Ești în continuare „copilul cel bun”?

Copilul cel bun este copilul care a învățat că trebuie să se supună și să le facă pe plac părinților pentru a le câștiga iubirea și aprobarea. Este copilul ascultător care nu deranjează pe nimeni prin cerințele, nevoile sau comportamentele lui, care nu-și exprimă emoțiile pentru că a învățat că acestea nu-i sunt acceptate (de exemplu, dacă un copil se înfurie poate să fie respins, certat sau pedepsit de părinți, învățând astfel că nu are dreptul să se înfurie ori că este greșit să te înfurii, în loc de a fi ajutat să proceseze și să elibereze această emoție, adresând apoi comportamentul), care nu este prea gălăgios, care se comportă întodeauna „frumos” pentru a nu-și face părinții de rușine, care trebuie să fie într-un anumit fel, să se ridice la standardul anumitor așteptări, altfel este un copil rău și nevaloros care nu merită să fie iubit și apreciat pentru cine este el în autenticitatea lui.

Copiii testează în permanență limitele care le sunt trasate și parte din educarea lor implică reamintirea faptului că aceste limite nu pot fi încălcate, cel puțin nu fără a exista consecințe. Nu putem lăsa un copil să facă tot ce vrea, când vrea, cum vrea și să ne așteptăm ca acesta să ajungă un adult funcțional. Însă ceea ce face diferența este maniera în care părintele îi atrage atenția copilului atunci când greșește și, în general, atitudinea pe care o are părintele față de copil – îi induce ideea că este un copil „rău” și nevaloros pentru că a greșit, își retrage afecțiunea, îi adresează cuvinte urâte, îl umilește, îl face să se simtă responsabil de propriile sentimente – „de ce mă superi, vrei să moară mama?” sau îl ajută să-și corecteze comportamentul fără a-i leza personalitatea și sentimentul propriei valori?

Copiii care nu s-au simțit acceptați de către părinții lor, care au învățat că doar prin a se supune și a fi ascultători pot rămâne în grațiile părinților (sau pot evita o furtună emoțională din partea părinților ori alte manifestări abuzive) sau că iubirea părintelui este condiționată de felul în care ei se comportă ajung să își suprime propriul Sine, să se simtă lipsiți de valoare, să nu mai aibă încredere în ei, să își piardă spontaneitatea și autenticitatea și să dezvolte un Sine fals care este, de multe ori, sursa afecțiunilor fizice, psihice sau emoționale care încep să se dezvolte ulterior în viață.

Cum este adultul care trăiește în continuare prin prisma identității de copil cuminte?

A fi un copil „bun”, adică supus, obedient, cuminte, este inițial un mecanism de „supraviețuire” (deoarece depinzi în totalitate de părinții tăi și simți că trebuie să le faci pe plac pentru a-ți asigura această „supraviețuire”), ulterior putând deveni un tipar de gândire și comportament care, la vârsta adultă, te transformă într-un om care:

- le face pe plac celorlalți cu prețul propriei bunăstări;

- se sacrifică și face compromisuri pentru alții;

- se străduiește să le îndeplinească celorlalți așteptările și suferă teribil când este criticat sau nu primește aprecierea și validarea după care tânjește;

- se simte inutil și nevaloros dacă greșește, se învinovățește, se simte rușinat de sine, nu tolerează „eșecurile” deoarece se valorizează prin „succese” ori „eșecuri”, adică prin ceea ce face (nu prin ceea ce este) deoarece așa a simțit că părinții lui s-au raportat la el și la fel a învățat și el să se raporteze la propria persoană;

- își reprimă sentimentele, nu spune ceea ce are de spus ori se face că nu îl deranjează ceva ce de fapt îl deranjează pentru că se teme de confruntări (în acest fel poate acumula resentimente și frustrări care, la rândul lor, dacă nu sunt exprimate, se pot somatiza);

- le permite altora să îi încalce limitele și granițele personale, îi este greu să spună „nu”;

- se teme să nu fie perceput de către ceilalți ca fiind egoist, nepăsător, rău ori insensibil, se teme că ceilalți nu o să-l placă și tocmai această nevoie pronunțată de a fi plăcut de cei din jur („fac orice, însă, te rog, apreciază-mă”) îi determină pe ceilalți să manifeste uneori chiar atitudini și comportamente total opuse așteptărilor;

- joacă cartea „victimei” sau a unei persoane fragile emoțional – un adult care se comportă în continuare precum „copilul cel bun” are dificultăți în a-și exprima în mod direct nevoile, dorințele, sentimentele, gândurile și, de multe ori, pentru a-i determina pe ceilalți să-i facă pe plac ori pentru a obține ce își dorește, apelează la manipulare și șantaj emoțional, iar una dintre aceste tehnici este de a scoate în evidență propria fragilitate pentru a-i determina pe ceilalți să se comporte cu el cu mânuși. De exemplu, dacă îi spui ceva ce nu vrea să audă, se va supăra pe tine și te va face să te simți vinovat pentru ce ai spus. Dacă nu va ști să ceară ori să lupte pentru ceea ce își dorește, se va considera o victimă a împrejurărilor, a altor oameni sau a vieții  și va căuta „agresori” care să-i confirme acest statut, căutând, în același timp, și „salvatori” care să îl scoată din situațiile nefavorabile pe care, conștient sau mai degrabă inconștient, tot el le-a creat;

- face „ce se cuvine” și „ce trebuie” fără a simți în schimb satisfacția, împlinirea și împăcarea pe care un om le are când într-adevăr face ce se cuvine, adică ce se cuvine să facă dacă acționează în acord cu nevoile, dorințele și autenticitatea sa;

- poate fi confuz în privința propriei identități și propriului drum în viață – „cine sunt eu?”, „ce îmi doresc eu cu adevărat?”;

- poate simți că stagnează ori poate fi deseori nemulțumit de viața sa personală și profesională – a respecta cu strictețe regulile, a nu ieși din tipare, „a sta la locul tău”, a nu-ți asuma riscuri, a nu ieși din zona de confort duce, mai devreme sau mai târziu, la o plictiseală existențială sau la o continuă stare de nemulțumire;

- poate avea dificultăți în relațiile sale, inclusiv de natură sexuală – „copilul cel bun” este inocent și pur și știe foarte bine ce „se cuvine” și „ce nu se cuvine” să spună ori să facă; este obișnuit să respecte reguli și norme și să-și reprime personalitatea, iar atunci când devine adult poate să dezvolte în interiorul său un conflict deoarece ajunge să se simtă prins între două „direcții” opuse – ceea ce i s-a spus despre relații și sex și ceea ce simte el, în autenticitatea lui (de exemplu, „sexul este ceva murdar„ / „nu ai voie să faci asta, pentru că asta te transformă într-un... om rău, imoral etc.” versus propria percepție și dorință de exprimare a senzualității și sexualității care sunt firești și normale). „Copilul cel bun” poate învăța să nu își exprime nevoile în relațiile sale, să fie pasiv, să-i facă pe plac partenerului sacrificându-se și făcând compromisuri, să permită orice, să tolereze inclusiv abuzuri.

Nu există copii „răi” sau „buni”, cum nu există nici adulți care să fie exclusiv „răi” sau „buni”. Cu toții avem lumini și umbre și un adult sănătos și funcțional nu își neagă sau reprimă aceste „umbre”, ci și le acceptă și asumă.

A te comporta și la vârsta adultă precum un copil obedient nu mai este o strategie funcțională și benefică pentru tine. Da, poate că a fost cândva, însă acum a venit momentul să regândești totul. Observă dacă faci asta, în ce măsură și în ce situații. Observă care sunt triggerii (declanșatorii) tăi emoționali și cum reacționezi tu.

Observă dacă nu cumva aceste reacții aparțin Copilului tău interior  care încă se teme că va fi pedepsit ori că ceva îngrozitor i se va întâmpla dacă va îndrăzni să iasă din tipare. Observă că aceste frici nu sunt ale Adultului, ci ale Copilului, că situația de viață este alta, că resursele tale sunt altele (mai vaste și mai bogate) și că acum poți să alegi să răspunzi diferit, să acționezi diferit. În mod real nu vei păți nimic îngrozitor, așa cum percepeai atunci, prin ochii de copil, că ai putea păți, pentru că resursele tale interioare îți depășeau capacitate de adaptare la acele situații.

Privește prin ochi de Adult și vei vedea că există soluții la orice situație, că ești liber să alegi, că nu poate nimeni să te oblige să fii ori să acționezi într-un fel anume, dacă tu nu îți dorești asta. Fii și trăiește așa cum îți dorești tu și asumă-ți responsabilitatea pentru faptele, alegerile și deciziile tale. Eliberează-te de așteptările altora pentru că nu ai nicio responsabilitate față de fericirea altor adulți, mai ales dacă fericirea lor nu îți aduce și ție același lucru.

Odată ce conștientizezi că tu ești mai mult decât un Copil care se teme de respingere, care se teme să-și facă vocea auzită, care se teme de „pedeapsă”, odată ce conștientizezi că nu trebuie să mai dai crezare niciunei etichete pe care ai păstrat-o cu fidelitate în mintea ta („eu sunt... prea timid / cel care nu are voie să greșească / cel care lasă întotdeauna de la el...” și te invit pe tine să completezi cum te definești și dacă nu cumva aceste etichete îți limitează cine ești tu cu adevărat și potențialul tău), odată ce conștientizezi că stă în puterea ta să te schimbi și să-ți schimbi viața, începi să acționezi diferit și persiști în a implementa acele schimbări.

De exemplu, dacă observi că ai dificultăți în a-ți trasa limitele și granițele de interacțiune cu cei din jur, începe prin a verifica dacă tu însuți îți cunoști aceste limite și granițe. Notează pe o foaie de hârtie, pentru a avea clar în minte, ce ești dispus sau nu să accepți din partea celorlalți, cum îți dorești să fii tratat, câtă flexibilitate există în privința acestor limite și granițe (poate că unele dintre ele sunt destul de rigide și nu dorești să schimbi nimic în privința permisivității tale, poate altele sunt mult mai flexibile). Stabilește, în primul rând tu pentru tine, maniera în care le vei comunica celorlalți aceste limite și decide ce vei face dacă îți vor fi încălcate. Dacă oamenii continuă să nu țină cont de limitele și granițele tale, deși le-ai repetat, poate că cel mai înțelept este să-i îndepărtezi din viața ta, altfel ajungi din nou în punctul din care ai plecat, în acest cerc vicios al lipsei de respect unde tu lași de la tine iar ceilalți abuzează din ce în ce mai mult de bunătatea ta.

Procedează în același fel cu fiecare aspect pe care l-ai identificat și pe care dorești să-l schimbi la tine și la viața ta, caută soluții, începe să acționezi și fii perseverent, în ciuda micilor căderi inevitabile care apar pe parcursul oricărui proces de schimbare.

Eliberează-te de tot ceea ce te ține prizonier în propria viață, inclusiv de toți acei „așa trebuie”, „așa se face”, nu ai voie să...”, „simte-te vinovat dacă...”, „să-ți fie rușine dacă...” pentru că ai dreptul să trăiești liber, sănătos și împlinit.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

 

Un comentariu pentru “Ești în continuare „copilul cel bun”?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *