Există anumite comportamente care, atunci, când le observi la altcineva, te fac să devii mai atent sau mai precaut. De exemplu, când vezi că o persoană este inconsecventă, dă mereu vina pe alții, nu își asumă responsabilitatea pentru propriile greșeli sau îți încalcă limitele, interpretezi asta ca pe un semnal de alarmă. Când astfel de comportamente apar la tine, le numești altfel: „Așa sunt eu”, „Așa simt eu”, „Sunt mai sensibil”.
Ce comportamente justifici la tine, deși la alții le-ai considera semnale de alarmă?
– cauți constant aprobarea celorlalți pentru că nu ești sigur pe tine și pe deciziile tale – îți spui că ești „prudent” sau că „îți place să iei în calcul mai multe păreri”, dar poate fi vorba despre altceva, de fapt. Pe de-o parte, transferi într-o anumită măsură responsabilitatea deciziilor tale către cei din jur, ca să nu rămâi singurul „vinovat” dacă lucrurile nu ies așa cum ai sperat.
Pe de altă parte, ai nevoie ca cineva să-ți confirme că ai ales bine. Nu vrei să greșești, să-i superi pe ceilalți sau să fii respins. În multe situații, chiar îți schimbi deciziile în funcție de părerile primite, iar cu timpul devine mai important să obții aprobarea celorlalți decât să acționezi așa cum îți dorești tu cu adevărat;
– te justifici excesiv din teama de a nu fi respins sau de a nu dezamăgi pe cineva – de exemplu, de fiecare dată când spui „nu”, simți nevoia să îți explici motivele, să te scuzi, să-l faci pe celălalt să te înțeleagă și să nu se supere pe tine. Când te justifici și explici prea mult, este ca și cum ai cere permisiunea de a avea propriile limite sau preferințe, iar cu cât oferi mai multe explicații, cu atât celălalt are mai multe lucruri de care să se agațe pentru a te contrazice sau a te face să te răzgândești;
– pierzi ore întregi urmărind podcasturi sau videoclipuri motivaționale, spunându-ți că „te documentezi”, că „înveți”, că „te pregătești și că vei acționa la momentul potrivit”. Și, da, poate chiar afli lucruri utile, dar în viața ta nu se schimbă nimic concret, deoarece în afară de a acumula informații, nu faci nimic altceva. Asculți sau notezi idei, le discuți cu alții, iar acest lucru îți dă o falsă senzație de progres. A urmări un astfel de conținut devine util doar dacă aplici ceva concret în viața ta, altfel nu faci decât să îți găsești noi explicații, mai complexe și mai inteligente, prin care să justifici de ce nu schimbi nimic;
– vorbești urât despre tine, sub masca autoironiei – spui cu zâmbetul pe buze: „Nu sunt bun de nimic”, „Mereu greșesc”, „Sunt o catastrofă”. Însă dacă ai auzi o persoană apropiată spunând aceleași lucruri, ți-ai da seama că sub acest umor aparent se ascunde o stimă de sine fragilă sau vocea cuiva care, la un moment dat, a desconsiderat-o sau devalorizat-o. Te critici tu primul pentru a evita să te critice alții și, în același timp, încerci să provoci un anumit răspuns din partea celor din jur – să te contrazică, să-ți spună că nu este așa. Însă cuvintele pe care le repeți despre tine, chiar și în glumă, se transformă treptat în etichete pe care chiar ajungi să le crezi;
– eviți conversațiile dificile sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine sau că acea persoană va înțelege fără să fie nevoie să-i spui nimic – îți este teamă de confruntări, de ce ar putea spune celălalt, nu vrei să-l superi ori simți că nu ai puterea de a-ți apăra punctul de vedere până la capăt. Lași de la tine și închizi ochii doar „ca să fie bine” în acea relație, însă în acest fel îți tulburi tu liniștea interioară și acumulezi din ce în ce mai multe frustrări și resentimente. Varianta cea mai sănătoasă este să accepți pur și simplu că vei simți disconfort pe moment și să spui ce ai de spus, deoarece nicio problemă nu se rezolvă doar pentru că alegi să o ignori;
– dai vina pe factori din exterior pentru felul în care arată viața ta – șeful este nedrept, partenerul nu te înțelege, părinții sunt de vină pentru situația ta actuală, vremurile sunt grele, „ai fost mereu ghinionist”. Toate acestea pot fi adevărate într-o anumită măsură, însă dacă tu cauți vinovații doar în exterior, înseamnă că nimic din viața ta nu depinde de tine. Iar dacă nimic nu depinde de tine, nici nu ai puterea să schimbi ceva. În timp, această neputință devine o profeție care se împlinește de la sine. Pentru că ești convins că nu ai control, încetezi să mai încerci, devii pasiv și nu mai schimbi nimic. Iar când viața ta rămâne fix la fel, îți spui: „Vezi? Am avut dreptate, chiar nu depindea de mine”. Fără să-ți dai seama, comportamentul tău a creat exact realitatea de care te plângeai;
– te compari doar cu cei pe care îi consideri sub nivelul tău – te simți valoros, capabil sau mulțumit de tine doar atunci când vezi că altcineva o duce mai rău, are eșecuri mai mari sau face greșeli mai grave. În realitate, încerci să compensezi lipsa de încredere în sine printr-un fals sentiment de superioritate. Însă atunci, când întâlnești pe cineva care a făcut mai mult decât tine, inevitabil ajungi să te simți din nou „mic” și neimportant. Singura comparație care te ajută cu adevărat să evoluezi este cea cu tine însuți. Așa îți dai seama mai clar ce ai schimbat deja în felul în care gândești și reacționezi, dar și unde mai ai de lucrat cu tine;
– îi vorbești pe alții pe la spate, în loc să le spui direct ce te deranjează – îți descarci frustrările vorbind cu prieteni sau colegi, dar eviți persoana cu care, de fapt, ai acea problemă. Spui că „nu vrei să strici relația” sau că „nu are sens să discuți cu cineva care oricum nu va înțelege”, însă, în realitate, îți este teamă de confruntare și de reacția pe care celălalt ar putea s-o aibă. Doar că nu rezolvi nimic așa; doar îți alimentezi nemulțumirile, fără ca ceva să se schimbe cu adevărat. În plus, cei cărora le povestești pot ajunge să nu mai aibă încredere în tine, pentru că se întreabă dacă nu cumva vei proceda la fel dacă vei avea o nemulțumire legată de ei;
– eviți cu orice preț să rămâi singur și îți găsești mereu lucruri de făcut, oameni cu care să vorbești sau alte distrageri – îți spui că ești o persoană sociabilă sau că îți place să fii activ, însă, de fapt, eviți să rămâi doar tu cu tine, în liniște, ca să nu fii nevoit să te confrunți cu ceea ce iese la suprafață atunci: propriile nesiguranțe, nemulțumiri, întrebări la care nu vrei să-ți răspunzi sau emoții neplăcute.
Dar toate acestea nu dispar doar pentru că le ignori. Tensiunea aceea interioară se transformă într-o stare de oboseală continuă, o stare de neliniște, de iritabilitate sau senzația că trăiești pe pilot automat. Și tocmai acele momente de liniște, de solitudine îți oferă contextul oportun să te înțelegi mai bine, să-ți dai seama care sunt nevoile tale reale și ce este cu adevărat important pentru tine;
– te-ai obișnuit să eviți orice formă de disconfort și cauți doar plăceri imediate – cumperi impulsiv lucruri de care nu ai nevoie, verifici compulsiv telefonul ca nu cumva să fi ratat vreo notificare, mănânci „ceva bun” doar ca să-ți schimbi starea. Îți spui că meriți să îți faci și tu o bucurie sau că ai avut o zi grea și ai nevoie să te relaxezi, dar în spatele acestor lucruri se ascunde dificultatea de a tolera frustrarea, plictiseala sau neliniștea.
De fiecare dată când cauți o astfel de satisfacție imediată, creierul tău eliberează dopamină, neurotransmițătorul implicat în anticiparea recompensei. Cu timpul, se obișnuiește cu aceste „doze” rapide și începe să le caute constant, iar momentele de liniște, de plictiseală sau de așteptare devin tot mai greu de suportat. Ajungi să recurgi la acele obiceiuri mai degrabă pentru a scăpa de agitația și nemulțumirea pe care le simți în lipsa lor, decât pentru bucuria pe care ți-o mai aduc.
Nu este nimic în neregulă să te bucuri, din când în când, de astfel de mici plăceri. Problema apare atunci când ele devin singurul mod prin care îți mai poți regla starea emoțională. Dar pentru a construi ceva durabil în viața ta este nevoie să poți tolera disconfortul, mai ales la început. Fără această capacitate, vei renunța de fiecare dată când apare primul obstacol;
– tolerezi lipsa de respect și nu pui limite – cineva îți vorbește urât, glumește pe seama ta într-un mod care te rănește, îți încalcă limitele, iar tu spui că „nu-i nimic” sau că „nu a vrut să spună asta”. Găsești justificări și scuze comportamentelor lipsite de respect ale celor din jur, spunându-ți că ești „înțelegător” sau că „nu vrei să faci scandal din nimic”.
În realitate îți este teamă de confruntări, de cum va reacționa acea persoană (poate te aștepți să se supere, să devină și mai ostilă, să te respingă) sau ai fost învățat de mic că „așa se face”, că trebuie să suporți, să taci, să nu deranjezi. Doar că, în acest fel, ajungi să acumulezi frustrări și resentimente care pot ieși la suprafață când te aștepți mai puțin.
Devii iritabil, epuizat, te simți tot mai încărcat și, pentru că simți că ai ajuns la capătul puterilor, ajungi să-ți verși nervii pe oamenii care nu au nicio vină. Cu timpul, se mai întâmplă un lucru: stima ta de sine scade tot mai mult, pentru că de fiecare dată când treci cu vederea o încălcare a limitelor tale, ți se întărește ideea că nevoile și demnitatea ta nu sunt suficient de importante ca să le aperi.
Oamenii se poartă cu noi așa cum le permitem. Atunci, când nu pui limite, persoana respectivă înțelege că poate continua în același fel. A pune limite nu înseamnă să fii agresiv ori să faci scandal. Înseamnă să spui clar și ferm ce este și ce nu este ok pentru tine. Desigur, unora nu le va conveni, însă acest aspect nu depinde de tine. Cei care te respectă cu adevărat vor înțelege; cei care nu, se vor supăra tocmai pentru că nu vor mai putea dispune de timpul și de atenția ta ori de câte ori au chef;
– promiți prea multe și nu te ții de cuvânt – spui „da” când, de fapt, vrei să spui „nu”, îți asumi lucruri despre care știi, de la început, că nu ai timp, energie sau disponibilitate să le duci până la capăt și apoi inventezi scuze pentru a justifica de ce nu le-ai făcut. Faci asta de teamă să nu dezamăgești, pentru a-ți păstra o anumită imagine în fața celorlalți sau pentru că te entuziasmezi pe moment și nu te mai gândești dacă, într-adevăr, vei avea timp, energie sau disponibilitate reală.
De fiecare dată când spui „da” sau promiți ceva doar ca să le faci pe plac altora, îți ignori propriile limite. Iar de fiecare dată când nu te ții apoi de cuvânt, în interiorul tău apare o stare de tensiune și de rușine. Ca să scapi de ea, începi să inventezi scuze noi, să amâni răspunsurile sau, mai rău, să-i eviți cu totul pe oamenii cărora le-ai promis acele lucruri.
Iar acest lucru îți afectează și încrederea în sine. Pentru că, atunci, când vezi în mod repetat că nu reușești să faci ceea ce ai promis, începi să te îndoiești că ești capabil să duci ceva la bun sfârșit. De aceea, atunci, când vei dori să schimbi ceva cu adevărat important pentru tine, poți renunța chiar înainte de a începe, pentru că deja îți spui în sinea ta: „De ce să mă mai obosesc, oricum știu că nu mă voi ține de cuvânt”.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Ai curaj să spui „nu” atunci când „nu” este răspunsul tău sincer. Este o dovadă de respect atât față de tine, cât și față de celălalt, decât să promiți că faci un lucru, iar apoi să nu te ții de cuvânt.
Recunoașterea acestor comportamente este primul pas și nu este întotdeauna ușor. Este nevoie să fii sincer cu tine ca să recunoști că faci și tu ceea ce nu ți-ar plăcea să vezi la alții, iar acest lucru poate fi inconfortabil. Dar simpla recunoaștere nu este suficientă pentru a produce o schimbare. Pentru asta, ai nevoie să înțelegi ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor justificări și de ce, chiar și atunci când le vezi, îți este greu să te comporți altfel.
În partea a doua a acestui articol vom discuta despre mecanismele psihologice din spatele lor și despre pașii concreți prin care poți începe schimbarea. Ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner
Întrebări frecvente
Dacă recunoști aceste comportamente la tine, înseamnă că ești un om „rău”?
Nu. A avea comportamente problematice nu te face un om „rău”, te face un om ca oricare altul, care are propriile frici, tipare învățate în copilărie și mecanisme de apărare pe care încă nu a apucat să le înțeleagă. Toți oamenii au astfel de vulnerabilități. Unii aleg să le privească și, pe parcurs, învață să se schimbe. Alții aleg să le ignore și rămân ani întregi prinși în aceleași tipare. Iar atunci, când poți spune: „Da, fac și eu asta”, încetezi să te mai aperi și să găsești scuze pentru comportamentele tale, iar de acolo poți începe să te cunoști cu adevărat.
Este întotdeauna greșit să spui „așa sunt eu”?
Nu. Există momente în care „așa sunt eu” descrie o preferință reală și legitimă – îți place să petreci timp singur, ești o persoană care are nevoie de timp înainte de a lua o decizie, îți place mai mult să asculți decât să vorbești. În astfel de situații, formularea nu este o problemă, atâta timp cât nu o folosești ca să eviți responsabilitatea pentru felul în care te porți.
Devine o problemă atunci când „așa sunt eu” este folosit pentru a justifica un comportament care face rău: agresivitatea, lipsa de respect, promisiunile încălcate ș.a.m.d. Diferența se vede în efectul concret al comportamentului tău. Dacă îți exprimi o nevoie sau o limită reală, este firesc să o respecți. Însă dacă repeți un comportament care îți afectează relațiile, îi rănește pe ceilalți sau îți creează aceleași probleme, din nou și din nou, „așa sunt eu” nu mai descrie cine ești, ci devine o scuză pentru ceea ce nu vrei încă să schimbi.
Cum îți dai seama dacă cineva îți spune „nu te schimba niciodată” pentru că te apreciază sau pentru că schimbarea ta l-ar incomoda?
Astfel de afirmații se referă, de obicei, la calități, nu la comportamentele problematice. Cineva care te iubește cu adevărat nu te încurajează să ignori felul în care comportamentele tale te afectează pe tine sau pe ceilalți. Însă uneori persoana care îți spune asta a beneficiat, direct sau indirect, de aspectele pe care te gândești să le schimbi – de tendința ta de a lăsa de la tine, de a nu pune limite, de a fi mereu disponibil. În acest caz, „nu te schimba” înseamnă, de fapt, „continuă să fii disponibil pentru mine la fel cum ai fost și până acum”. Așa că întreabă-te cine are ceva de pierdut dacă tu îți schimbi comportamentul.
Ce faci dacă recunoști mai multe dintre aceste comportamente la tine? Trebuie să le schimbi pe toate deodată?
Nu. Dacă încerci să schimbi totul în același timp, cel mai probabil vei ajunge să te epuizezi și să renunți. Începe cu un singur comportament – cel care îți creează, în momentul acesta, cea mai multă suferință sau conflicte repetate cu cei din jur. Un tipar vechi nu se schimbă peste noapte, are nevoie de răbdare din partea ta. De multe ori, când începi să înțelegi de ce apare acel comportament, descoperi că în spatele lui se ascunde o frică – de a nu fi respins, de a nu dezamăgi, de a nu fi suficient de bun. Și aceeași frică poate sta și în spatele altor comportamente din viața ta. Așa că, atunci, când reușești să înțelegi această frică, vei observa că și celelalte comportamente vor începe să apară mai rar.
Este posibil să nu vezi la tine niciunul dintre aceste comportamente?
Este posibil, însă ar fi bine să te întrebi de ce. Uneori chiar nu ai niciunul dintre aceste tipare, însă alteori se poate ca tu să fii mai îngăduitor cu tine decât cu cei din jur sau să te ferești să vezi la tine ceea ce te-ar deranja. O modalitate simplă de a verifica este să întrebi câțiva oameni apropiați dacă observă la tine ceva din ce ai citit aici. Dacă ei recunosc lucruri pe care tu nu le-ai văzut, este un semn că ai putea avea câteva „puncte oarbe”. Toți avem pentru că, oricât am încerca, ne este greu să ne analizăm complet obiectiv. Însă contează ce faci atunci când cineva îți spune ceva despre tine: te aperi imediat sau îți iei un răgaz să te gândești dacă poate există un sâmbure de adevăr în ce a spus?
