Ce sunt mecanismele de apărare?

Cu siguranță ai auzit vorbindu-se de multe ori despre „mecanisme de apărare”, dar ce sunt acestea mai exact?

Mecanismele de apărare sunt strategii (în mare măsură inconștiente) pe care psihicul nostru le folosește pentru a ne proteja de anxietatea ce izvorăște din gânduri sau emoții „de neacceptat”.

Ele sunt, așadar, maniere de gândire și comportament pe care o persoană le adoptă inconștient pentru a-și apăra imaginea de sine și personalitatea de gânduri, sentimente, impulsuri sau amintiri indezirabile, neplăcute.

Un mecanism de apărare își face apariția atunci când există anumite aspecte care sunt prea dificil de gestionat de către mintea noastră conștientă.

Care sunt principalele mecanisme de apărare?

Negarea – refuzăm să recunoaștem un adevăr neplăcut, nu acceptăm realitatea așa cum este ea sau recunoaștem un adevăr, dar îi minimalizăm importanța. Prin negare ne protejăm de lucruri pe care simțim că nu le putem confrunta sau gestiona.  De exemplu, un dependent de droguri sau de alcool este în negare când nu recunoaște că are o problemă; un copil care respinge nașterea unui frate poate repeta „nu bebe, nu bebe”, un soț care nu vrea să accepte infidelitatea soției refuză să vadă dovezile evidente;

Refularea – eliminarea inconștientă a unor emoții sau gânduri dificile din sfera conștientă și imposibilitatea amintirii lor după voie. Însă gândurile sau amintirile reprimate nu dispar, ci se deplasează în inconștient și continuă să ne influențeze comportamentele într-o formă sau alta. Acestea pot să iasă la suprafață, de exemplu, sub forma viselor din timpul somnului. O persoană care nu-și amintește un eveniment traumatic prin care a trecut este o persoană care și-a refulat gândurile și trăirile legate de acel eveniment. Oamenii își mai reprimă emoțiile și atunci când acestea nu sunt acceptate din punct de vedere social. De exemplu, simți furie față de unul dintre părinți (sau frați), însă îți reprimi această furie pentru că „nu se cade”, „nu e frumos” sau „nu e acceptabil” să ai astfel de trăiri;

Formațiunea reacțională – emoții sau gânduri „amenințătoare” care nu sunt acceptabile, sunt refulate și înlocuite inconștient cu opusele lor. De exemplu, o persoană poate refula sentimente puternice de ură față de propria persoană (provenite din copilărie) și le poate înlocui cu o atitudine puternică de superioritate; altcineva poate avea o voce foarte puternică privind imoralitatea sexuală - condamnă cu vehemență tot ceea ce pare a fi imoral, militează pentru „castitate” sau „normalitate” tocmai pentru a se proteja pe sine de propriile dorințe sexuale „imorale” sau deviante și devine foarte agresiv sau vehement în a-și apăra opiniile, se înfurie dacă este contrazis; o persoană poate simți furie față de partener, dar pentru că se teme să-l înfrunte, își refulează această furie și o înlocuiește cu dovezi exagerate de afecțiune; un bărbat care nu se simte sigur pe el și pe masculinitatea lui poate manifesta o atitudine și comportamente agresive. Așadar, atunci când vorbim despre formațiunea reacțională, vorbim despre a manifesta exact opusul sentimentelor noastre adevărate, această manifestare fiind de multe ori exagerată (oamenii pot manifesta inclusiv comportamente compulsive);

Proiecția – reprezintă procesul prin care atribuim inconștient propriile impulsuri, sentimente sau dorințe inacceptabile altor persoane (în realitate acele persoane nu au aceste sentimente sau dorințe) . De exemplu, poți avea sentimente de ranchiună sau chiar ură față de cineva, dar pentru că ele nu sunt acceptabile (conștiința ta îți spune că e greșit să simți asta), le proiectezi asupra persoanei respective și ajungi să crezi că, de fapt, ea te urăște pe tine. Sau cineva are o părere proastă despre propria persoană, dar proiectează această părere asupra celor din jur – se simte neacceptată, crede că ceilalți nu o plac ori se simte judecată sau ridiculizată;

