Pierderea și doliul – la ce să ne așteptăm?

Fiecare dintre noi se confruntă, mai devreme sau mai târziu, cu pierderea cuiva drag. A pierde o persoană iubită nu are cum să fie ușor și este bine să ne acordăm timpul necesar pentru a trece, în ritmul nostru, prin acest proces de doliu.

Nu există o manieră „corectă” sau o manieră „greșită” de a reacționa, de a ne trăi suferința, de a parcurge acest proces. Nimeni nu poate ști mai bine decât noi de ce avem nevoie în acele momente sau de cât timp avem nevoie și nimeni nu ne poate spune ce, cum și cât ar trebui să simțim.

Ce simptome și reacții apar în cazul pierderii?

- tristețe, furie, vinovăție, dezorientare, șoc, confuzie, anxietate, neajutorare, dor intens, senzație de disociere, de irealitate, senzație de singurătate;

- senzația prezenței persoanei dispărute, preocupări legate de aceasta, neîncredere, idei paranoide;

- manifestări fizice precum oboseală, lipsă de energie, gol în stomac, nod în gât, presiune în piept, dificultatea de a respira;

- tulburări de somn, de apetit, dificultate de concentrare, tulburări ale atenției, plâns, oftat, retragere, izolare, lentoare sau hiperactivitate, vise intense, căutarea/păstrarea cu atenție a lucrurilor celui pierdut sau vizitarea locurilor ce ne amintesc de el/ea.

Etapele doliului

Sunt cunoscute mai multe modele teoretice, explicative ale pierderii unde doliul este văzut ca o succesiune de stadii, însă doliul mai poate fi privit și ca un proces variat, cu urcușuri și coborâșuri. Frecvent, experiența piederii nu este constantă, nu este trăită uniform, ci în „valuri” sau pusee. Pot să apară momente de „mai rău” dupa momente de „mai bine”, atunci când se intensifică suferința și toate amintirile și trăirile revin – aceste momente pot să apară inclusiv după ani de la pierdere.

În primele momente însă, persoana este în stare de șoc, plânge, poate avea o senzație de irealitate, se poate deconecta de propriile emoții, poate să fie agitată sau poate nega faptul că persoana dragă a murit.

După această fază de negare urmează o fază de furie, de mânie împotriva propriei persoane, împotriva altora sau împotriva celui decedat: „de ce mi s-a întâmplat mie asta?”, „de ce acum?”. Încercăm să căutăm explicații, vinovați și responsabili pentru ce s-a petrecut.

În faza de negociere persoana încearcă să-l aducă înapoi pe cel ce l-a pierdut, adică să negocieze în imaginar sau cu o forță supranaturală întoarcerea acestuia. Aici ne confruntăm cu acele momente când am da orice să dăm timpul înapoi, să putem fi din nou cu el sau cu ea.

În faza de depresie persoana este deziluzionată, fără speranță, are tendința să se retragă, să se izoleze și poate simți că această etapă nu se va mai termina niciodată.

În faza de acceptare persoana acceptă pierderea, îi găsește un înțeles, acceptă că nu mai poate schimba trecutul și acceptă să-și continue viața în ciuda evenimentului nefericit.

„Sarcini” în doliu sau ce ne poate ajuta să trecem prin acest proces

Primul lucru de la care pornim este admiterea realității pierderii. Impactul pierderii (chiar dacă moartea era oarecum previzibilă) ne creează o senzație de irealitate, ca și cum acest lucru nu s-a întâmplat de fapt. Deși acceptăm la nivel intelectual că acest lucru s-a întâmplat, la nivel emoțional se întâmplă cu totul altceva. La nivel emoțional este mai greu și poate dura mai mult timp deoarece este necesar să ne confruntăm cu emoțiile noastre, cu ceea ce trezește în noi acceptarea faptului că persoana nu se mai întoarce. De multe ori fugim din fața acestei realități, însă ne putem surprinde rememorând clipe care au legătură cu pierderea persoanei dragi, cu momentele de dinainte de pierdere, fie ele plăcute sau mai puțin plăcute și cu momentele de după. Să trecem prin ele cu răbdare și compasiune față de noi înșine și să ne dăm voie să ne trăim emoțiile ce urmează pentru a le putea elibera.

Durerea pierderii poate fi însoțită de furie, vinovăție, anxietate, neajutorare și chiar dacă este mai ușor să evităm, reprimăm sau negăm aceste trăiri, numai prin confruntare le putem elibera și putem să facem pace cu ceea ce s-a întâmplat și cu noi înșine. În cazul în care trăim doliul doar la nivel intelectual, înțelegem pierderea, înțelegem suferința celor de lângă noi, însă nu exprimăm emoțional toate acestea, mai devreme sau mai târziu, chiar peste luni sau ani, aceste emoții vor ieși la suprafață, poate mult mai intens și putem avea crize de plâns, regrete, sentimente de vinovăție, dor intens, simptome de anxietate și depresie, lipsă de valoare. Putem amânda doliul pentru o perioadă, însă nu-l putem evita pentru totdeauna.

Chiar dacă uneori cei din jurul nostru, din dorința de a ne ajuta, ne spun „să fim tari” sau „să ținem fruntea sus” ori „să nu mai plângem”, adevărul este că devenim „tari” doar după ce ne trăim durerea, iar a ne trăi durerea înseamnă și a ne exprima emoțiile.

Când o persoană iubită moare, nu este nimic neobișnuit să simțim furie din cauza frustrării și sentimentului de neajutorare; din cauza faptului că putem percepe situația ca fiind nedreaptă și, de multe ori, deși nu ne dăm seama, furia noastră este îndreptată spre cel care a plecat dintre noi tocmai pentru că a plecat. Conștient nu putem accepta acest lucru – că suntem furioși pe el/ea (ni se pare absurd și ireal), așa că deplasăm această furie spre alte persoane sau o întoarcem către noi înșine și atunci o trăim sub formă de vinovăție, depresie, lipsă de valoare.

După moartea cuiva apropiat, putem avea tendința să idealizăm acea persoană, iar dacă ne gândim de ce anume ne este dor, cu siguranță putem întocmi o listă nesfârșită, însă dacă ne întrebăm „de ce anume nu ne este dor?” putem ezita o lungă perioadă, tocmai din cauza acestei idealizări. Important este să conștientizăm atât sentimentele noastre pozitive, cât și cele negative.

De asemenea, poate fi greu să accepți moartea unuia dintre părinți dacă ai avut o relație dificilă cu acesta, dacă nu ai reușit să ierți,  dacă nu ai reușit să-i spui ce aveai de spus. Poți simți atât furie, cât și regret, te poți gândi că ai fi vrut să-i spui ce aveai pe suflet, însă nu ai facut asta niciodată, pentru că ai evitat o confruntare, iar acum este prea târziu. Pe de-o parte, te poți simți vinovat pentru sentimentele mai puțin plăcute sau resentimentele ce i le porți și, pe de altă parte, poți simți că doar trăirile negative ți-au rămas, iar în acest caz, ancorarea în aceste sentimente poate fi o manieră de evitare a suferinței sau tristeții inerente pierderii. În acest caz nu furia este reprimată, ci trăirile pozitive care au existat, fie ele și puține la număr. Pentru încheierea procesului de doliu, este necesară și recunoașterea sentimentelor pozitive.

Indiferent de felul în care a fost relația ta (frumoasă sau dificilă) cu un om care acum nu mai este printre noi, îi poți scrie o scrisoare în care să îi spui cât de mult a însemnat el pentru tine, dar și ceea ce nu ai putut să exprimi în timpul vieții lui – unele aspecte mai puțin plăcute, poate dureroase pentru tine, care, însă, sunt la fel de importante sau orice altceva simți în acel moment, să-ți iei rămas-bun după care să dai foc acelei scrisori ca un simbol al purificării suferinței tale, ca simbol al unei „încheieri”.

Simțim, de asemenea, tristețe și ne este util să o acceptăm și să o exprimăm într-o manieră care să nu ne copleșească, să nu ne „imobilizeze”. Tristețea însoțită de conștientizarea a ceea ce am pierdut și de conștientizarea semnificației lacrimilor este absolut firească, dar să observăm când avem tendința de a ne hrăni această tristețe, de a o amplifica într-un mod care nu ne ajută în mod real.

Oamenii se simt și vinovați, iar de multe ori acest sentiment de vinovăție este irațional – se simt vinovați pentru că își spun că nu au făcut mai mult pentru a-l salva pe cel care a plecat (deși au făcut tot ce au putut), pentru că se gândesc că dacă ar fi făcut un anumit lucru, poate că acel eveniment nu s-ar fi întâmplat – „dacă nu aș fi plecat în seara aceea, poate că nici el nu ar fi plecat și nu s-ar fi întâmplat accidentul”, „dacă nu aș fi adormit în noaptea aceea, poate că l-aș fi putut salva” (o soție gândindu-se la soțul care a suferit un accident vascular cerebral); ori se simt vinovați pentru că nu suferă cum „ar trebui”, de fapt cum se așteaptă cei din jur sau societatea să-și manifeste suferința. Uneori se întâmplă lucruri care nu sunt în controlul nostru, oricât de mult ne-am dori să le putem controla și nu depind de noi sau mult prea puțin depind de noi.

Sentimentul de neajutorare și anxietatea apar, în principiu, din credința că nu ne putem descurca pe cont propriu, că nu vom reuși să ne continuăm viața fără cel pierdut. Avem, însă, resurse nebănuite care ne vor ghida pașii, ne vor da putere și ne vor ajuta să ne adaptăm la noua situație de viață. Anxietatea apare și pentru că moartea celui apropiat ne pune față în față cu propria mortalitate și ne amplifică această teamă care se află undeva în fundalul minții noastre.

Dă-ți voie să-ți trăiești emoțiile și să le eliberezi, fii blând și răbdător cu tine și permite compasiunii față de tine însuți să intre în mintea și în sufletul tău.

O altă „sarcină” în procesul de doliu este adaptarea la decesul persoanei dragi, acomodarea cu pierderea – vorbim aici și despre redefinirea propriei identități, dar și despre definirea rolurilor pe care persoana dragă le juca în viața noastră și dezvoltarea unor strategii de a umple aceste roluri în absența ei. Chiar dacă la început ne este greu și ne putem simți frustrați, neajutorați și speriați, cu timpul putem observa anumite aspecte pozitive ale redefinirii identității noastre (cine suntem fără acea persoană și ce trebuie să facem) – poate am devenit mai puternici, mai asertivi sau mai compasivi.

De asemenea, redefinirea relației cu cel ce a plecat este un alt pas – ce loc ocupă el în mintea și în inima ta? Relația se continuă, de exemplu, prin amintiri sau prin sentimentele ce i le-ai purtat/le porți. Faptul că cineva pleacă dintre noi nu înseamnă că el nu mai există în conștiința noastră și tocmai de aceea este important să îi redefinim locul emoțional într-o manieră care să ne ajute și să onorăm experiențele împreună, dar și să ne putem continua viața.

Când pierdem o persoană iubită, putem avea senzația că nu ne vom mai reveni niciodată, că toată viața vom trăi cu această durere pe care o simțim acum. Putem să începem să ne punem la îndoială propria sănătate mintală, deoarece trăim lucruri care nu fac parte din viața noastră obișnuită și avem trăiri care ne sperie. Ne putem simți foarte confuzi, putem avea fluctuații emoționale și chiar halucinații. Putem să reacționăm foarte intens la anumiți stimuli care ne amintesc de persoana pierdută sau putem să fim astăzi mai bine și mâine, fără să realizăm de ce, mult mai rău. Este important să nu uităm să avem grijă de noi, să căutăm soluții pentru gestionarea situației și să cerem ajutor. Un prieten, un grup de suport sau un ajutor specializat poate contribui foarte mult în a ne ajuta să trecem prin acest proces.

Durerea acută va trece, vom reuși să facem pace cu ceea ce s-a întâmplat și să integrăm suferința. Ne vom reconcilia cu noua noastră viață și cu noul nostru „eu”. Vom descoperi alte înțelesuri și ne vom redefini o parte din propriul sens. Iar în toată această călătorie, să nu uităm ingredientele cheie – răbdarea, compasiunea și grija față de noi înșine.

Dr. Ursula Sandner

 

 

3 comentarii pentru “Pierderea și doliul – la ce să ne așteptăm?

  1. Bună dimineața. Profund adevărat, eu am trecut prin toate stările și de aproximativ un an de zile încă nu s-a terminat…, nici nu cred că se poate termina definitiv vreodată… Mulțumesc mult pentru articol.
    O zi frumoasă vă doresc și multă sănătate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *