Tulburarea de personalitate de tip dependent

Dr. Ursula SandnerPutem observa în jurul nostru oameni care manifestă o atitudine de neajutorare și pasivitate și care fac tot posibilul să se agațe de alții pe care încearcă să îi facă responsabili de bunăstarea propriei vieți. Acești oameni caută relații fuzionale, devin dependenți de alții și, din teama de singurătate, fac eforturi considerabile să le facă pe plac tocmai pentru a nu fi părăsiți.

Deși unii oameni au această structură de personalitate, ei își pot amplifica slăbiciunile și nesiguranțele cultivând și hrănind relații de tip dependent, sau își pot diminua aceste slăbiciuni abordând atitudini care încurajează autonomia.

Poate că și tu ai întâlnit în cercul tău de prieteni sau în familie persoane de acest gen și nu ai știut întotdeauna cum să te raportezi la ele. Poate că tu însuți te vei regăsi în rândurile următoare. Te invit să citești care sunt manifestările și cauzele personalității de tip dependent iar mai apoi care sunt pașii care se pot face înspre autonomizare.

Care sunt caracteristicile personalităților dependente?

Principalele caracteristici ale personalităților dependente sunt nevoia de a fi luate în grijă de alții, o teamă crescută de separare, neasumarea responsabilității pentru propria viață și o teamă exacerbată de singurătate (sunt capabili să facă orice sacrificiu pentru a nu fi sau a nu sta singuri).

O persoană de acest gen este neîncrezătoare în propriile forțe, are o stimă de sine scăzută, are în permanență nevoie de sfaturi, reasigurări și este reticentă în a face lucruri ori în a lua decizii de una singură. Se vede pe sine slabă, neajutorată și incompetentă iar pe ceilalți îi vede suportivi și capabili. Poate exista si frica de a nu deveni sau de a nu părea mai competentă deoarece ea poate crede că acest lucru va duce la a fi părăsită sau abandonată.

Credințele sale de bază sunt „Am nevoie de ceilalți pentru a supraviețui”, „Nu mă pot descurca de unul singur”, „Ceilalți sunt mai puternici decât mine, așadar le voi face pe plac pentru a mă putea baza pe susținerea și suportul lor”. Singurătatea îi creează un disconfort profund și este dispusă să facă orice numai pentru a fi în compania celorlalți, pentru a se simți parte dintr-un grup. Astfel, este dispusă inclusiv să preia asupra ei cele mai neplăcute și ingrate sarcini doar pentru a fi acceptată și apreciată de aceștia. Critica și dezaprobarea o afectează enorm și se simte validată și importantă doar atunci când ceilalți îi oferă această validare. Îi este extrem de greu să spună „nu”, să refuze pe cineva ori să își susțină punctul de vedere, din teama de a fi respinsă, exclusă ori părăsită. Pentru că nu are încredere în sine preferă să fie condusă și coordonată de alții, să i se spună ce și cum să facă.  Se ferește să ia vreo inițiativă deoarece îi este teamă că va eșua, că se va face de râs, că îi va dezamăgi pe ceilalți. Lasă deciziile importante  în privința propriei vieți pe mâinile altora și, în general, are o atitudine pasivă.

În relațiile interpersonale și de cuplu astfel de persoane sunt submisive, aprobatoare, fac sacrificii pentru a obține sprijinul și afecțiunea celorlalți, nu își exprimă dezacordul chiar și atunci când aceștia nu au dreptate. Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care sunt dependenţi. În primă fază persoanele dependente încearcă să se agațe de ceilalți, să le intre în grații, să le facă pe plac pentru a primi aprobarea și acceptul lor. De îndată ce relația se încheagă și dependentul observă că se poate baza pe sprijinul și ajutorul celuilalt, va face tot posibilul să mențină acest gen de relație pe care el o dorește a fi simbiotică și fuzională, așadar își va face simțită prezența în permanență în viața celuilalt. Într-un mod mai mult sau mai puțin direct va exercita o anumită presiune asupra acestuia, cu scopul de a-l face să se simtă vinovat, presiune de genul „Nu mă poți părăsi pentru că eu nu mă voi descurca singur/ă, iar dacă voi păți ceva va fi doar vina ta”.

O persoană dependentă este capabilă să te sune de cinci sau de zece ori pe zi pentru a-ți cere părerea și sfatul, să se autoinvite la tine acasă ori să apară din senin la ușa ta uitând să mai plece, să își facă planuri cu tine fără să te întrebe. Dacă nu o incluzi în activitățile tale se supără, se simte rănită, exclusă, respinsă însă de cele mai multe ori nu va avea curajul să îți spună ce are, ci doar va sta îmbufnată ori îți va da replici din care tu ar trebui să deduci marea ofensă pe care i-ai adus-o.

De regulă, această tulburare se întâlnește mai des la femei decât la bărbați.

Femeile dependente caută de regulă parteneri dominanți și posesivi și sunt dispuse să tolereze abuzuri, umilințe și nedreptăți din partea acestora tocmai pentru că nu cred că s-ar putea descurca pe cont propriu, așadar „trec cu vederea” sau minimalizează gravitatea problemelor de cuplu. Au o teamă de abandon uriașă iar gândurile că ar putea fi părăsite le creează nesiguranță, anxietate, disperare. Așadar, sunt dispuse să îndure orice numai pentru a nu rămâne singure deoarece singurătatea le sperie cel mai tare și le face să se simtă neajutorate. Pentru că nu se consideră suficient de bune, nici nu au încredere că vor găsi un alt partener mai bun, așa că se autoamăgesc spunându-și „E rău cu rău dar mai rău e fără rău”. Persoanele dependente se confruntă în permanență cu frica de separare iar gândul că o relație se poate termina sau răci le face să se simtă anxioase și vulnerabile. Atunci când o relație se termină se vor simți distruse și în nesiguranță, și vor face tot posibilul să găsească cât mai repede pe altcineva de care să se agațe, în umbra căruia să trăiască și față de care se vor poziționa pe un loc secund.

Pe de altă parte, există persoane care „își maschează” această dependență deoarece dependența de alții a avut ca și consecință suferința, și adoptă o atitudine opusă: independența „dusă la extrem”, adică refuzul de a deveni intim cu cineva din teama de a nu ajunge din nou la dependență, din nou la suferință. În acest caz putem vorbi chiar de o teamă de angajament.

Tulburarea de personalitate dependentă prezintă un risc crescut pentru depresie sau anxietate, abuz de alcool sau droguri, abuzul fizic, emoțional sau sexual.

Care sunt cauzele?

Dezvoltarea unei personalități dependente la o vârstă adultă poate fi cauzată de anumite forme de anxietate de separare din copilărie, unele comportamente și atitudini parentale și evenimente de viață.

Dacă părinții noștri au avut anumite atitudini de dependență excesivă față de orice fel de autoritate exterioară, și noi, cel mai probabil, vom prelua inconștient acest model. Dacă o fiică vede că mama sa este dependentă de soț, poate ajunge să imite și ea acel tip de comportamente, sau dacă tatăl său este dependent la rândul lui de unul dintre părinți, copilul va ajunge să creadă că atitudinea de dependență este una normală și chiar de dorit, mai ales dacă va acorda atenție aspectelor „pozitive” sau beneficiilor secundare precum grija excesivă ori satisfacerea nevoilor.

Părinții pot influența dezvoltarea trăsăturilor dependente la copii și dacă sunt hiperprotectivi cu ei, nu le permit să exploreze lumea și viața în acord cu etapa de dezvoltare la care se află, dacă le preiau din responsabilități și le limitează foarte mult libertatea de acțiune. Însă, în acest mod, copiii ajung să devină ori să se simtă incompetenți, „nevoiași”, neajutorați, că nu sunt suficient de capabili să înceapă ori să ducă la bun sfârșit anumite sarcini, că este greu să te descurci de unul singur în această lume primejdioasă, însă ceea ce poți să faci pentru „a supraviețui” este să te agăți și să depinzi de alții care „știu mai bine”, și „pot mai mult”.

Pe de altă parte, dacă părinții nu le arată copiilor iubire, prețuire, încredere și respect, aceștia se vor vedea nevoiți să facă tot felul de eforturi din dorința de a-i determina pe aceștia să le satisfacă nevoile emoționale și pot dezvolta o credință de genul „Trebuie să mă agăț de un altul pentru a putea fi fericit”

Anxietatea de separare este un alt factor care contribuie la dezvoltarea trăsăturilor dependente. Atunci când este mic, universul copilului se învârte în jurul părinților de care este complet dependent. Nevoile de siguranță și afecțiune sunt nevoi primordiale pentru un copil iar lumea sa interioară poate fi zdruncinată cu ușurință atunci când nu își simte părintele aproape, când nu se poate baza pe el, când acesta este imprevizibil și impredictibil. Separarea de părinte poate fi o adevărată traumă pentru un copil, de aceea este important ca, în momentele în care cei doi se despart (fie că îl lasă pe acesta la grădiniță, la bunici sau în cazuri mai serioase, dacă intervine vreo boală și copilul trebuie internat în spital) părintele să îl asigure de iubirea și grija pe care i-o poartă, să îl aigure că se va întoarce și că va fi în siguranță și în lipsa lui. Despărțirile imprevizibile, despărțirile mai lungi sau mai scurte fără acest gen de reasigurări, îl pot determina pe copil să creadă că el este cel vinovat, că nu s-a agățat suficient de părinții săi, și că de aceea a fost „abandonat”. Ca și consecință, copilul își va dezvolta tendințe de „a se agăța” de oameni și de „a ține” cu tot dinadinsul de relații.

Ce putem face dacă avem în jurul nostru personalități dependente?

Deși nu este recomandat să ne retragem sprijinul brusc pentru a le determina să se descurce și singure, este indicat totuși ca treptat să începem să nu mai facem lucruri în locul lor sau pentru ele, oricât de mult ar insista, pentru a le încuraja autonomia și independența. Atunci când, dintr-o dată, o persoană dependentă nu va mai simți sprijinul nostru, se va simți abandonată și neajutorată, îi va fi teamă să acționeze pe cont propriu și i se va întări convingerea propriei neputințe. Însă, dacă treptat vom refuza să ne mai asumăm din responsabilitățile sale, va fi nevoită să se descurce de una singură și, astfel, reușind în lucruri banale, va observa că nu este atât de neajutorată precum se crede și va căpăta încredere în sine. În acest sens, este foarte important să îi încurajăm inițiativele, așadar, să ne focalizăm mai degrabă pe a o încuraja în loc de a o critica, indiferent de rezultatele pe care le obține.

Poate că am fost obișnuiți să îi protejăm, să îi menajăm, să ne oferim să facem în locul lor ceea ce ei înșiși ar trebui să facă, însă acționând în felul acesta nu facem altceva decât să le întărim propria neputință.  Vin la noi, ne cer sfaturi, ne întreabă cum să acționeze, care decizie ar fi cea mai bună și noi suntem tentați să le dăm toate răspunsurile de care au nevoie, însă poate că în loc de a le oferi soluții este mai indicat să îi întrebăm „dar tu ce ai face?, „cum crezi că este mai bine?” și să le permitem să ia singuri o hotărâre.

Persoanele dependente nu au niciun interes în a se delimita de ceilalți, de aceea este responsabilitatea noastră să ne delimităm de ei, iar pentru aceasta trebuie să trasăm limite și granițe clare de interacțiune. Dacă, în anumite momente, nu dorim sau nu putem să petrecem timp împreună, dacă avem propriile noastre activități independente de ei, cel mai bine este să le spunem acest lucru și să nu cedăm sentimentelor de vinovăție pe care ni le-ar putea induce.

Ce poți face tu dacă ai o personalitate de tip dependent?

Dacă ai observat că ai mai multe trăsături de tip dependent și îți dorești să schimbi unele aspecte, există anumite lucruri pe care le poți face:

Deși ești obișnuit să te consulți cu alții atunci când vine vorba despre luarea deciziilor, cel puțin într-unul din cazuri nu mai cere sfatul nimănui și acționează din proprie inițiativă. Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

Lărgește-ți cercul social și multiplică-ți activitățile - înscrie-te la cursuri de dans, de pictură, sau găsește acele activități care ție îți fac plăcere și ocupă-te de ele.

Investește în tine - dezvoltă-ți abilitățile, perfecționează-te pe plan profesional, ocupă-te de dezvoltarea ta personală.

Începe să faci lucruri de unul singur - fie că este vorba de a te dedica unui hobby, fie că vorbim de plata facturilor sau mersul la bancă, este important să îți propui și să faci anumite lucruri de unul singur.

Nu mai prelua asupra ta sarcini pe care nu îți dorești de fapt să le faci.

Învață să comunici asertiv, să îți exprimi dezaprobarea și să spui „nu”- chiar dacă ești tentat să adopți o atitudine pasivă și submisivă, exersează-ți asertivitatea de fiecare dată. Cu timpul îți va fi mult mai ușor să îți susții punctul de vedere și să nu mai lași de la tine din teama că ceilalți te vor judeca și respinge.

Atunci când o relație se termină, acordă-ți suficient timp să fii doar tu cu tine și învață să dai un sens solitudinii tale – deși tendința este să cauți imediat pe altcineva care să te consoleze, să te sprijine, o relație „pansament” îți poate face mai mult rău decât bine.

Și nu în ultimul rând, un demers terapeutic poate fi extrem de folositor.

Starea de dependență îți diminuează puterea personală și te limitează foarte mult. Sunt anumite lucruri pe care le poți face astfel încât să devii o persoană din ce în ce mai autonomă, puternică și responsabilă. Cât de dispus ești să acționezi în această direcție?

Dr. Ursula Sandner

 

17 comentarii pentru “Tulburarea de personalitate de tip dependent

  1. Salut , bun articol , Ce parere aveti despre derealizare sau depersonalizare ? , am monente cand parca nu are sens nimic si parca nu mai sunt eu , cred ca cuvantul potrivit este ca nu sunt constient pe deplin , oare e doar in mintea mea ?

    1. Te inteleg perfect Catalin,si eu trec prin asta , mai ales in ultimul timp. Daca cauti pe youtube „depersonalization, derealisation, gasesti muzica chiar si hipnoza care te-ar putea ajuta macar putin. La mine cred ca se datoreaza faptului ca sunt o persoana foarte visatoare. Ar fi interesant si o rog pe Ursula daca ar putea sa ne ajute cu un articol despre asta.

  2. Ma recunosc in acest tip de comportament dar acum fac exact ce ai propus tu la final si este mult mai bine.A durat foarte mult pana am constientizat dar mai bine mai tarziu decat niciodata.Multumesc!

  3. Nu cred ca voi suporta in preajma mea o astfel de prsoana, dimpotriva, responsabilitatea de a te „descurca singura” trebuie cultivata de la varste mici, foarte mici. Cred ca mama mea a exagerat putin cu noi copiii, in sensul ca ne-a cam pus si acul in mana, si matura, grebla, stropitoarea, ne-a responsabilizat si ne-a dat florile „pe mana”, etc, fara sa admita lucru de mantuala. Eu, de cate ori vroiam sa scap de aceste „corvoade”. dar mai ales de spalatul vaselor, spuneam am de citi si de invatat…si tot asa m-am obisniut sa citesc mai mult si mai mult, inca de la varsta de 6 ani, de ma dadea mama afara, dar de muncile fizice tot n-am scapat… Ha, ha!
    Cu siguranta nu voi tolera un asemenea comportament, poate i-as explica odata , cel mult de ori, ce trebuie sa faca, sa devina mai responsabila sau mai activa acea persoana….dar atat ! La maturitate trebuie sa-ntelegi din prima !!!!

  4. Buna ziua,
    Citind acest articol,ma regăsesc in starea de dependentă.
    Ca sa pot vorbi despre mine as avea nevoie de o consultație/ședinta ..,
    Deaceea mi as dori sa știu cum am putea sa ne vedem,sa vorbim si bineînțeles dacă se poate,sa ma tratez..
    Dacă decideți ca ma puteți ajuta,pot sa va spun ca mi ar fi de un real folos..
    Ma tem sa nu fie prea tarziu pentru mine..:(
    Mulțumesc.

  5. Multumesc pentru articol. Ma regasesc in anumite aspecte specificate in acest articol, in special in fragmente precum „Nu mai prelua asupra ta sarcini pe care nu îți dorești de fapt să le faci.” si „teamă de angajament”. In ultimii 2 ani mi.am luat foarte in serios angajamentul de a ma ocupa de propria mea dezvoltare personala si nici n.as fi crezut ca rezultatele vor fi asa vizibile. Mai am de lucru, nu neg asta, dar stiu ca voi ajunge acolo unde mi.am propus.

  6. Foarte interesant articolul.Fostul sot a fost o persoana foarte dependenta de mine.In primi 15 ani de casnicie nu ma deranjat dar mai tarziu obosisem simteam ca ma sufoca ca nu mai aveam putere
    Copiul meu Edi are 12ani so este foarte dependent de mine.

  7. Fir-ar sa fie!… citind toate aceste articole, atât de clare si „la obiect” , parcă ti se ia un văl de pe ochi sau de pe minte, mai exact! Nu știu de ce, dar cred că toți, mai mult sau mai puțin, am avut o data (sau de mai multe ori) în viață, una sau unele, sau toate la un loc (cel mai rău!) dintre descrierile de mai sus. Este ideal însă, să le poți conștientiza, chiar dacă mai târziu, să încerci măcar să le îndrepți cumva, daca nu chiar să scapi definitiv! de aceste „personalități”, care până la urmă, lăsate în voia lor, ajung să îți domine și direcționeze viața. Unde mai pui că ajungi să te întrebi de ce naiba ești singur si toată lumea te evită, când tu ești convins ca n-ai greșit cu nimic?!!!.. sau te afli într-un moment al existenței în care știi cu certitudine ca nu e deloc bine, dar te încăpățânezi să rămâi acolo și să te autoconvingi ca așa este normal!…

    Ar fi multe de spus… dar sfaturile venite până acum sunt absolut binecuvântate, iar din toate mail-urile de răspuns, se poate afla si învăța ceva!!!… ceea ce deja, cred eu, este un început…
    Mulțumim!

  8. Buna seara, este o situatie foarte des intalnita si se mosteneste din familie, prin preluarea modului de gandire. Nu este chiar asa de usoara vindecarea,pentru ca eu ma lupt de ceva ani cu o dependenta emotionala si cu depresia din aceasta dependenta.Stiu ca am mostenit-o prin modul de a gandi al parintilor mei.Si o vad si la copiii mei,din pacate.
    Ce faci cand ajungi in situatia ca toti pasi descrisi nu se mai pot aplica, ca depresia a devenit o a doua natura ?

  9. Oare ce anume din mine nu ma lasa sa trag linie intre mine si o prietena din copilarie,daca relatia a devenit frustranta ? Apar exact aceleasi sentimente de vinovatie induse cand nu primeste ce planuieste din partea mea, iar eu ,fara sa ma gandesc prea mult reactionez in asa fel incat sa demonstrez ca nu sunt cea pe care ea o descrie.Am avut nu o data initiativa de a ma retrage din aceasta relatie bolnavicioasa,insa apela la coarda mea sensibila si ma intorcea din drum mereu.Oricat i-am explicat ca duce o viata prea inactiva, nu ma asculta, iar pe mine devine invidioasa pentru ca imi organizez viata asa incat sa simt ca traiesc.

  10. Buna ! Ma regasesc exact in descrierea de mai sus . Sunt extraordinar de dependenta de persoana iubita . Poate si pentru ca in copilarie m-am simtit privata de atentia si iubirea tatalui meu . Relatia mea cu parintii este una deplorabila deoarece intre noi nu exista comunicare . Am incercat din rasputeri , dar situatia cu ei ramane aceeasi . Chiar nu stiu unde gresesc . Ei ma acuza ca citez ” nu ii ascult si daca vreau sa fie bine ar trebui sa fac asa cum zic ei” Insa eu incerc sa actionez asa cum cred , fapt care i-a determinat sa rupa orice legatura cu mine . Pe de alta parte , imi este foarte greu si ma simt tentata sa sufoc persoana cu care sunt intr-o relatie pentru ca nu concep viata fara a avea pe cineva alaturi . Am inceput o revolutie personala , dar tot simt ca singura nu o sa reusesc . Am avut curajul sa ies dintr-o relatie care presupunea santaj emotional . Insa , Ursula te rog , daca se poate sa imi recomanzi ce carti sa citesc sau ce activitati as putea sa fac pentru a deveni total independenta enotional , financiar si spiritual . Trec printr-o perioada foarte grea …Multumesc frumos .

  11. Ca toti ceilalti, si eu m-am confruntat cu asta, si eu eram dependenta de oameni sau, mai bine spus, de parerile lor. Cautam sa fiu mereu apreciata si, culmea, dupa toate laudele si aprecierile celorlalti navalea gramada de critici la adresa mea. Citind comentariile celorlalti, am vazut ca depedenta se dezvolta inca din familie, lucru care s-a intamplat si in cazul meu. Fiind fata, mereu mi s-a spus ca trebuie sa fiu mai ascultatoare, iar parintii mei au fost exagerat de grijulii cu mine… Nu ii condamn, pentru ca am ajuns sa le inteleg grija pana la urma si pentru ca desi m-au crescut asa cum au consierat ei ca-mi este mai bine, educatia lor (destul de sanatoasa-zic eu) a prins radacini. Dar, acum un an, cand am simtit prea multa presiune asupra mea (mai ales ca incercam sa fac lucruri cu care ei nu erau de acord), n-am mai suportat tensiunea si am rabufnit, lund decizia (cu lacrimi in ochi)de a pleca de langa ei oriunde ma indemna inima. Atunci a fost momentul si prima data cand nu s-au mai impotrivit, ba chiar m-au incurajat si astfel am ajuns sa stau o vreme intr-un alt oras. Dar n-am fost ca ‘animalul scapat din cusca’, ba mai mult mi-am trasat niste limite in calatoria asta- pentru ca am plecat singura- ca masuri de protectie. Am stiut unde ma duc si pentru ce ma duc si ca asta trebuie sa fac si nu altceva. Si spre surprinderea mea a mers totul bine; am trait si bune si mai putine bune, dar toate cu folos si pot spune ca am trait in timpul asta scurt cat n-am trait in toti anii si am invatat cat n-am invatat in toti anii. Si astfel mi-am gasit curajul de a face ceea ce-mi place (indiferent de ce spun ceilalti-nu astept nici laude, nici criti- ba mai mult, iau criticile tot ca pe niste sfaturi, dar nu le cred pana nu le verific eu insami); am inteles ca desi imi doresc sa fac o gramada de lucruri de una singura, trebuie totusi sa incerc sa fiu cumpatata si sa n-o iau cu capul inainte. Nu ma tem la ora actuala de singuratate, sau de teama ca oamenii ar putea sa ma indeparteze pentru ceea ce sunt. Imi place sa calatoresc singura, sa descopar singura multe lucruri si mai mult ca niciodata am o sete de a vedea si a invata atat de multe din tot ceea ce este in jurul meu, incat e greu de stapanit. Desi inca mai fac ceea ce imi cer parintii (din respect pentru educatia si valorile morale pe care mi le-au insuflat), le-am dat de inteles de mult ca mi-am ales un drum pe care vreau sa-l parcurg, si caut tot timpul sa fiu cat mai departe de ei, alegand alte orase. Vad ca ii doare inima ca ma indepartez, dar o fac si pentru binele meu si pentru al lor. Trebuie sa inteleaga, asa cum am inteles si eu, ca nu pot fi om pe picioarele mele daca depind toata viata de ei sau de oricare al om si ca daca, intr-o buna zi, imi voi intalnit ‘sufletul-pereche’, vreau sa fiu si eu sprijin pentru el asa cum el o sa fie pentru mine.

  12. Buna,Ursula!Mi-am permis sa ma exprim la pertu intrucat imi da sentimentul de egalitate,dar la fel de bine pot inversa in caz de nu esti de acord.Respect opinia personala a oamenilor.Sunt impresionata de acest articol foarte bun chiar motivational pt mine.Imi place obiectivitatea ta subtila sau asertiva spus,ceea ce ma determina sa actionez si sa-mi fac introspectia.In unele contexte m-am regasit clar mai ales ca ma aflu intr-o criza existentiala si ma ajuta sa inteleg functionarea mea in lume.Felicitari!

    Numai bine!Multumesc!

  13. Fiica mea de 18 ani este extrem de dependenta de mine. Sufera de fobie sociala sau cam.asa ceva, nu are prieteni si refuza orice tentativa a altora de a se imprieteni cu ea. Nu se angajeaza in nici o activitate daca nu ma duc si eu cu ea. La cinema cu mine, in oras cu mine, pana si la concerte si la club ar merge daca as merge cu ea (asa mi-a marturisit chiar ea). Se bazeaza in totalitate pe mine pentru a-i rezolva problemele si daca refuz sa o fac pur si simplu le lasa asa indiferent de consecinte (de exemplu nu suna la colegiu sa spuna ca nu vine astazi chiar daca asta inseamna ca este suspendata de la cursuri-s-a intamplat si asta si tot pe.mine ma invinovatea ca „m-am.incapatanat” sa nu sun eu pt ea. Ma oboseste foarte tare aceasta relatie si imi doresc cu disperare sa o vad independenta, dar nu stiu cum sa procedez cu ea pentru ca deocamdata si financiar este dependenta tot de.mine. Dupa ce isi va gasi un job sunt ferm.hotarata sa o ajut sa se.mute singura, dar ma tem ca isi va autosabota sansele de angajare ca sa nu fie nevoita sa plece (mi-a si spus de altfel ca imi va plati chirie numai sa ramana cu noi-dar eu nu vreau banii ei, vreau sa o vad independenta, la casa ei). Chiar nu stiu cum sa procedez fara sa o resping prea brutal.

    1. si eu ma regasesc eusufar de dependeta pt prietrnul meu cel mai bun mereu imi consum toti banii cu el si ii iau tot ce mi cere iam dat toate telefoanele mele iam cumparat o masina si tot nu am larte de atentia lui cum asa vrea se poarta foarte rece cu mine am inecrcat sa fac mai tot aproape numai pt el eu chiar ma las pe mine pt el numa cauta nu ma suna eu doar il sun foarte des dar asta cu vizitele nu o fac si nu iam reprosat nimika nociodata mergem asa el cere eu ii dau ma prefac ca sunt ok dar sufar pt ca sunt singur si nu ma cauta altii prietenii nu am si nici nu as vrea altii eu il vreau pe el si atata nu stiu ce sa fac

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.