Te-ai simțit respins de părinții tăi?

A te simți respins sau neiubit de unul dintre părinți (sau chiar de ambii) poate fi o experiență foarte dureroasă și de multe ori mai greu de vindecat (însă nu imposibil), deoarece îți influențează multe aspecte ale personalității tale, în mod special percepția pe care ți-o formezi despre sine și despre lume în general.

Cum te poate respinge un părinte?

În primul rând vreau să precizez faptul că te poți simți respins de mama sau de tatăl tău chiar dacă ea sau el nu te-a respins în mod direct ori nu a fost conștient de faptul că tiparele ei/lui comportamentale și atitudinale te pot impacta în felul în care au făcut-o.

Voi prezenta în continuare câteva exemple:

- ai avut un părinte distant, rece, absent din punct de vedere emoțional – este ca și cum nu ți-ar fi putut răspunde nevoilor într-o manieră empatică. Este posibil să fi evitat o apropiere prea mare față de tine, să-ți reproșeze deseori că ești prea „lipicios” ori că ai prea multe nevoi (deși nevoile tale erau firești în acord cu etapa de dezvoltare în care te aflai), să nu manifeste interes ori să pară distras în interacțiunile cu tine;

- ai fost comparat cu alții (în special frați sau colegi) și ți s-au adus în mod constant critici și reproșuri – „de ce nu poți să fii și tu ca fratele tău?”, „de ce el/ea poate și tu nu poți?”, „tot timpul greșești, de ce nu poți să faci și tu ceva cum trebuie?”. Acest gen de afirmații te fac să te simți „greșit”, nevaloros, neacceptat;

- nu ai fost ascultat, ai fost luat în râs frecvent, ai fost ironizat, desconsiderat, părerea ta nu conta, fraților tăi li s-au oferit anumite privilegii, iar ție, nu, te-ai simțit defavorizat;

- unul dintre părinți te-a responsabilizat cu „salvarea” lui, iar când nu ai reușit „să-l salvezi”, te-a respins – această dinamică poate funcționa în felul următor: un părinte care este nefericit, un părinte care nu este împăcat cu sine însuși și cu viața sa, un părinte care s-a agățat de propriul copil pentru a-i oferi un sens și un scop în viață, se raportează la acel copil, într-o manieră inconștientă, ca la un colac de salvare.

„Copilul meu trebuie să mă salveze de propria nefericire, de propria lipsă de sens”. Acest lucru este în mod cert imposibil, deoarece niciun copil nu poate „vindeca” și „repara” un părinte. Copilul va încerca, desigur, pentru că se va simți vinovat, va simți că din cauza lui este mama nefericită și va simți, tot într-o manieră subtilă, inconștientă sau de multe ori chiar directă, că dacă nu face asta, dacă nu-i face pe plac mamei, mama nu-l va mai iubi, nu-i va mai oferi afecțiune, ci îl va respinge. Este un fel de joc psihologic inconștient în care părintele respinge copilul pentru că acel copil nu se ridică la nivelul așteptărilor (și cum s-ar putea ridica?) pe care părintele le are față de el;

- ai avut un părinte care nu a putut să rămână în contact cu propriile emoții – evită sau fuge de ceea ce îl doare, își neagă sau își reprimă emoțiile, nu permite manifestarea lor pentru că se teme ori pentru că nu știe cum să le exprime, astfel încât inevitabil emoțiile tale îi creează disconfort. Poate că ai fost certat sau pedepsit că te înfuriai, poate că dacă erai supărat și plângeai ți se spunea „ăsta e motiv să te superi? Lasă că îți dau eu motiv”, poate că manifestarea bucuriei și entuziasmului tău de copil era prea gălăgioasă și deranja, astfel încât ai învățat să îți reprimi ori să nu îți mai manifești direct nici aceste emoții. Dacă nu i se permite copilului să-și trăiască emoțiile și să le exprime, se va simți respins și va percepe că există o problemă cu el dacă are acele emoții. În plus, dacă părintele nu validează și nu oglindește emoțiile copilului, acesta nu va putea învăța să le înțeleagă și să le gestioneze;

- ai avut un părinte care a proiectat asupra ta propriile insecurități și slăbiciuni – de exemplu, ai avut o mamă care se simțea nesigură, care nu avea încredere în ea, care se simțea rușinată de cine era ea, însă pentru că nu a putut accepta și face față acestor trăiri dureroase și inconfortabile, le-a mascat sub o atitudine de superioritate, proiectându-le în același timp asupra ta. Ceea ce nu putea accepta la ea, proiecta asupra ta și te critica pentru acele lucruri, devenind de multe ori chiar ostilă sau agresivă. Este posibil ca tu să fi învățat să pleci capul în fața ei, să-ți ceri iertare, chiar dacă nu erai vinovat cu nimic, să încerci să-i faci pe plac și nu cumva să o superi pentru a evita să te respingă ori să te critice din nou. De exemplu, putea să te acuze, să te critice ori chiar să te umilească pentru că „ești prea sensibil” dacă îți manifestai teama față de ceva, însă de fapt ea era cea care se simțea nesigură și neîncrezătoare. Faptul că vedea în tine o anumită teamă sau nesiguranță nu făcea decât să-i amintească de propria nesiguranță pe care nu o putea accepta;

- ai fost învinovățit frecvent și ți s-a repetat „ar trebui să-ți fie rușine”, „nu ți-e rușine să...?” – de exemplu, poate ți s-a spus „din cauza ta m-am sacrificat eu”, „din cauza ta am renunțat la...”, „din cauza comportamentului tău, m-am enervat”, „din cauza ta, s-a supărat tata” ș.a.m.d. Este ca și cum ai fi fost oaia neagră a familiei care face numai greșeli, care enervează și deranjează pe toată lumea, care nu face nimic cum trebuie sau care este un obstacol sau o greutate greu de suportat;

- părinții s-au simțit obligați să se căsătorească pentru că a apărut o sarcină neașteptată – există cazuri în care cei doi nici nu se iubesc, nici nu doresc să fie împreună, însă aleg să facă acest compromis pentru a crește împreună copilul. Dacă nu reușesc să ajungă la o anumită armonie în cuplu, pentru că diferențele dintre ei sunt prea mari și pentru că nu ajung să dezvolte sentimente de afecțiune, iubire, admirație reciproce, pot ajunge să dea vina pe copil pentru nefericirea lor, în loc de a-și asuma propriile trăiri și decizii. În ciuda intențiilor pozitive pe care le-au avut, într-o manieră inconștientă pot ajunge să respingă acel copil, deoarece îl vor privi ca pe un temnicer al închisorii unei căsnicii lipsite de iubire, nefericite sau chiar abuzive;

- unul dintre părinți încearcă să-l atragă de partea sa pe copil și să-l înverșuneze împotriva celuilalt – există astfel de cazuri, nu numai în situațiile în care părinții sunt divorțați și unul dintre ei caută să se răzbune pe celălalt prin copil, ci și în situațiile în care părinții locuiesc împreună în continuare, însă sunt atât de divizați și înverșunați unul împotriva celuilalt, încât urmăresc să-și facă rău reciproc prin intermediul copilului. De exemplu, tatăl încearcă să se alieze cu copilul împotriva mamei, să-l educe pe acesta după chipul și asemănarea lui, să-i cultive anumite atitudini și comportamente care știe că i-ar face rău mamei. Cu timpul mama poate ajunge să respingă copilul într-o formă sau alta, deși nu își dorește acest lucru. Din păcate copilul este cel care suferă cel mai tare, deoarece el are nevoie de înțelegerea, iubirea și acceptarea ambilor părinți și nu să fie un instrument prin care părinții caută să-și facă rău reciproc;

- părintele suferă de o afecțiune psihică sau fizică ce îi influențează semnificativ funcționalitatea și îl impiedică să se ocupe de nevoile copilului – dependența părinților de droguri, de alcool, tulburările din spectrul schizofreniei și alte tulburări psihotice, tulburările depresive sunt câteva exemple în care părintele se poate simți copleșit de responsabilitatea îngrijirii și creșterii unui copil, vrând-nevrând ajungând să îl îndepărteze, să îl respingă.

De multe ori respingerea unui copil de către părinte nu se întâmplă în mod direct (de exemplu, părintele te abandonează la propriu) ori pe cale verbală – „ pleacă de aici”, „mai bine nu te făceam”, ci în mod indirect prin atitudinea și comportamentele acestuia. De exemplu, un soț care își pierde de timpuriu soția poate deveni, în urma șocului, a suferinței și a doliului neîncheiat, un părinte absent emoțional din viața copilului ani și ani de zile. Copilul se va simți respins, nu pentru că tatăl dorește dinadins să-l respingă, ci pentru că nu mai are capacitatea de a face față creșterii copilului, fiind prins în acele răni sau traume nevindecate.

De altfel, absența căldurii și a afecțiunii, ostilitatea, agresivitatea, indiferența, neglijarea, așteptările nerealiste, acuzațiile nefondate ca tipare persistente în timp pot duce la crearea sentimentului de respingere. În fond, atunci când vorbim despre această rană a respingerii, vorbim despre tipare atitudinale și comportamentale care se manifestă timp îndelungat.

Cum se manifestă în viața de adult respingerea resimțită în copilărie?

- stimă de sine scăzută, neîncredere în propriile forțe;

- sentimentul că nu ești niciodată suficient de bun;

- tendința de a le face pe plac altora;

- codependență sau evitare (îți este greu să lași pe cineva să se apropie de tine, să te deschizi în fața altcuiva);

- dificultăți în a recunoaște sau ieși din relații toxice;

- dificultăți în a avea încredere în ceilalți;

- suspiciune față de ceilalți, presupuneri referitoare la ceea ce alții cred despre tine;

- comportamente pasiv-agresive.

De asemenea, există posibilitatea ca în urma respingerii resimțite în copilărie să-ți formezi o credință de tipul „eu mă pot baza numai și numai pe mine, ceilalți nu sunt demni de încredere / nu te poți baza ei / nu le pasă” și să ajungi să excelezi în tot ceea ce faci tocmai pentru a compensa faptul că te-ai simțit respins și nevaloros în copilărie. Chiar dacă ți-ai dori să te apropii de oameni ori ți-ai dori ca aceștia să fie alături de tine, îți este greu să ai încredere că ei ar și face asta, că ar putea fi acolo pentru tine.

Ce poți face acum?

Observă ce simți față de faptul că nu ți s-a oferit sprijinul emoțional de care aveai nevoie în copilărie, că anumite nevoi de-ale tale nu au fost împlinite, că te-ai simțit poate neiubit / respins / judecat ș.a.m.d. Poate fi vorba despre o furie reprimată, poate fi vorba despre o tristețe profundă, poate fi vorba despre un sentiment de vinovăție (încă te simți vinovat și rușinat ca și cum ar fi fost vina ta că ai fost respins, ca și cum ar fi fost ceva în neregulă cu tine și din acest motiv ai fost respins). Acceptă ceea ce simți și nu te judeca pentru asta. Dacă în copilărie nu ți-au fost validate emoțiile, a-ți accepta și a-ți valida propriile emoții poate reprezenta o „unealtă” extrem de puternică în vindecarea ta emoțională.

Ai grijă de copilul tău interior – oferă-ți iubire, grijă, validare, compasiune. Observă care este partea aceea rănită din interiorul tău care încă așteaptă să fie luată în brațe, acceptată și ascultată și fii tu pentru tine propriul tău părinte. Acum ai maturitatea și abilitățile necesare, așa că oferă-ți ție ceea ce ți-ai fi dorit să primești din partea părinților tăi.

Observă care sunt așteptările tale – speri și aștepți în continuare ca părinții tăi să-ți ofere acum ceea ce nu ți-au oferit în copilărie? Aștepți ca ei să se schimbe? Te străduiești să le câștigi aprobarea în continuare însă te lovești de aceleași atitudini? Poate că unul dintre cele mai eliberatoare lucruri este să conștientizezi și să simți pe deplin că nu tu ai fost de vină pentru faptul că părinții tăi te-au respins. Nu poți învinovăți un copil pentru lipsurile, acțiunile și comportamentele părinților. Nu ai fost tu de vină, așa că indiferent ce ai fi făcut ori nu ai fi făcut, comportamentul părinților tăi nu ar fi depins oricum de tine. Comportamentul lor vorbește despre ei, nu despre tine, este o oglindire a lor. De ce crezi că acum s-ar schimba ceva dacă, de fapt, nu a depins și nu depinde de tine?

Desigur că există relații care sunt redefinite în momentul în care copiii devin adulți și părinții înțeleg și acceptă acest lucru, deschizându-se spre o comunicare sinceră, oricât de inconfortabilă și dureroasă ar fi ea. Relațiile se pot schimba și părinții pot deveni prietenii copiilor deveniți adulți, însă în aceste situații nu vei mai simți nici presiunea de a le face pe plac în speranța de a le câștiga aprobarea și validarea, nici vinovăție când eșuezi în a le îndeplini așteptările, oricât de nerealiste ar fi ele.

Ai grijă de tine, fii blând și compasiv cu tine însuți – indiferent care a fost trecutul tău, dă-ți voie să ai încredere în faptul că de acum înainte nu mai ești acel copil neajutorat prins în aceleași situații, ci ești un adult care cu siguranță are mult mai multă putere decât acel copil care ai fost odată, așa că stă în puterea ta să-ți schimbi cursul destinului, să schimbi anumite credințe și tipare. Fii compasiv cu acel copil, acceptă-ți rănile și ceea ce simți față de ceea ce ai trăit, însă ia-ți puterea înapoi și fă tot ceea ce-ți stă în putință pentru a te vindeca și a-ți crea un alt viitor.

Ia în considerare schimbarea felului în care gândeștite-ar ajuta, oare, să schimbi anumite credințe? De exemplu, un copil poate crede că el nu este suficient de bun și din acest motiv părinții îl resping / îl abuzează / îl neglijează. Pentru acel copil, o astfel de credință funcționează în scop de apărare – ar fi mult mai dureros și periculos să creadă că părinții, cei care ar trebui să-i ofere siguranță și protecție, îl rănesc în mod „gratuit”. Copilul devenit adult poate să creadă în continuare că nu este suficient de bun, din simplul motiv că acest gând a devenit un automatism, pentru că nu și-a chestionat în profunzime credințele, pentru că a ajuns să ignore toate dovezile care ar putea să demonteze această credință falsă. La fel de bine anumite mecanisme de apărare care ne erau utile în copilărie, acum pot ajunge să ne fie nocive, adevărate obstacole în calea devenirii noastre.

Uneori poate fi greu și complicat să realizăm toate aceste lucruri singuri și de aceea psihoterapia ne poate fi de ajutor. Dacă simți că nu reușești să depășești anumite blocaje, nu ezita să cauți orice fel de informații și ajutor care ți-ar putea folosi în a te înțelege mai bine și a schimba anumite lucruri. Vindecarea și schimbarea necesită timp și un efort susținut, adică o implicare activă, conștientă. Fii răbdător cu tine însuți și, pas cu pas, cu determinare și perseverență mergi pe drumul propriei vindecări și evoluții personale.

Meriți să fii iubit, să te bucuri de tine și de viața ta  - nu mai permite trecutului să îți dicteze viitorul, să-ți spună ce poți, ce meriți și ce nu, ci alege conștient, clipă de clipă, felul în care îți construiești viața de acum înainte.

Dr. Ursula Sandner

 

4 comentarii pentru “Te-ai simțit respins de părinții tăi?

  1. Minunat articol! Am fost un asemenea copil. Am conștientizat foarte târziu și ma lupt și acum (56 ani) cu traumele.
    Mulțumesc frumos!
    Te imbratisez cu drag!
    Dana

  2. Traiesc sentimentul de respingere inca…sunt adult , am si eu un copil la randul Meu, dar…. Relatia cu unul din parinti e inca nevindecata desi eu incerc Mereu sa ma vindec…ceva de genul azi am chef de tine, Maine nu… cand am nevoie sa vorbesc cu tine te caut, cand Nu am nevoie ma cam deranjezi si ma iriti….nu imi pot invata inima sa accepte ca situatia Nu se va mai schimba, desi am ramas doar cu un singur parinte…. Solutia e sa Nu mai tin legatura cu cel drag sau … sa traiesc asa in dezamagire? Inima asteapta…. Inca asteapta o schimbare, e inima unui copil contra inima unei mame care Era nefericita cu viata si familia ei, acum e , acum iubeste ca pentru prima oara pe al 2 lea partener

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.