Una dintre cele mai subtile și frecvente dinamici disfuncționale din cuplu este aceea în care, fără să-ți dai seama, ajungi să-ți tratezi partenerul ca pe un copil. Să-i spui ce să facă, cum să gândească, ce decizii să ia, să-i reamintești constant de responsabilitățile lui/ei, să-l corectezi, să-i porți mereu de grijă. Și, din această postură, apare o capcană și mai mare – cea a salvatorului.
Dacă te întrebi dacă ai tendința de a fi un „salvator” în relații, există câteva semne care îți pot indica acest lucru:
- îți spui că partenerul are nevoie doar de puțin timp în plus ca să se redreseze și că, odată ce lucrurile se vor așeza, veți fi, în sfârșit, fericiți. Continui să aștepți și să speri la o schimbare care nu mai vine, luni sau ani la rând;
- îi analizezi copilăria, fricile și traumele și îi justifici comportamentele prin prisma acestora, ca și cum ele ar scuza totul;
- crezi că nimeni nu l-a iubit cu adevărat până acum și că tu vei fi acea persoană care îl/o va iubi suficient de mult încât să-l „vindece” sau să-l facă să se schimbe;
- simți că doar tu îl/o înțelegi cu adevărat și respingi părerile sau sfaturile celor care văd semnale de alarmă : „Voi nu știți cum este el/ea, de fapt. Doar eu îl cunosc cu adevărat”;
- îi găsești scuze în fața prietenilor și familiei pentru lipsa de implicare, comportamentele toxice sau eșecurile sale repetate;
- simți că nu poți să pleci, pentru că dacă o faci, vei fi „omul rău” și egoist, iar el nu se va descurca fără tine; simți că e responsabilitatea ta să ai grijă de el/ea;
- te convingi că ceea ce îți oferă este suficient, ignorând cât de puțin primești de fapt și cât de mult te consumi și te agăți de orice gest mic ca de o dovadă că „merită să rămâi”;
- îți pui nevoile pe ultimul loc pentru a te ocupa de nevoile celuilalt și crezi că „el/ea are mai multă nevoie ca tine”;
- confunzi iubirea cu sacrificiul și, cu cât îți este mai greu, cu cât suferi mai mult, cu cât renunți mai mult la tine pentru celălalt, cu atât crezi că dovedești mai clar că iubești „cu adevărat”.
O relație în care unul dintre parteneri își asumă rolul de părinte, iar celălalt, rolul de copil, este o relație dezechilibrată. La început, poate părea o manieră prin care vrei să-i arăți celuilalt că îți pasă de el/ea, că vrei să-l ajuți, să-l protejezi, să-i fii alături, însă, cu timpul, devine epuizant și frustrant, deoarece relația se transformă dintr-un parteneriat într-un proiect. Devine o luptă constantă între ce vrei tu să fie celălalt și cine este el de fapt.
Te poziționezi, conștient sau inconștient, într-un rol superior în relație și crezi că tu știi mai bine cum „ar trebui” să fie partenerul tău, ce decizii sunt „corecte” sau ce comportamente sunt „acceptabile”. În acest fel, îi transmiți, într-o manieră subtilă, mesajul că nu este suficient de competent sau demn de încredere: „Tu nu te descurci fără mine.” Începi să-i vorbești de sus partenerului tău și ai senzația că trebuie să-l educi, să-l corectezi sau să-l aduci „la nivelul tău”, iar când faci asta, nu mai arăți respect, ci desconsiderare și, pe termen lung, acest tip de atitudine distruge stima de sine a celuilalt. Partenerul se poate simți infantilizat, lipsit de autonomie, constrâns, evaluat sau criticat constant.
Spui că îl/o iubești, că tot ce faci, faci spre binele lui, că îl ajuți, că îl sprijini, dar acest sprijin îl menține pe celălalt într-o stare de dependență, iar pe tine te ține captiv într-un rol care te epuizează și te golește de resurse. Iar când el/ea nu se schimbă, când nu evoluează în ritmul așteptat, ajungi să te simți frustrat, dezamăgit, poate chiar furios, pentru că, în mod inconștient, te-ai așteptat ca „efortul” tău să fie urmat de o schimbare, de o „răsplată”.
Sprijinul tău poate deveni o formă mascată de control care ascunde teama de a nu avea un rol indispensabil în viața lui/ei, teama că, dacă el sau ea ar reuși să se descurce singur, nu ar mai avea nevoie de tine.
Ce se ascunde în spatele rolurilor de „părinte” și „copil” într-o relație de cuplu?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Aceste dinamici nu sunt alegeri conștiente, ci manifestări inconștiente ale unor tipare învățate în copilărie. Cel mai adesea, partenerul care adoptă rolul de copil în relație a fost crescut într-un mediu în care i s-a permis sau i s-a impus să rămână într-o poziție de dependență emoțională. Poate a fost un copil protejat excesiv, căruia nu i s-a permis să greșească, să încerce, să își asume. Sau poate a fost un copil care a crescut într-un mediu rece unde singura manieră de a obține afecțiune era să pară slab, neajutorat, „cuminte”. Ori poate a fost un copil care s-a confruntat cu abuzuri și a învățat că, pentru a supraviețui afectiv, trebuie să se retragă, să devină pasiv, să nu supere, să evite conflictele.
