Ai crescut. Ai o viață a ta, ai responsabilități, decizii de luat, poate chiar o familie. Și, totuși, în fața părinților tăi simți că ești din nou copilul care trebuie să ceară voie, să se justifice și să dovedească că este valoros. Le cauți aprobarea în continuare și îți este teamă să nu-i dezamăgești. Îți este teamă de acea privire critică, de acel oftat, de dezaprobarea lor. Dacă nu ești de acord cu ei, dacă nu le faci pe plac sau dacă nu faci după cum vor ei, simți rușine și vinovăție. Ai obosit să te simți așa, însă ai impresia că nu se va schimba nimic, niciodată. Ai mai încercat și în alte rânduri să te faci auzit, dar te-ai lovit de împotrivirea lor.
Întrebarea nu este „de ce se comportă ei așa?”, ci „de ce permiți tu asta?”. Nu ai nevoie ca părinții tăi să fie de acord cu tine ca să-ți trăiești viața. Desigur, e minunat când te susțin, te încurajează și sunt alături de tine. Dar dacă nu sunt, dacă nu pot sau dacă nu vor? Îți oprești viața pentru asta? Renunți la tine? Rămâi captiv într-un rol care te sufocă doar ca să nu-i superi? Însă de ce s-ar supăra? Pentru că vrei să-ți trăiești viața? Pentru că vrei să fii și tu fericit?
Este necesar să conștientizezi un lucru important: dacă tu continui să te comporți ca un copil, ei vor continua să te trateze ca pe unul. De exemplu, când te justifici pentru fiecare decizie, când te simți vinovat dacă alegi altceva decât vor ei, când le ceri sfatul pentru orice, de teamă să nu greșești, când te simți „mic” în fața lor, le transmiți că tu ești încă „copilul lor”, nu adultul care își trăiește viața.
Asta înseamnă că nu mai e suficient să aștepți ca ei să se schimbe. Schimbarea începe cu tine. Trebuie să îți redefinești tu relația cu ei. Să le arăți prin fapte că ești adult: să pui limite clare, să iei decizii asumate și nu le mai ceri aprobarea la fiecare pas. Când îți schimbi atitudinea, se schimbă și dinamica relației. Nu peste noapte, nu fără rezistență, dar se schimbă.
Nu ai cum să evoluezi cu adevărat dacă rămâi blocat în poziția de copil în fața lor. Poți avea patruzeci de ani, o carieră, un partener de viață, dar dacă te simți vinovat că alegi altceva decât ce ți-au spus ei, dacă încă le cauți validarea, dacă încă te justifici, ești prins în rolul de copil „cuminte” și loial. Loialitatea aceea inconștientă care spune:
- „dacă stabilesc limite, îi rănesc”;
- „dacă mă impun, sunt nerecunoscător”;
- „dacă refuz să preiau problemele lor, sunt indiferent”;
- „dacă îmi prioritizez nevoile, sunt egoist”;
- „dacă nu mă mai sacrific, nu merit iubirea lor”;
- „dacă reușesc mai mult decât ei, îi trădez”;
- „dacă spun nu, îi resping”;
- „dacă fac altfel decât vor ei, înseamnă că nu-i iubesc”.
Această loialitate te face să spui „da”, chiar dacă în interiorul tău simți clar un „nu”. Este o formă de compromis prin care renunți treptat la tine însuți. Tu crezi că din iubire faci ceea ce faci, însă în iubire nu simți nevoia să te ascunzi, să minți, să te trădezi pe tine. Aceasta nu este iubire, este frică, vinovăție și programare mentală.
Nu poți controla cum vor reacționa părinții tăi, dar poți controla cum reacționezi tu. Ce poți face?
- spui direct ce te deranjează și ce nu mai ești dispus să accepți în loc de a răspunde pasiv-agresiv;
- îți asumi deciziile, cu riscul de a nu fi plăcute de părinții tăi, în loc de a te justifica pentru ele;
- nu mai cedezi „ca să fie bine”;
- nu mai încerci să-i convingi că ai dreptate;
- nu mai explici alegerile tale ca să fie „înțelese”, ci ți le asumi și pur și simplu le comunici. Nu mai ceri permisiunea și nu mai joci rolul „copilului bun” doar ca să le câștigi aprobarea;
- ai dreptul să spui clar și ferm lucruri precum: „Nu doresc să discut despre deciziile mele personale.”; „Vă rog să nu mai comentați alegerile mele. Acesta nu este un subiect de dezbatere.”; „Este viața mea. Înțeleg că aveți opinii diferite, însă deciziile îmi aparțin exclusiv.”
Nu contează cât de tare se supără. Nu contează ce reproșuri îți aduc. Contează dacă tu rămâi fidel adevărului tău. Supărarea este, de cele mai multe ori, o formă de manipulare prin care tu ajungi să crezi lucruri precum: „Trebuie să fiu ultimul om dacă mi-am supărat părinții.”, „Sunt nerecunoscător.”, „Sunt rău.” etc. Te simți vinovat, iar vinovăția este emoția copilului care simte că nu are voie să existe altfel decât vor părinții lui. Este indusă prin manipulare și șantaj emoțional. Pentru ce te simți vinovat? Pentru că exiști? Pentru că vrei să ai o viață a ta?
Adevărul este simplu: nu ești responsabil pentru fericirea părinților tăi. Repetă-ți asta ori de câte ori este nevoie. Fericirea lor este responsabilitatea lor. Dacă părinții tăi nu au reușit să-și construiască o viață care să-i facă fericiți, nu e treaba ta să le umpli golurile. E o povară nedreaptă pentru tine să se aștepte ca tu să repari ce nu au știut ei să vindece, ca și cum ai fi un instrument, nu un om cu propriile nevoi, visuri și alegeri. Tu ai o responsabilitate față de tine însuți – să devii o variantă din ce în ce mai bună a ta. Iar ca să poți face asta, trebuie să faci alegeri conștiente care să fie înspre binele tău și care să contribuie în mod real la bunăstarea ta.
Oamenii sunt așa cum sunt, nu îi poți schimba tu. Însă poți alege cum și cât interacționezi cu ei. Iar dacă relația este una sănătoasă, nu ar trebui să te simți constrâns, controlat, „mic”, nu ar trebui să simți vinovăție, rușine, obligație, ci iubire, bucurie și liniște. Te simți senin și liber să fii exact așa cum ești, fără să te justifici și fără să porți povara unor obligații inutile.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Încetează să ceri ceea ce nu pot să îți dea - poate ai așteptat întreaga ta viață o vorbă bună, un semn de aprobare, un simplu „te iubesc” sau măcar un „sunt mândru de tine”. Și poate că n-ai primit aceste cuvinte niciodată. Sau, dacă le-ai primit, au fost rare, condiționate.
A venit momentul să renunți la speranța că părinții tăi vor deveni, într-o zi, „părinții ideali” la care ai visat mereu. Alege să-i privești realist, așa cum sunt ei acum – oameni cu propriile limite, frici și răni pe care le duc cu ei din propria copilărie.
Nu mai aștepta validarea tocmai de la cei care nu au știut cum să ți-o ofere. Validarea care contează cel mai mult este cea pe care ți-o oferi tu. Pentru că adevărata vindecare începe exact în momentul în care încetezi să o mai aștepți din exterior.
Când ești adult, relația cu părinții tăi trebuie regândită și recreată pe baza unor alegeri conștiente precum:
- aleg să faci parte din viața mea - asta înseamnă că îți ofer loc în universul meu personal, nu din obligație, ci pentru că aleg să împărtășesc timpul, energia și afecțiunea mea cu tine. Este o invitație conștientă, nu o datorie impusă;
- aleg să ne întâlnim ca doi adulți, de la egal la egal, cu respect și deschidere unul față de celălalt - renunțăm astfel la dinamica infantilă în care unul domină, iar celălalt se supune. Acum putem să ne privim direct în ochi, să ne ascultăm reciproc și să comunicăm dintr-o poziție de egalitate, maturitate și respect;
- aleg să construim împreună o relație nouă, sinceră și autentică, în care să putem fi noi înșine - relația noastră de până acum a fost construită pe tiparele copilăriei, cu roluri, așteptări și reguli care aparțineau acelei etape. Dar acum avem șansa să începem ceva nou. Putem crea împreună o relație matură, sinceră și deschisă, în care să comunicăm autentic și să ne acceptăm așa cum suntem. O relație în care niciunul dintre noi să nu mai simtă nevoia să joace roluri, să poarte măști sau să-și ascundă adevărul interior.
Dacă acest lucru nu este posibil, ai tot dreptul să faci un pas înapoi, să te distanțezi, să-ți protejezi echilibrul interior. Relațiile sănătoase se construiesc pe încredere, nu pe control, pe acceptare, nu pe datorie, pe iubire, nu pe vinovăție. Când putem spune „da” pentru că vrem, nu pentru că ni se cere. Când putem spune „nu” fără să ne fie teamă că vom pierde iubirea celuilalt. Ele nu se clădesc pe „trebuie” și pe compromisuri toxice. A trăi într-un permanent „trebuie” înseamnă a trăi într-o relație purtând o mască, una în care nu ai voie să fii tu, să spui „nu”, să pui limite, să-ți asculți nevoile. Iar când faci asta suficient de mult timp, ajungi să te simți invizibil, să nu mai știi ce vrei, ce simți, cine ești.
A-ți crește copilul nu este un sacrificiu eroic, așa cum este adesea perceput, care trebuie readus constant în discuție, ci o responsabilitate asumată în mod conștient atunci când alegi să devii părinte. Să spui copilului tău „câte sacrificii am făcut pentru tine” nu îl apropie de tine, ci îl încarcă. Îl face să se simtă dator, vinovat și, în timp, poate chiar furios.
Copiii nu au cerut să vină pe lume. Iar iubirea adevărată nu îi transformă în „proiecte personale”, ci îi susține, îi ghidează și le oferă spațiu să devină cine vor ei, nu cine ne-ar plăcea nouă să fie. E nedrept să ceri unui copil să-și construiască viața în jurul fericirii tale sau să trăiască în umbra „sacrificiilor” pe care le-ai făcut.
Să devii adult înseamnă să renunți definitiv la rolul copilului care încearcă permanent să fie acceptat și iubit pentru ceea ce cred alții că „ar trebui să fie” și care se iubește pe sine suficient de mult încât își permite să fie respins, dacă asta înseamnă să-și onoreze propria autenticitate.
Atunci, când alegi să îți iei viața în propriile mâini și îndrăznești să stabilești limite clare, fără vinovăție, devii tu însuți acel părinte de care ai avut mereu nevoie. Începi să-ți oferi singur iubirea, aprobarea și respectul care poate simți că ți-au lipsit.
Iar părinții tăi, cu timpul, fie vor înțelege și se vor adapta, fie nu. Asta nu este responsabilitatea ta. Tu ești responsabil doar pentru a-ți trăi viața cât mai frumos cu putință. În definitiv, tu ești cel care trăiește cu tine, cu alegerile tale, cu liniștea sau cu neliniștea din tine.
A-ți asuma cine ești și a-ți trăi viața conștient nu înseamnă, însă, să-ți respingi sau să-ți renegi părinții, ci să nu te mai respingi pe tine. Iar când spui asta cu voce tare, inevitabil apar reacții. Pentru că, da, de fiecare dată când scriu despre relațiile dintre părinți și copii apar întrebări de tipul: „Dar copiii? De ce nu scrieți și despre greșelile lor?”. Este o reacție firească. Mulți părinți simt că au făcut tot ce au putut, că s-au sacrificat, că au dat totul. Și e dureros să ți se spună că, poate, în ciuda eforturilor tale, ceva din ce-ai făcut a lăsat urme care încă dor. Nu pentru că ai vrut, ci pentru că nu ai știut altfel.
Dar articolele acestea nu sunt despre a arăta cu degetul, ci despre vindecare, despre relații, despre cum putem ieși, conștient, din vinovăția în care trăim, din loialitatea oarbă care ne face să ne pierdem pe noi și din nevoia de aprobare care ne ține blocați în roluri care nu ni se mai potrivesc.
Când vorbesc despre părinți, nu vorbesc împotriva lor, ci în favoarea unei relații mai conștiente, mai mature, mai autentice. Una în care fiecare persoană își asumă propriile răni și responsabilități. Pentru că nu există relație sănătoasă cât timp unul trăiește în sacrificiu, iar celălalt în vină.
A vorbi despre cum se simte copilul devenit adult în raport cu părinții săi nu exclude și perspectiva părinților. Din contră, invită la o conversație în care e loc pentru amândoi. Dar pentru ca această conversație să aibă loc, e nevoie de sinceritate. Și de curajul de a privi adevărul, chiar și atunci când doare.
Dr. Ursula Sandner
Un articol excelent!
Dar ce se intampla atunci cand parintii isi folosesc religia si asa-zisele „valori crestine” pentru a justifica santajul emotional repetat si manipularea?