Ce „bagaje” porți cu tine din copilărie?

Când suntem copii, începem să ne formăm o viziune despre lume și viață, dar și despre noi înșine, în acord cu experiențele prin care trecem, cu felul în care am fost crescuți și mesajele pe care le-am primit de la părinții sau îngrijitorii noștri.

Majoritatea acestor mesaje nu sunt verbale, ci sunt preluate sub forma unor „lecții” în urma felului în care mintea noastră de copil „traduce” sau interpretează experiența. De exemplu, dacă am avut un părinte care a suferit de o tulburare psihică sau care era dependent de anumite substanțe și din acest motiv am fost neglijați (sau din oricare alte motive), mintea noastră de copil poate percepe că suntem neglijați pentru că nu suntem suficient de buni, pentru că merităm să fim neglijați, nu pentru că părintele este incapabil să aibă grijă de noi și de nevoile noastre emoționale.

Ne formăm, astfel, anumite „reguli” după care funcționează lumea și o percepție asupra propriei ființe care nu are la bază nimic altceva decât experiența noastră subiectivă. Chiar dacă în copilărie multe dintre credințele și comportamentele noastre au rol adaptativ, ulterior în viață acestea pot ajunge să nu ne mai fie de folos, ci doar să le purtăm după noi ca pe niște „bagaje” care ne îngreunează existența.

Cu ce „bagaje” emoționale putem veni din copilărie?

- bagajul „nu sunt suficient de bun” – putem ajunge să ne formăm această percepție dacă, de exemplu, nu ne-am simțit apreciați de către părinții noștri, dacă se raportau deseori la noi ca la „oaia neagră” a familiei, dacă nimic din ce făceam nu era suficient de bun pentru ei, dacă eram comparați frecvent cu frații sau cu alți copii „mai buni”, dacă am fost abuzați, pedepsiți frecvent fără motiv, umiliți, desconsiderați;

- bagajul „dragostei condiționate” – copilul are nevoie să simtă dragostea necondiționată a părintelui său, iar dacă părintele își retrage afecțiunea în momentul în care copilul greșește sau pur și simplu nu se ridică la nivelul așteptărilor pe care părintele le are de la el, învață că trebuie să fie într-un anumit fel (dorit de părinte) pentru a merita iubirea lui. La vârsta adultă, putem avea sentimentul că nu merităm să fim iubiți decât dacă ne mulăm și corespundem așteptărilor și pretențiilor celorlalți, indiferent dacă rezonăm sau nu cu ele, indiferent dacă acestea ne fac bine sau rău;

- bagajul „trebuie să le fac pe plac altora”  – dacă în copilărie am fost condiționați să fim supuși, să le facem pe plac părinților pentru a le câștiga aprobarea, acceptarea și afecțiunea, putem perpetua acest tipar și la vârsta adultă. Așadar, „regula” după care ne ghidăm în acest caz este „ca alții să mă placă, să mă valideze, să mă accepte, să mă iubească, trebuie să le fac pe plac (deseori cu prețul propriei bunăstări). Dacă nu voi face asta, mă voi simți rușinat, vinovat și voi simți că nu sunt suficient așa cum sunt, iar pentru că nu sunt suficient, ceilalți au dreptate dacă se supără pe mine, mă resping sau mă învinovățesc când nu le fac pe plac”;

- bagajul „trebuie să fiu / să arăt / să fac lucrurile perfect” – perfecționismul se află în strânsă legătură cu acel sentiment de inadecvare, de „nu sunt valoros / nu sunt suficient de bun”. Perfecționismul este un standard imposibil de atins, însă goana noastră după perfecțiune ne creează iluzia siguranței, adică ne ajută să ne protejăm un Ego fragil – pentru că simțim că nu suntem suficient de buni, trebuie să depunem mult mai multe eforturi decât ceilalți (care, aparent, sunt suficient de buni) pentru a compensa această „lipsă”. Dacă nu facem lucrurile perfect, ne confirmăm că nu suntem buni de nimic;

- bagajul „fricii de abandon și/sau respingere” – fie că am suferit un abandon real, fie doar că am perceput / ne-am simțit abandonați și/sau respinși în copilărie (de exemplu, dacă am fost abuzați de unul dintre părți, iar celălalt părinte nu a făcut nimic pentru a ne proteja, ceea ce ne-a făcut să ne simțim abandonați), la vârsta adultă vom avea tendința să ne agățăm de ceilalți, să evităm cu orice preț solitudinea, să facem compromisuri și sacrificii doar pentru a avea și noi pe cineva din teama de a nu retrăi acel sentiment;

- bagajul „fricii de a explora și a trăi” – un copil care este hiperprotejat sau care are părinți anxioși, care este crescut într-un mediu unde drobul de sare atârnă deasupra capului, poate învăța să se teamă de viață, adică să se teamă de a explora, de a încerca, de a ieși din zona cunoscută; poate deveni pasiv și resemnat;

- bagajul „este periculos să te apropii de cineva / să te deschizi în fața cuiva” – când încrederea unui copil în părinții săi este zdruncinată (de exemplu, dacă este abuzat, rănit sau trădat de părinte, adică de omul care ar trebui, înainte de toți, să îl ocrotească și îngrijească), acel copil poate învăța că legăturile apropiate sunt periculoase, că nu poți avea încredere în nimeni, așa că mai bine stai închis în carapacea ta emoțională. Dacă pentru un copil iubirea înseamnă abuz și suferință, la vârsta adultă poate evita cu orice preț formarea de legături apropiate. Desigur există și cazurile în care va căuta familiaritatea, adică va căuta exact acele relații care să-i confirme că iubirea înseamnă abuz și suferință;

- bagajul „nu ai voie să fii tu însuți / să-ți exprimi trăirile”  - dacă ai fost umilit, criticat, rănit sau ți s-a inoculat ideea că ar trebui să-ți fie rușine pentru cine ești tu (cum se poate întâmpla, de exemplu, dacă părinții tăi ți-au respins orientarea sexuală și te-au judecat pentru asta sau dacă ei și-ar fi dorit să fii băiat în loc de fată ori invers)  sau dacă nu ți s-a permis să-ți exprimi emoțiile sau nu ai fost învățat să începi să le recunoști și să le gestionezi într-o manieră sănătoasă (de exemplu, dacă îți manifestai furia, erai certat „ce motive ai tu să fii furios, lasă că îți dau eu motive” și pedepsit pentru asta) există posibilitatea ca, la vârsta adultă, să nu ai o identitate clar definită – să nu știi cine ești tu și ce te reprezintă pe tine, să nu-ți cunoști valorile, să fii confuz în privința dorințelor tale și, de asemenea, să te confrunți cu dificultăți privind recunoașterea și gestionarea emoțiilor;

- bagajul „meriți toate relele care ți se întâmplă” – în general, copiii se percep pe sine a fi vinovați dacă părinții se comportă într-o manieră indezirabilă sau abuzivă cu ei – „dacă mă lovește, sigur am făcut ceva rău (chiar dacă nu știu ce) și merit să fiu lovit”, „dacă mama îmi spune că mai bine nu m-ar fi născut, că sunt o pacoste ori că i-am mâncat zilele, sigur sunt un copil rău și tocmai de aceea îmi spune asta; trebuie să fie vina mea”. Dacă un copil începe să-și formeze astfel de credințe și trăiește într-un mediu unde se repetă anumite comportamente care îi întăresc aceste credințe, la vârsta adultă poate avea sentimentul că dacă cineva se comportă abuziv, înseamnă că el merită acel comportament, că a făcut el ceva și că nu are de ales decât să stea și să îndure.

Există, desigur, mult mai multe bagaje emoționale pe care oamenii le poartă, însă am enumerat doar câteva dintre ele, pentru a evidenția o concluzie extrem de importantă – nimeni nu a avut o copilărie perfectă și cu toții am trecut prin diverse experiențe, fie ele plăcute sau mai puțin plăcute, care și-au adus contribuția asupra devenirii noastre, însă, cu toate acestea, noi nu suntem un simplu produs al copilăriei noastre, nu suntem doar niște păpuși modelate care rămân „înghețate” exact în aceeași formă sub „suflarea” părinților noștri.

Toate aceste credințe și comportamente care la un moment dat ne-au ajutat să ne adaptăm, să supraviețuim unui mediu ostil sau unor experiențe care la momentul acela ne depășeau resursele, pot deveni pur și simplu disfuncționale și nefolositoare de la un punct încolo, pot deveni obstacole în calea desăvârșirii noastre personale.

Să încetăm să ne mai raportăm la noi înșine ca la niște victime ale copilăriei și părinților noștri și să ne luăm puterea înapoi decizând pentru noi cine vrem să fim de acum încolo. Să facem o analiză a credințelor noastre și să încercăm să ne dăm seama de unde vin acestea și dacă ne mai sunt sau nu de ajutor în momentul prezent, în situația noastră actuală de viață.

De exemplu, dacă observăm că ne tot repetăm „nu sunt suficient de bun”, să ne întrebăm „când am avut prima dată acest gând (în ce perioadă a copilăriei a început să se formeze)? În ce situație (care era conjunctura de viață atunci)? Care sunt beneficiile menținerii acestei credințe și care sunt dezavantajele (ce pierd și ce câștig dacă îmi tot repet acest lucru și cum îmi influențează viața)? Este oare adevărată această credință – care sunt dovezile / raportându-mă la ce sau la cine nu sunt suficient de bun / dacă mă compar cu alții, de unde vine această nevoie de a mă compara cu ei, ce câștig din asta? Îmi mai este această credință folositoare în momentul de față?

Să încercăm să explorăm mai cu atenție sfera emoțională – ce simțim și de ce simțim ceea ce simțim? De exemplu, avem resentimente față de părinții noștri? Cum ne raportăm la ei? Cum ne raportăm la povestea copilăriei noastre? Ne învinovățim pe noi înșine? Ne-am iertat pe noi înșine / pe ei? Am reușit să acceptăm ceea ce s-a întâmplat (adică să nu ne mai împotrivim faptului că s-a întâmplat, să nu ne mai dorim să nu se fi întâmplat) și să facem pace cu trecutul, fiind cu energia și atenția în prezent privind înspre viitor, în loc de a răscoli trecutul?

Să căutăm soluții și sprijin – să ne întrebăm dacă ne dorim cu adevărat să renunțăm la povestea pe care ne-o tot repetăm (de exemplu, sunt o victimă, nu merit să fiu iubit, nu voi reuși niciodată să...). Apoi, dacă răspunsul este da, să ne gândim ce resurse avem nevoie pentru a trece prin acest proces de vindecare și înflorire personală și cum le putem obține sau dezvolta. Apoi să trecem la acțiune și să fim blânzi și buni cu noi în acest proces, cu urcușuri și coborâșuri.

Stă în puterea noastră să decidem cum vrem să fim, cine vrem să fim și cum dorim să ne trăim viața. Să nu le mai permitem altora (iar aici mă refer inclusiv la sabotorii interni, vocile pe care le-am introiectat de-a lungul timpului și care ne spuneau că nu putem ori alte asemenea lucruri) să ne dicteze propriul destin.

Dr. Ursula Sandner

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *