Ne este greu să recunoaștem la noi comportamentele problematice pentru că ele ar contrazice imaginea favorabilă pe care o avem despre noi înșine. Apare, astfel, un conflict interior între cum credem că suntem și cum ne comportăm de fapt și, pentru a scăpa de acest conflict, începem să ne găsim justificări. Schimbarea începe atunci când ne asumăm responsabilitatea pentru ce facem și înțelegem ce se află în spatele acelui comportament.
În prima parte a acestui articol am vorbit despre comportamentele pe care ajungem să le justificăm prin „așa sunt eu”, deși la altcineva le-am considera semnale de alarmă. În continuare vom vorbi despre motivele pentru care ne este atât de greu să vedem la noi ceea ce observăm cu ușurință la alții și ce putem face pentru a schimba ceva.
De ce ne este greu să vedem la noi ceea ce observăm imediat la alții?
A-ți recunoaște propriile comportamente problematice presupune să accepți și ceea ce nu se potrivește cu imaginea favorabilă pe care o ai despre tine însuți.
Atunci, când un comportament intră în conflict cu felul în care ne vedem – „Sunt un om bun”, „Sunt o persoană care își ține cuvântul” – apare o tensiune interioară, numită în psihologie disonanță cognitivă. Pentru a reduce acea tensiune, putem să schimbăm fie comportamentul, fie felul în care îl interpretăm, adică explicațiile, credințele și justificările prin care îl facem să pară acceptabil. De multe ori, alegem varianta a doua, pentru că este mai ușoară. A schimba un comportament presupune mai mult efort și mai mult timp decât a „rescrie” povestea pe care ne-o spunem despre el.
Este mai simplu să spui că nu ai fost agresiv, ci doar sincer; că nu ai încălcat o limită, ci că celălalt a fost prea sensibil. În felul acesta, atenția se mută de la efectul pe care comportamentul tău îl are asupra celuilalt la explicația care te ajută să îți păstrezi acea imagine bună despre tine. Conflictul interior cauzat de nepotrivirea dintre cum te vezi și cum te-ai comportat dispare, însă comportamentul problematic rămâne același.
Dacă tot repeți astfel de justificări, ele nu mai sunt explicații punctuale pentru anumite situații, ci devin afirmații pe care ajungi să le crezi despre tine însuți: „Eu doar spun lucrurilor pe nume”, „Eu evit conflictele”, „Eu sunt mai sensibil”. Iar ceea ce a fost, la început, o explicație convenabilă pentru un comportament ajunge să fie confundată cu felul tău de a fi.
„Așa sunt eu” mută, de fapt, un comportament din sfera alegerii în sfera identității, iar dacă ceva ține de identitatea ta, dispare necesitatea de a-l schimba, deoarece nu mai este „ceva ce faci”, ci „ceva ce ești”. Și, odată cu asta, dispare și responsabilitatea pentru el. Nu mai privești comportamentul ca pe o alegere pe care o faci zi de zi, ci ca pe o caracteristică pe care ceilalți trebuie să o accepte ca atare.
De aceea, când cineva îți atrage atenția, de exemplu, că felul în care „spui lucrurilor pe nume” devine uneori agresiv sau îi rănește pe ceilalți, nu mai auzi o observație despre un comportament pe care l-ai putea schimba, ci o critică la adresa ta ca om, iar reacția firească este să te aperi.
De cele mai multe ori, această reacție defensivă nu aparține instanței tale de adult, ci copilului tău interior. Copilul este cel care cere acceptare necondiționată. Adultul, în schimb, își observă propriul comportament, înțelege ce efect are asupra celor din jur și își asumă responsabilitatea pentru el. Iar atunci, când copilul interior preia controlul, comportamentele problematice rămân neschimbate, pentru că o parte din tine refuză să le privească drept ceea ce sunt: alegeri de care tu ești responsabil.
Oamenii găsesc justificări comportamentelor proprii și pentru că le este greu să-și recunoască greșelile fără să simtă imediat rușine sau vinovăție. Însă, atunci, când te ascunzi în spatele scuzelor, nu faci decât să amâni o schimbare de care ai, de fapt, nevoie. O greșeală nu îți definește identitatea; este doar o alegere făcută într-un anumit moment din care poți învăța și pe care poți hotărî să nu o mai repeți data viitoare. Iar când începi să-ți privești greșelile în felul acesta, vinovăția și rușinea își pierd treptat din putere. În locul lor, rămâne doar responsabilitatea – pentru ceea ce faci, pentru consecințele acțiunilor tale și pentru ceea ce alegi să faci de acum încolo.
Cum începi să schimbi aceste tipare?
– renunță la formularea „așa sunt eu” și înlocuiește-o cu „am ales să fac asta” sau, mai simplu, „am făcut asta”. „Așa sunt eu” te scutește de orice responsabilitate – dacă ești așa, nu ai ce să faci. Dacă spui, în schimb: „Am ales să fac asta” recunoști că tu ești responsabil pentru acel comportament și la fel de bine poți alege să nu-l mai repeți;
– conștientizează ce frici se ascund în spatele comportamentelor tale – de exemplu, cauți aprobarea altora pentru că îți este teamă să nu fii respins; eviți conversațiile dificile pentru că îți este teamă că, dacă spui ce simți, celălalt se va îndepărta. Odată ce reușești să identifici frica din spatele unui comportament, poți ajunge la „rădăcină” și poți lucra cu tine pentru a înțelege și a depăși acea frică;
– fă un pas în spate și observă-te din exterior – când reacționezi într-un fel anume, încearcă să te privești pentru câteva momente din exterior, ca și cum ai observa o altă persoană. Apoi întreabă-te: „Dacă ar face altcineva exact ce fac eu acum, ce aș gândi despre acea persoană?”. Iar atunci, când persoanele care te iubesc îți atrag atenția asupra unui comportament care le îngrijorează, încearcă să nu răspunzi imediat, pentru că tendința va fi să te aperi, să le contrazici, să te justifici. Ia-ți puțin timp și gândește-te la ce ți s-a spus. E posibil să fie un sâmbure de adevăr acolo? Sau să existe vreun motiv pentru care îți este greu să accepți acele lucruri? Uneori cei din jur pot observa lucruri despre tine pe care ție îți este greu deocamdată să le vezi sau să le accepți;
– săptămâna aceasta, fă o singură alegere diferită – nu trebuie să schimbi totul deodată. Identifică un singur moment în care, de obicei, te scuzi spunând că „așa ești tu” și fă ceva diferit de cum ai face în mod obișnuit: poartă acea conversație pe care ai tot încercat să o eviți, pune o limită clară sau spune „nu” într-o situație în care de obicei cedezi, fără să te mai justifici după aceea. Așa poți face o schimbare reală, făcând câte un pas mic în fiecare zi. Fiecare astfel de alegere îți arată că „așa sunt eu” înseamnă, de multe ori, „așa m-am obișnuit să reacționez”.
– nu fugi de disconfortul inerent oricărei schimbări – să schimbi un obicei vechi este incomod, iar acest disconfort face parte din proces. Dar „mi-e greu” nu înseamnă că „nu ești în stare” și nici că ai eșuat, ci doar că înveți ceva nou – să reacționezi și altfel decât ai făcut-o până acum. Fii răbdător cu tine, deoarece vor exista zile în care te vei întoarce la vechile tipare sau zile în care vei fi dezamăgit de tine. Observă ce s-a întâmplat, înțelege de ce și data următoare încearcă din nou.
Există și situații în care, oricât ai încerca să lucrezi cu tine, îți este greu să schimbi singur anumite tipare, mai ales atunci când ele se repetă de ani de zile și au legătură cu temeri mai vechi sau cu felul în care ai învățat să te protejezi când te simți respins, criticat sau atacat. În astfel de cazuri, psihoterapia te poate ajuta să înțelegi mai bine de unde vin reacțiile tale, când apar cel mai des și de ce ajungi să repeți aceleași comportamente, chiar și atunci când știi că îți fac rău ție sau îi rănesc pe cei din jur. Iar treptat înveți să nu mai reacționezi automat și să alegi un mod mai sănătos de a răspunde.
Un comportament pe care l-ai atribuit mult timp „felului tău de a fi” poate să fi fost, la început, doar o manieră prin care ai încercat să te protejezi. Poate te-a ajutat cândva să eviți respingerea, rușinea, critica sau sentimentul că nu ești suficient de bun. Dar un mecanism care te-a protejat într-o anumită etapă a vieții tale poate ajunge, mai târziu, să te limiteze și să îți afecteze relațiile. De aceea, dacă începi să schimbi anumite comportamente, acest lucru nu înseamnă că renunți la identitatea ta, ci doar la niște reacții mai vechi care nu îți mai sunt benefice acum.
Dr. Ursula Sandner
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Întrebări frecvente
Care este diferența dintre acceptarea de sine și „așa sunt eu” ca justificare?
Acceptarea de sine presupune să te vezi așa cum ești, să vezi inclusiv acele comportamente care îi afectează pe cei din jur sau care te limitează pe tine. Îți asumi responsabilitatea pentru ele și știi că poți alege să le schimbi, dacă îți dorești. „Așa sunt eu” este opusul acestei atitudini; este o manieră prin care refuzi să îți analizezi un comportament, spunând că, de fapt, nu ai ce să schimbi. Iar dacă nu mai vorbești despre ceva ce faci, ci despre ceva ce crezi că ești, schimbarea pare imposibilă. Cine se acceptă cu adevărat își poate recunoaște și greșelile. Când cineva îi atrage atenția asupra unui comportament, ascultă fără să simtă imediat nevoia să se apere. Poate să spună: „Ai dreptate, am observat și eu asta la mine” și nu se simte din acest motiv mai puțin valoros.
Cum îi spui cuiva apropiat că folosește „așa sunt eu” ca scuză, fără să-l ataci?
Nu începe prin a-l caracteriza ca persoană: „Ești egoist”, „Ești agresiv”, „Nu îți pasă”. Vorbește despre un moment concret și despre efectul pe care l-a avut asupra ta: „Când mi-ai spus ieri acel lucru, m-am simțit rănit”. În felul acesta, nu îi aduci un atac la persoană, ci aduci în discuție un comportament anume. Mai departe, nu mai depinde de tine. Dacă acea persoană este dispusă să se gândească la felul în care a reacționat, nu se va grăbi să se apere sau să se justifice. Însă dacă ignoră ce i-ai spus, minimalizează situația sau îți dă de înțeles că problema este la tine, explicațiile suplimentare nu mai ajută. În acel punct, rămâne să te întrebi cât de multe ești dispus să mai accepți tu în acea relație.
Care este diferența dintre o explicație și o scuză?
O explicație te ajută să înțelegi de ce ai reacționat într-un anumit fel. Poate ai fost obosit, speriat, copleșit sau ai repetat un tipar mai vechi. Dar odată ce înțelegi de ce te-ai comportat într-un anumit fel, încerci să procedezi diferit data viitoare. Adică îți asumi responsabilitatea pentru schimbare. O scuză, în schimb, este folosită ca să închizi discuția și să nu mai fii nevoit să te confrunți cu efectele comportamentului tău. Îți spui: „Am fost nervos”, „Așa reacționez eu” și, da, aceste lucruri pot fi adevărate, dar nu anulează efectele pe care comportamentul tău le-a avut. Ceea ce contează este ce faci după aceea – încerci să îndrepți lucrurile și să schimbi ceva sau doar vrei să-ți aperi imaginea, ascunzându-te în spatele unor scuze?
Ce faci dacă îți dai seama că folosești „așa sunt eu” ca scuză, dar în același timp te simți copleșit de vinovăție pentru comportamentele tale din trecut?
Vinovăția te blochează în loc să te ajute să faci schimbări. Când te învinovățești prea tare, mintea ta caută rapid o cale să scape de acea stare, iar cele mai la îndemână soluții sunt exact justificarea – „Nu am avut ce să fac” sau minimalizarea – „Nu a fost chiar așa de grav”. Practic, vinovăția te împinge să repeți aceleași comportamente pe care încerci, de fapt, să le schimbi.
Ceea ce ajută cu adevărat este asumarea responsabilității. Un om care se învinovățește își spune: „Sunt un om rău pentru ceea ce am făcut” și rămâne blocat în trecut. Un om care își asumă responsabilitatea își spune: „Ceea ce am făcut i-a rănit pe cei din jur și, de acum înainte, aleg să procedez altfel” și de aici poate începe să facă schimbări în prezent.
Iar dacă ai greșit cuiva, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să îți ceri scuze și să încerci să îndrepți acea greșeală dacă este posibil, străduindu-te, în același timp, să nu mai repeți acel comportament.
De ce devii defensiv și simți nevoia să te aperi când cineva îți atrage atenția asupra unui comportament?
Când cineva îți atrage atenția asupra unui comportament, iar tu simți imediat nevoia de a te apăra, această reacție poate să fie, de fapt, o reacție a copilului tău interior – acea parte din tine care în copilărie nu s-a simțit în siguranță, care s-a simțit criticată, respinsă sau nevăzută. Ce poți face este să nu răspunzi imediat. Ia-ți câteva secunde, respiră adânc și adresează-te, în gând, acelei părți din tine: „Știu că te doare ce auzi. Te înțeleg. Însă acum sunt eu, adultul, aici, iar eu pot să fac față acestei discuții”. Printr-un astfel de exercițiu, copilul tău interior simte că nu mai trebuie să gestioneze singur acea situație și se poate liniști. Iar în acel moment, poți asculta ce ți se spune fără să te aperi imediat și poți decide dacă există ceva de schimbat.
