru natural și firesc. Hrana, îmbrăcămintea, acoperișul de deasupra capului, îngrijirile medicale, accesul la educație - toate acestea sunt responsabilitățile de bază, obligatorii, ale unui părinte și ar trebui să se înțeleagă de la sine acest lucru. Dacă un părinte îi reproșează copilului sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-i oferi toate acestea înseamnă că nu a înțeles prea bine ce implică „meseria” de părinte.
Un părinte care își rănește sau își abuzează copilul (fie că este vorba despre abuz fizic, psihic, emoțional sau economic) este o ființă inconștientă și întunecată căreia îi este străin limbajul iubirii, o ființă care simte compulsiv nevoia de a-l răni pe acesta deoarece numai așa poate dobândi un oarecare sentiment al importanței și pentru că astfel își descarcă amărăciunea. Părintele, înainte de a fi părinte este om, și cine spune că toți oamenii sunt capabili să ofere lucruri pozitive? Oamenii inconștienți confundă puterea cu forța și cu agresivitatea. Felul nostru de a fi se reflectă în exterior în viața și în relațiile noastre iar rănile unui copil pot fi reflexia lumii interioare a părintelui.
Psihicul unui copil este extrem de fragil iar lumea sa interioară poate fi tulburată cu ușurință. Copilul simte intens și acordă o semnificație aparte celor mai banale aspecte deoarece îi este greu să filtreze ce i se întâmplă. „Înghite” totul „pe nemestecate” și trăiește exacerbat.
Deși copilul și adultul fac parte din aceeași specie, sunt ghidați după legi diferite.
Adultul, în ochii copilului, este un extraterestru.
Copilul, în ochii adultului, este un extraterestru.
Copilul este un mic Dumnezeu, pentru că el se percepe ca fiind omnipotent. Copilul dă dovadă de înțelepciune pentru că se percepe așa. Rolul părintelui este să îl ghideze să își dea seama ce comportamente izvorâte din acest sentiment al omnipotenței sunt periculoase și ce comportamente nu sunt. De exemplu, dacă copilul crede că poate zbura, părintele trebuie să îi explice de ce ar fi periculos să încerce asta. Dacă copilul crede că este capabil să devină un mare artist, părintele ar trebui să îl încurajeze ori să îi permită acestuia să își exploreze potențialitățile. În schimb, dacă părintele își critică în permanență copilul, îl devalorizează, îl jignește, îl maltratează, îi induce sentimente de vinovăție și rușine, abuzând astfel de puterea pe care o are, îi blochează acestuia potențialul și îi provoacă niște traume cu care adultul de mai tarziu va fi nevoit să se lupte pentru a le depăși.
Nimeni nu spune că este ușor să fii părinte - provocări există la tot pasul, însă a fi părinte nu este nici o obligație, nici un sacrificiu, nici un merit. Este ceva ce trebuie să-ți asumi dacă într-adevăr îți dorești asta.
În cadul ședintelor de terapie am întâlnit adulți care și la 30 și la 40 și la 50 de ani încă mai au răni nevindecate în relația cu părinții lor, care încă se mai luptă cu anumite amintiri. Din fericire soluții există pentru a depăși aceste situații pentru că omul dispune de resurse interioare nebănuite, însă, în același timp, depinde de fiecare cât de mult este dispus să investească în acest proces de vindecare, acceptare și detașare.
Cu una dintre clientele mele am început acest proces de curând. Așa cum fiecare are ritmul și stilul său propriu, tot așa nevoile care apar în proces sunt diferite. O nevoie a acestei cliente a fost să scrie anumite amintiri care privesc relația cu mama ei și vorbele pe care aceasta i le adresa, și și-a dorit ca eu să public rândurile sale.
Te invit să citești mai jos ceea ce a scris:
Ursula,
Azi dimineata cum m-am trezit am si izbucnit in plans, nu am mai patit asta niciodata, am luat laptopul si am inceput sa scriu, trecand de la o stare la alta - ba plans in hohote, ba niste nervi si tot asa, mintea mea imi dicta o parte din povestea vietii mele, e doar 1% din ea dar e 100% adevar.
„Nu esti altceva decat un leș imputit”- imi repeta la nesfarsit, daca eram intrebata cum ma numesc in loc de numele meu asta imi venea cel mai repede in minte. Cine sunt eu? Cine este aceasta fata?
E o fata care credea ca e baiat - „arati ca un baiat, de fapt esti , uita-te si tu, nu ai niciun stil, nu ai nimic feminin in tine, esti urata, uita-te si tu in jur, esti o babacloanta, in locul tau m-as ascunde ca rade lumea de tine, tu nu esti de-al nostru, esti un tigan, ei ar trebui sa fie familia ta, sigur te-au schimbat la spital cand am nascut, de fapt e clar, uite ce neagra esti, tu nu vezi? Tu nu ai piele alba frumoasa ca x ,y , tiganca imputita ce esti, pleaca de aici ca mi-e scarba de tine.”
E o fata care nu stia sa manance frumos- „de ce tii lingura/furculita cu atata sila, nesimtita dracului, asa se mesteca, cu greata cum faci tu? Daca acuma te-ar vedea cineva, ce-ar zice? I-ai lua pofta de mancare si ti-ar sparge farfuria in cap, cine ar mai manca cu tine la masa? Asa ma rasplatesti pe mine ca iti dau de mancare? De maine nu mai mananci, ai auzit? Fara mine ce-ai fi tu, jigodie, ce ai fi? Ai muri de foame, eu nu inteleg cu cine Dumnezeu semeni, nimeni din familia noastra nu e ca tine, nesimtito, esti ca bunica-ta, ea mai e asa rea, esti urata, cum nu te inveti odata minte, eu care sunt buna cu tine, asta merit?”
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
E o fata care nu avea voie sa rada - „Ce faci mah? Asa se rade scroafo, tu te vezi cum arati? Razi cu gura ta aia larga, ai vazut tiganii de pe strada? Asa esti si tu, ba mai rau, ma faci de rusine tot timpul, asa se rade? Tu nu vezi altii cum rad? Tu nu te observi? Tu nu iti dai seama ca altii te vad si rad de tine, si tu nici macar nu observi ? Cum arati asa mai? Mi-e mi-ar fi rusine in locul tau. Nici nu pot sa ma mai uit la tine!”
E o fata care nu avea voie sa fie trista - „Ce e cu fata asta pe tine? Tu crezi ca ai probleme? Tu? Ia zi-mi cine o mai duce asa bine, te imbrac? Da! Iti dau de mancare, nesimtito? Da! Nu ti-e rusine, uita-te la tine, asta primesc eu de la tine, eu care am grija de tine, eu care nici nu stiu cum sa ma descurc sa fie platite cheltuielile, sa ma gandesc ce sa ii dau la gura ta aia spurcata de mancare, si tot tu esti suparata? Lasa ca o sa vezi tu de acum incolo, eu pana acuma am fost buna cu tine si tot tie nu iti convine, dar se schimba pentru ca vad ca pe tine nu te intereseaza nimic.”
E o fata care nu avea voie/nu stia sa vorbeasca „cum trebuie” - „Tu vorbesti? Mincinoaso! Esti o mincinoasa ordinara, ca bunica-ta, da cu ea semeni, cu noi in niciun caz, uita-te la tine, nu ti-e rusine, sa nu iti mai deschizi gura, ai auzit? Sa nu te mai prind ca vorbesti, uita-te la tine cum arati cand vorbesti, rusine sa iti fie, nici nu stii sa vorbesti ca oamenii normali, uita-te la altii, ei de ce stiu sa vorbeasca cum trebuie, numai tu nu stii, off, rade lumea de tine, mai bine taci sa nu te auda si sa nu te vada nimeni, tie nu iti este rusine? Ar trebui sa iti fie! Mie imi este rusine de ce zic altii despre tine!”
E o fata care avea cosuri la pubertate - „Uita-te cum arati, tu nu te vezi? Doamnee, ce urata esti, rade lumea de tine, sa nu te astepti ca la cineva sa ii placa de tine, esti urata, cu cine dracu semeni, dar mai mult de atat, esti rea, crezi ca cineva tine la tine? Cand te vor cunoaste cu adevarat asa cum te cunosc eu nu te vor suferi pentru ca esti rea si nerecunoscatoare, asa plangi, frumos, nu esti destul de urata, urateste-te si tu mai tare, uite deja ai fata plina de riduri, ce piele urata ai, parca ai avea vreo 50 de ani, Doamneee fereste, eu nu am mai vazut asa ceva, crezi ca altii nu vad? Vad! Si rad de tine! Lasa poate o sa gasesti tu un barbat, dar sa nu te miri, iti zic de pe acuma sa iti intre in capul ala jegos, vei manca bataie in fiecare zi de la el, intelegi ce zic? Si pe buna dreptate, sa te bata nu imi pasa, ca asta iti trebuie, poate te invata el minte ca eu degeaba iti zic, tu nu esti un om normal dar tu crezi ca eu iti vreau raul, tu chiar nu constientizezi ca nu esti buna de nimic? Tu crezi ca eu, mama ta iti zic degeaba? Esti fara leac, dar iti doresc ca in viata asta sa mananci atata amaraciune cat am mancat eu din cauza ta, ma auzi? Esti un nimic, un gunoi, si gunoiul e mai bun ca tine, nu stii sa faci nimic bine, si nici nu te intereseaza asa-i? Orice incepi sa faci pe lumea asta nu esti in stare sa duci la bun sfarsit, iti zic eu ca eu te cunosc cel mai bine, nu fa nimic, degeaba incerci, poti sa tot incerci toata viata ca tot netrebnica esti, si sa nu crezi ca asta zic doar eu, lumea vorbeste, toata lumea stie.”
E o fata care invata bine - „Dar stii de ce? Mie imi datorezi, mie imi datorezi ca eu nu te-am pus sa mergi la piata, sa gatesti, trebuia sa te trimit sa lucrezi cu ziua, asa trebuia, poate atunci imi multumeai, am preferat sa te tin ca pe o printesa, vezi Doamne, altfel cum invatai? Si tot nerecunoscatoare esti! Eu pur si simplu nu mai stiu ce sa ma fac cu tine, cand nu o sa mai fiu atunci o sa iti dai tu seama cine am fost, dar va fi prea tarziu, vai de tine atunci.”
E o fata care nu stia sa stea dreapta pe scaun - „Uita-te la tine, cum stai mah? Nu ai stat destul cas la scoala? Pacat ca nu am fost acolo sa iti arat cum rad aia de tine, dar tu proasta cum esti nu observi, tu chiar nu observi? Vrei sa fii cocosata? Lasa ca am o veste buna pentru tine, esti deja, uite cat e cocoasa deja, esti respingatoare, groaznica, cum? Nu am inteles, esti obosita? Ah, vrei sa te intinzi? Nu mai spune, dar de la ce ai obosit oare? De la stat? Nesimtita ce esti, tu crezi ca din asta consta viata, ca ne intindem si nu facem nimic, ca eu imi scuip plamanii se te invat de bine si tu ma ignori, asta merit eu dupa tot ce am facut pentru tine, nu ti-e rusine, zi-mi, nu ti-e rusine? Eu in locul tau m-as ascunde de rusine sa nu ma vada nimeni.”
E o fata care indraznea sa isi intrebe mama daca o iubeste - „Poftim? Daca te iubesc? Ipocrita ce esti, iar esti nesimtita? Nu ti-e rusine? Nu eu te tin in casa? Cine te creste? Ha? Cine iti da de mancare? Vecinii? Acuma deja ai sarit calul, nu iti este rusine? Cum indraznesti sa intrebi asa o porcarie? Rusine sa iti fie, tot tu ma jignesti pe mine dupa tot ce am facut pentru tine? Vecinii te-au crescut sau eu???? Pleaca de aici, pleaca de aici sa nu te mai vad nerecunoscatoare ce esti, m-a batut Dumnezeu cu tine, esti fara leac, dar zi-mi tu mie, eu ce bucurie am in tine in viata asta? Nimic, imi aduci numai amaraciune, nu esti buna de nimic, nu pricepi nimic, degeaba imi bat eu gura cu tine ca esti proasta si rade lumea de noi, dar stii ce, doar de tine rade, nimeni nu doreste sa fie in preajma ta, esti dezgustatoare, le e scarba de tine, dar degeba dai din cap, ca le e scarba de tine, tine bine minte ce zic!”
Dacă ai trăit o poveste asemănătoare, dacă cuvintele pe care le-ai citit au răscolit în tine propriile amintiri, capul sus și privirea înainte! Tu nu ești povestea ta! Tu nu ești trecutul tău și nu mai ești nici acel copil lipsit de apărare! Copilul tău interior are nevoie acum de liniște, de protecție, înțelegere, iubire și iertare. Oferă-i tu acum toate acestea. Oferă-i tot ce nu au putut să îți ofere ție părinții tăi atunci când erai mic.
Ești furios? Ești supărat? Te simți nedreptățit? Găsește o modalitate să îți exprimi emoțiile și eliberează-te de încărcătura emoțională negativă pe care o porți după tine. Scrie-i mamei sau tatăului o scrisoare în care să îi spui tot ce te apasă și apoi dă-i foc. Încheie aceste situații sau relații și fă pace cu copilul tău interior.
Este important să înveți să privești acele experiențe cu detașare ca și cum ai fi la cinema și ai privi povestea vieții tale pe un ecran. Și poți să faci asta!
Puterea este acum în mâinile tale!
Dr. Ursula Sandner
P.S. Te invit sa impartasesti si tu gandurile tale sau experienta copilariei tale in sectiunea de comentarii de mai jos.
Ma regasesc in aceasta poveste,dar nu parintii au fost cei care se purtau asa grotesc cu mine,ci sotul meu!!! Este vesnic nemultumit,vesnic sunt prea urata, prea grasa,prea lenesa,prea needucata,proasta,cu defecte fizice….
As vrea sa imi adun energiile pozitive si sa depasesc acest „handicap” pshic…cateodata cred ca reusesc pentru copilul meu, alteori clachez:(
Andreea, cum este posibil sa accepti asa ceva din partea sotului tau?
Trezeste-te! Iti faci rau tie si copilului tau!
Imi dau seama ca tot ce spui e adevarat ,dar totusi de ce exista atita ipocrizie in lume? De ce oamenii nu mai sunt oameni si valoarea lor nu mai are importanta ?De ce te chinui in viata sa faci o scoala , sa inveti ,sa evoluezi si apoi vine un semianalfabet si iti ia locul fara nici o rusine si te intrebi daca locul tau pe care il meritai a fost furat fara nici o jena , atunci unde e locul tau ? Ramii dezarmat in fata situatiilor de acest gen, te reculegi, incerci sa te aduni si sa mergi mai departe ,cu frica ca o sa te lovesti din nou de aceeasi situatie dar si cu un pic de speranta ca acest lucru nu o sa se mai repete.Si totusi traiesc cu gandul ca roata in viata se mai si roteste si candva ,cu rabdare ,poti sa fii acolo unde e locul tau.
Buna Ursula,
Cand am citit mai sus, mi-am amintit episoade din copilaria mea, pe care nu le pot sterge inca: abuzul fizic si emotional la care a fost supusa mama mea de catre tatal meu, iar noi copiii asistam neputinciosi la suferinta mamei noastre, precum si la un aspect care m-a marcat mult timp si inca ma marcheaza. Mi-amintesc ca uneori visam, copil fiind, ca picam in gol… si ma trezeam de teama sa nu mor….
In clasa a VII m-am mutat de la tara la oras la scoala, iar o parte dintre colegii mei, fete si baieti „vedete” ma jicneau cu apelativul „taranca” : uite ce bine invata taranca asta, uite ce haine are taranca asta etc
Ghinionul meu a fost ca si in liceu am mers cu o parte dintre acesti colegi, care au continuat si acolo, iar ceilalti ma marginalizau, fapt care m-a marcat destul de mult. Aveam o singura prietena, care imi este si astazi pritena de suflet, restul erau „demonii” cu care ma „luptam ” zi de zi.
Imi amintesc ca in prima zi de facultate, stateam retrasa de teama sa nu fiu jicnita, desi nici unul dintre cei ce ma jicneau nu au reusit sa mearga la facultate, dar ma asteptam la acelasi tratament, insa lucrurile se schimbasera: eram toti la fel, indiferente de unde proveneam, de la tara sau de la oras, se vedea diferenta, eram tratata cu respect, asa cum ii tratam si eu, eram colegi din toata tara si totul a fost in regula.
Anul acesta am avut intalnirea de 20 de ani la liceu (la cea de 10 ani nu am participat) si in sufletul meu m-am simtit tot „inferioara” cu toate ca aproape toti cei care ma desconsiderau si ma tratau cu dispret , fara exceptie , nu terminasera o facultate sau aveau o viata nu neaparat realizata si implinita. Insa in sufletul meu, ranile nu sunt inchise si vreau sa le inchid, chiar daca ei azi toti sunt respectuosi si probabil ca nici nu-si mai amintesc…
Soarta nu a fost blanda cu mine, m-am maritat cu un barbat care in timp s-a dovedit a fi un fost „coleg” de la liceu, insa am avut curajul si puterea sa plec…dupa 10 ani, dar cu sechele grele…. sufar in prezent de atacuri de panica si anxietate…
Vreau sa ma vindec, vreau sa sterg tot ce a fost rau in viata mea, desi nu pot sa fug de fostul sot, pentru ca ne leaga doi copii, care-l iubesc foarte mult, vreau sa nu ma mai afecteze tot ce-mi spune , atunci cand nu este el in toane bune….
multumesc!
Buna Ursula,
In ultima perioada simt tot mai des ca inca nu m-am eliberat complet de rănile copilăriei. De exemplu, astazi am avut cu colegii de la servici o situatie fara iesire acceptabilă. Ajuns acasa mi-am pus intrebarea de ce sufăr cand am senzatia ca oamenii din jurul meu asteapta de la mine sa rezolv o situatie care la prima vedere este fara iesire? De ce ma simt afectat si ma preocupa peste măsură o problema de care ma fac singur responsabil? Mentionez faptul ca în copilărie am suferit psihic enorm de mult in urma stărilor nervoase ale tatălui meu, care se astepta deseori de la mine sa-i citesc intentiile si gândurile (de exemplu cand reparam masina). Eram intr-o stare continuă de tensiune care dispărea doar cand ma culcam. Nu întelegeam ce se intampla si nu aveam cu cine sa discut. Din nefericire nu am stiut sa gestionez propriile emotii negative nici in ultimii ani, cand sotia mea a divortat de mine. Acum constientizez ca si la servici intampin asemenea blocaje cand pur si simplu incepe corpul sa-mi transmită semnale de durere. Cum as putea sa realizez cu ce am gresit fata de mine in trecut, in copilărie? Multumesc pentru orice recomandare. Willi
Buna, Ursula!
Eu tor am trait experiente urate in copilarie…din cauza matusii mele, sora mamei…
Ea e o femeie care nu a fost casatorita niciodata, nu a avut copii…
Pentru ea toata lumea era rea si, in viziunea ei, majoritatea se ocupau cu lucruri ne-curate…
Si toti , adica, doreasu sa-i faca rau…
Eram lasata la ea pe vara…
Acolo incepea iadul, pentru mine:
Puteam toata ziua sa nu mananc nimic, in afara de mere, pere sau prune, de prin gradina…
Tin minte ca o data imi era foame si am ridicat un capac de la o cratita… a auzit de afara si m-a intrebat ce caut acolo…
Toata ziua ma punea sa car apa, sa umplu niste bidoane mari, ca sa udam legumele, seara…
Maturam la capre, faceam treaba prin jurul casei, ma staruiam sa fac cat de bine puteam… dar niciodata nu era multumita…
Puteam fi lovita, injosita, numita urat…
Tin minte ca ma trimetea singura, in padure, sa aduc mancare pentru capre…
Dumnezeu m–a pazit, sa nu fiu prinsa de cineva si violata… aveam cam 13 ani…
O data, tin minte, s-a rupt o creanga de la un prun, de prea mult rod…
Ma punea sa recunosc ca am rupt-o eu…
De ce sa recunosc, daca nu am facut-o…
A inceput sa ma blesteme…
Ma blestema foarte des…
Am crescut, dar durerea asta a ramas in mine…
Astazi a fost in vizita la mama mea…
Nici nu am dorit sa o vad, chiar daca acum imi zambeste si se linguseste…
Acum e deja batrana …si singura…