Deplasarea – înseamnă redirecționarea unor sentimente sau comportamente față de un obiect (persoană, relație) către un altul. De exemplu, o persoană se poate înfuria pe șeful său, dar pentru că nu își poate manifesta direct această trăire, o redirecționează către un membru al familiei – vine acasă și țipă la copil sau la partener;

Raționalizarea – se referă la justificarea unor atitudini sau comportamente inacceptabile prin găsirea unor explicații sau scuze vag plauzibile pentru a le face tolerabile pentru propria persoană. De exemplu, dacă o persoană se află într-o situație neplăcută pe care nu o poate accepta sau pentru care nu-și asumă responsabilitatea, poate găsi o explicație „logică” sau o justificare – „Dumnezeu / Universul / soarta a vrut să fie așa”. O persoană care își abuzează partenerul spune „ea/el m-a provocat / eu sunt de fapt, victima, așa că și-o merită”.

O persoană care se află într-o poziție de putere poate face abuz de această putere justificând că poziția îi dă dreptul sau îi oferă oportunitatea de a încălca anumite reguli. Un student care pică un examen poate concluziona că sistemul de notare a fost incorect (nu își asumă că el nu s-a pregătit suficient);

Intelectualizarea – separarea în mod inconștient a emoțiilor neplăcute sau amenințătoare de gândurile sau amintirile asociate. De exemplu, unele persoane își reprimă emoțiile (durerea) și vorbesc mecanic, rece, „științific” despre problemele lor sau utilizează excesiv gândirea pentru a evita sentimentele neplăcute. Dacă ne focalizăm și vorbim doar despre componenta intelectuală, evităm să ne gândim ori să luăm contact și cu componenta emoțională. De exemplu, o persoană primește un diagnostic nefavorabil, dar pentru a evita să intre în contact cu emoțiile și trăirile care apar în urma acestei vești, începe să citească și să caute o multitudine de informații despre boala respectivă (rămâne distant ținându-și mintea ocupată);

Anularea retroactivă – presupune „ritualuri” care neagă simbolic o acțiune sau un gând anterior ce provoacă sentimente de vinovăție sau acțiuni prin care încercăm „să anulăm” daunele a ceva ce am făcut anterior și acum regretăm. De exemplu, o persoană care a adresat cuvinte urâte partenerului poate încerca următoarele zile să-l laude și să-l ridice în slăvi în speranța de a anula „prejudiciul” adus inițial;

Identificarea cu agresorul – în situații periculoase sau traumatice, pentru a supraviețui, victima devine ceea ce agresorul îi cere să devină, poate ajunge să se comporte precum agresorul său ori să manifeste empatie și să dezvolte o legătură emoțională cu acesta. Un exemplu cunoscut este acela când prizonierii abuzați devin la rândul lor abuzivi față de alți prizonieri dacă li se cere aceasta, uneori chiar mult mai agresivi decât paznicii în uniforme. Un alt exemplu este atunci când un copil abuzat în copilărie devine la rândul lui un agresor ajuns la maturitate (prin acest mecanism se apără de propriile sentimente de furie sau neputință, evită conștientizarea lor);

Regresia – reprezintă întoarcerea la un stadiu anterior al dezvoltării ca urmare a faptului că persoana nu poate face față situațiilor stresante sau dificile. Prin regresie, persoana se întoarce din punct de vedere psihic și emoțional într-un stadiu unde se simțea în siguranță. De exemplu, când ne este foarte frică ori suntem speriați putem reacționa precum niște copii mici sau când ne simțim copleșiți putem refuza să mai facem ceva pentru a depăși situația și, asemeni unor copii, să nu vrem să ne dăm jos din pat pentru a lua în propriile mâini și a rezolva problemele cu care ne confruntăm;