Un astfel de copil ajuns adult nu are încredere în propria capacitate de a face față vieții. Se simte copleșit de orice presiune și caută, în mod inconștient, pe cineva care să preia controlul. Poate părea sensibil, fragil, afectuos sau seducător la început, dar, de fapt, evită responsabilitatea sub pretextul neajutorării, reacționează pasiv și nu se implică în mod real în viața de cuplu. Evită să ia decizii importante (fie că e vorba de locuință, planuri de viitor, bani sau întemeierea unei familii) și lasă totul pe umerii celuilalt. În momentele dificile, nu oferă sprijin real, spunând că „nu știe ce să facă”, „nu e suficient de bun” sau că „nu reușește să facă față”. Atunci, când greșește, nu își asumă responsabilitatea, ci se apără, se victimizează sau tace, blocând comunicarea. Nu are inițiative, nu propune activități, nu contribuie la gestionarea lucrurilor de zi cu zi.
Are așteptări mari pe care însă nu și le exprimă. Se așteaptă să fie înțeles fără să comunice clar, să fie validat permanent, iubit necondiționat, acceptat indiferent de comportamentele sale. Dar nu oferă același lucru la schimb. Pentru că nu știe, pentru că nu poate sau pentru că a înțeles, la un moment dat, că nu trebuie, dacă a primit totul fără să i se ceară nimic.
Partenerul care adoptă rolul de părinte în relație este, la prima vedere, cel echilibrat și matur – vine cu propuneri, oferă soluții, ia decizii, acționează când celălalt se retrage. Este implicat, cel pe care „te poți baza”, cel care pare să aibă totul sub control. Dar, în realitate, în spatele acestei aparente siguranțe se ascund teama de vulnerabilitate, teama de a nu fi abandonat, rănit sau chiar trădat dacă renunță la control. Așa că preferă să conducă, să fie el/ea cel care trasează direcția. Însă, uneori, un om care pare puternic și matur poate fi extrem de nesigur și fragil în interior și își pune această mască tocmai pentru a evita să se confrunte cu aceste frici și răni ale sale. A învățat că, dacă își arată vulnerabilitatea, va fi rănit, respins sau perceput ca slab, astfel că această mască de om puternic l-a ajutat să supraviețuiască. Deși pare că se descurcă întotdeauna, în interior resimte oboseală, frustrare și presiunea de a duce totul singur.
Are un simț al responsabilității foarte ridicat - poate a învățat devreme să aibă grijă de alții: de frați, părinți sau foști parteneri și a crescut cu ideea că a iubi înseamnă a le purta de grijă celorlalți, a le soluționa mereu problemele, a face sacrificii.
Are nevoie de control pentru a se simți în siguranță și face tot posibilul pentru a evita haosul și imprevizibilul. De cele mai multe ori, este obișnuit să se descurce singur, să nu ceară ajutor și să nu se bazeze pe nimeni.
O astfel de persoană are dificultăți în a avea încredere că celălalt se va descurca. „Mai bine fac eu, că știu că iese bine” devine regula nescrisă. Iar când nu are încredere, apare o tendință inconștientă de a controla tot ce se întâmplă, de a „repara” tot ce nu funcționează, de a organiza nu doar propria viață, ci și viața partenerului. Însă, cu cât are mai puțină încredere în partener, cu atât încearcă să controleze mai mult. Cu cât controlează mai mult, cu atât partenerul se retrage, devine pasiv sau dependent. Cu cât el devine mai pasiv, cu atât i se confirmă că „nu se descurcă” și se simte nevoit să continue să facă totul singur.
Atunci, când într-o relație apare, chiar și în mod subtil, o dinamică în care unul dintre parteneri se comportă ca un „părinte”, iar celălalt ca un „copil”, apar inevitabil tensiuni și conflicte. Cel care joacă rolul de „părinte” se simte tot mai obosit și singur în tot ce face pentru relație. Iar celălalt se simte judecat, neînțeles și lipsit de libertate. Cu timpul, se acumulează fel și fel de resentimente. Unul devine frustrat și autoritar, celălalt se retrage, se închide sau se apără. Astfel, relația se transformă într-o luptă continuă pentru cine are dreptate, cine conduce sau cine e mai important. Iar certurile nu mai sunt despre cine spală vasele sau cine a greșit într-o discuție, ci despre senzația că nu mai sunteți o echipă, că nu mai sunteți egali și că nu mai știți cum să fiți bine împreună.
Comportamentele și atitudinile care reflectă o dinamică de tip „părinte-copil” în cuplu sunt variate și le vom aprofunda în partea a doua a acestui articol, unde vom vorbi și despre potențiale soluții pentru a le schimba, așa că ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner
Foarte bun materialul, atat pentru cuplurile de tineri si chiar pentru cuplurile de adulti, reflecta multe aspecte ale realității vieții de cuplu,cu multe sfaturi de a îmbunătăți relația și de a face schimbări în relațiile de cuplu,cu multe învățăminte de a fi luate în considerare pentru a ne îmbunătăți relația de cuplu și de a nu mai repeta greșeli care duc la frustrări și eșecuri în cuplu.Multumim pentru aceste deosebite materiale care conțin reguli de aur și ne fac sa stralucim cu adevărat în cuplurile noastre.Cu toată stima va iubim din suflet ca sunteti alături de noi ca maestri specialisti in reflectarea si corectarea constientului nostru, noi cei care ne regasim în viata de zi cu zi cu astfel de caracteristici în viata de cuplu.
Dar nu se spune nimic despre partenerul „copil”, cel care nu face nimic, nu propune, nu actioneaza. Doar iti spune ca te iubeste, ca esti minunat. Daca participa la cheltuieli si éventual cu ceva mai mult, exista tendinta sa inchizi ochii.
Dureaza ani pana iti dai seama ca l duci in spate. Si nu poti sa te debarasezi de el ca el/ea ” nu stie unde sa se duca”