Sublimarea – presupune deplasarea sau canalizarea unor impulsuri, emoții sau comportamente inacceptabile sau distructive către comportamente constructive sau acceptate social. De exemplu, agresivitatea poate fi sublimată prin sport. Anumite gânduri inacceptabile pot fi sublimate prin umor sau anumite impulsuri ori dorințe inacceptabile pot fi sublimate prin fantezie. O altă manieră prin care emoțiile sau impulsurile „indezirabile” sunt sublimate este reprezentată de artă, în toate formele sale;

Compensarea – reprezintă o dezvoltare excesivă a anumitor abilități sau activități într-un anumit domeniu pentru a compensa slăbiciunile sau punctele slabe percepute într-un alt domeniu. Dacă o persoană se percepe pe sine ca fiind inferioară într-un anumit domeniu sau dacă are complexe referitoare la o anumită latură a vieții sale, va încerca să compenseze prin strădania sa de a excela în alt domeniu al vieții;

Disocierea – înseamnă o „separare” de propria persoană și de propria experiență, o deconectare de la o parte din noi înșine – ne putem deconecta de emoții, de senzații corporale, de amintiri. Ne putem simți ca și cum am fi pe pilot automat sau „robotizați”. Ne putem simți confuzi, nedumeriți, ca și cum nu am mai ști cine suntem sau cum „ar trebui” să fim sau putem avea o senzație de alterare a identității (avem sentimentul că noi nu mai suntem noi, că acționăm ca și cum am fi „altcineva”).  Ne putem simți înstrăinați de noi înșine sau „amorțiți” pe interior. Putem avea un oarecare sentiment de „irealitate” și putem percepe distorsionat oamenii și obiectele din jur;

Idealizarea – reprezintă atribuirea unor calități sau caracteristici pozitive exagerate fie propriei persoane, fie altor persoane. Idealizarea reprezintă o modalitate prin care evităm anumite sentimente negative precum invidia, disprețul sau furia;

Devalorizarea – reprezintă atribuirea unor caracteristici negative exagerate altora pentru a ne menține, prin comparație, o părere bună despre propria persoană. Atunci când ne devalorizăm pe noi înșine, „ne pedepsim” pentru ceva ce considerăm că am făcut greșit sau pentru că avem credința că noi suntem „greșiți”;

Somatizarea – reprezintă transformarea durerii emoționale în durere fizică. Anumite trăiri interioare negative sau dureroase sunt convertite în simptome fizice – persoana ajunge, astfel, să se focalizeze asupra acestor aspecte fizice, tocmai pentru că îi este teamă sau nu știe cum să gestioneze și să confrunte aspectele psihice și emoționale.

În concluzie, mecanismele de apărare reprezintă maniera prin care psihicul nostru ne protejează de trăiri, gânduri, amintiri sau răni emoționale. Ele pot ajunge să aibă un impact negativ asupra propriei vieți, deoarece „ne ajută” să fugim de probleme, de adevăr, de realitate. „Ne ajută” să ne amăgim singuri, fără a rezolva, în schimb, problemele sau traumele inițiale.

Este nerealist să ne așteptăm că am putea să ne eliberăm în totalitate de aceste mecanisme de apărare (ele sunt firești și totuși au rolul lor), însă este important să începem să lucrăm cu noi înșine pentru „a le slăbi” pe acelea care într-adevăr ne fac rău. La ce ne ajută în mod real negarea, de exemplu? Dacă negăm că am avea o problemă, acest lucru nu înseamnă că problema respectivă o să dispară ca prin minune.

Este important să devenim din ce în ce mai conștienți de mecanismele de apărare pe care le folosim, cât de mult le folosim și în ce situații. Și apoi să încercăm, cu sau fără ajutor de specialitate, să descoperim ce se află în spatele lor. Ce anume nu vrem să acceptăm? De ce ne este teamă? Care sunt sentimentele noastre adevărate din spatele acestor mecanisme de apărare? Ce putem face pentru a produce o schimbare reală în loc de a continua să fugim de ceea ce nu putem tolera în noi înșine?

Tiparele de gândire și comportament care care au la bază  mecanisme de apărare pot fi schimbate - este nevoie de timp, disponibilitate și asumarea acestui proces.

Dr. Ursula Sandner

 

 

3 comentarii pentru “Ce sunt mecanismele de apărare?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *