În numele iubirii, oamenii pot face cele mai frumoase lucruri, dar tot în numele iubirii pot ajunge să se piardă pe ei înșiși, să accepte lucruri care nu le fac bine, să ierte la nesfârșit și să rămână într-o relație chiar și atunci când a rămâne înseamnă un șir nesfârșit de compromisuri și sacrificii care le afectează sănătatea emoțională, psihică sau fizică.
O relație sănătoasă nu înseamnă „orice e permis”. Nu e despre a accepta totul, a ierta totul, a tăcea tot timpul și nu se construiește doar pe iubire. Se construiește pe respect reciproc, pe încredere și pe limite clare. Limite care nu îi îndepărtează pe parteneri, ci spun: „Vreau să fim împreună fără să ne pierdem pe noi”.
Poți simți că îți iubești partenerul, poți investi din toate punctele de vedere în acea relație, te poți strădui să dai tot ce ai mai bun și, cu toate acestea, să vezi cum relația se degradează treptat, în ciuda tuturor eforturilor tale. Nu pentru că nu ai iubit suficient, ci pentru că ai permis prea mult.
Pentru că ai confundat iubirea cu sacrificiul de sine. Pentru că ai tăcut când trebuia să spui „nu”. Pentru că ai rămas când trebuia să pleci.
Când iubirea nu e însoțită de limite și granițe sănătoase, ceea ce la început părea afecțiune poate deveni, treptat, control. Dorința de apropiere se transformă în posesivitate. Începi să justifici comportamente care te rănesc, să accepți orice din teama de conflict, să tolerezi ceea ce nu poate fi tolerat, să renunți la tine în numele unui „noi” care devine tot mai toxic.
Ajungi să nu mai știi dacă rămâi lângă celălalt pentru că încă îl iubești sau pentru că te simți vinovat, obligat sau pur și simplu îți este mult prea teamă să pleci.
Însă iubirea nu scuză comportamentele toxice, nu justifică renunțarea la sine și nu ar trebui să ne ceară să ne anulăm pe noi înșine „ca să fie bine”. Dimpotrivă, ar trebui să ne ajute să ne cunoaștem mai bine, să ne exprimăm fără teamă și să creștem alături de celălalt – nu în umbra lui.
Care sunt limitele pe care fiecare partener ar trebui să le respecte într-o relație sănătoasă?
Respectă intimitatea celuilalt - doar pentru că sunteți într-o relație, nu înseamnă că intimitatea ta dispare. Telefonul, e-mail-ul, mesajele, conversațiile cu prietenii nu devin automat „ale voastre”. Rămân spații personale care trebuie respectate. Unii oameni cred că „dacă nu ai nimic de ascuns, ar trebui să-ți lași partenerul să-ți verifice telefonul”, însă intimitatea nu înseamnă că ai ceva de ascuns, ci că vrei să îți păstrezi un simț al sinelui independent de partener.
Iubirea nu înseamnă control, ci încredere. Dacă simți nevoia să-ți controlezi și să-ți verifici partenerul, întreabă-te: „E despre el/ea sau despre nesiguranța mea?”, „E despre iubire sau despre frică?”.
Nu transforma sexul în monedă de schimb – intimitatea sexuală nu e o recompensă pentru „când se poartă frumos” și nici o pedeapsă pentru „când greșește”. Când folosești sexul ca instrument de control sau manipulare, nu mai e vorba despre dragoste, afecțiune sau despre dorință, ci despre putere. Despre cine are ultimul cuvânt. Despre cum să-l faci pe celălalt să plătească.
Luați deciziile importante împreună - un cuplu este un parteneriat și presupune disponibilitate de ambele părți: de a asculta, de a negocia, de a ține cont și de perspectiva celuilalt. Deciziile importante, cum ar fi schimbarea unui loc de muncă, mutarea într-un alt oraș, un credit, o investiție, nu se iau de unul singur, pentru că au impact asupra amândurora. Iar aici nu este vorba despre faptul că „ceri voie”, ci despre faptul că iei în calcul efectul alegerilor tale asupra persoanei de lângă tine. Altfel, mesajul pe care îl transmiți este: „Nu contezi suficient de mult încât să țin cont de tine în deciziile mele.”
Nu-ți folosi partenerul ca pe un sac de box emoțional - doar pentru că e acolo, nu înseamnă că trebuie să-ți descarci toate frustrările pe el/ea. Nu-i treaba lui să îți gestioneze anxietatea, furia, nemulțumirile de la job sau traumele nerezolvate din copilărie.
Nu te folosi de greșelile din trecut ale partenerului tău pentru a avea un avantaj în discuții sau conflicte - când unul dintre parteneri greșește, iar celălalt alege să ierte, acel moment ar trebui să reprezinte o decizie conștientă de a merge mai departe, nu o unealtă de șantaj emoțional la fiecare conflict. Pentru că dacă iertarea a fost condiționată sau doar declarativă se transformă rapid într-un joc de putere: „Te-am iertat, dar nu am uitat. Și voi aduce asta în discuție ori de câte ori am nevoie să te fac să te simți vinovat.” Dacă simți că încă nu poți ierta cu adevărat, e ok. Spune. Fii sincer. Recunoaște că încă nu ai reușit să treci peste și că mai ai nevoie de timp. Dar nu minți spunând că „te-am iertat”, doar ca apoi să folosești acea greșeală ca armă împotriva lui/ei.
Nu face copii doar pentru „a salva” relația - copiii nu rezolvă conflictele din cuplu, nu restabilesc încrederea și nu compensează lipsa de comunicare sau de conexiune emoțională. Dimpotrivă, aducerea unui copil pe lume vine cu noi responsabilități, solicitări emoționale și presiuni care pot accentua problemele deja existente. Când faci un copil ca să „repari” relația, ce îi transmiți de fapt este că existența lui are un scop – el devine un instrument prin care speri că toate problemele voastre se vor rezolva. Dacă relația este instabilă sau conflictuală, prioritatea ar trebui să fie clarificarea acestor aspecte, nu adăugarea unei responsabilități majore în speranța unei soluționări indirecte.
Nu îți umili și nu îți ridiculiza partenerul nici măcar „în glumă” - când o glumă e făcută pe seama partenerului, lovind în nesiguranțele lui, în visurile lui sau în lucrurile care contează cu adevărat pentru el, nu mai vorbim despre umor. Vorbim despre o formă de lipsă de respect. Poate chiar de dispreț. Deseori, cel care face gluma se apără: „Ești prea sensibil!”, „Era doar o glumă, nu te mai supăra!”. Însă dacă partenerul tău îți spune că s-a simțit rănit, atunci nu a fost o glumă. Iar a minimaliza felul în care celălalt se simte este o formă de invalidare emoțională. Glumele care umilesc, care provoacă rușine sau care scot în evidență vulnerabilități personale, mai ales în fața altora, sunt forme mascate de agresiune în relații. Transmit superioritate și dispreț, chiar dacă sunt spuse cu zâmbetul pe buze. Și chiar dacă sunt „doar o glumă”, lasă urme. Respectul într-o relație e și despre a-ți cunoaște partenerul suficient de bine încât să știi unde sunt granițele lui emoționale și despre a avea maturitatea de a-ți cere scuze când le-ai încălcat, fie și neintenționat.
Nu implica alte persoane în conflictele voastre - cu toții avem nevoie, din când în când, să ne descărcăm. E normal să simțim nevoia să vorbim cu cineva atunci când lucrurile se complică pentru noi. Să cerem un sfat, o perspectivă, o părere. Dar, de cele mai multe ori, oamenii nu caută o soluție, ci caută să fie validați. Vor să li se spună că au dreptate, că sunt doar niște victime, că au fost nedreptățiți și că n-au nicio vină, că partenerul e „problema”. Și aleg să se plângă cunoscuților, prietenilor, familiei. Implică oameni în relația lor doar ca să se simtă mai bine cu ei, nu ca să înțeleagă ori să rezolve ceva. De fapt, nu vor să-și asume partea lor de responsabilitate – ce n-au făcut, ce-au ignorat, cum au contribuit la situația actuală. E mai simplu să spui „uite ce mi-a făcut” decât „uite cum am ajuns aici amândoi”.
Și mai e ceva: tu poate te împaci cu partenerul a doua zi, dar ceilalți rămân cu ce le-ai spus. Vor rămâne cu o părere distorsionată despre partenerul tău (pentru că vor asculta doar perspectiva ta), poate vor ajunge să-l antipatizeze; poate că și imaginea ta se va schimba în ochii lor.
Problemele voastre de cuplu ar trebui soluționate în cuplu, nu expuse tuturor. Iar dacă vrei să înțelegi mai bine ce se întâmplă sau vrei să vorbești cu cineva, vorbește cu un specialist (deoarece prietenii și familia vor fi mereu subiectivi) sau cu o persoană care te provoacă să te uiți și în oglindă, nu doar să arăți cu degetul.
Fiți sinceri chiar și când adevărul e inconfortabil – sinceritatea nu e doar despre „a nu minți”, ci și despre a avea curajul să spui ce simți, ce gândești și ce ai nevoie, chiar dacă știi că s-ar putea să fie inconfortabil. Relațiile evoluează atunci când doi oameni pot purta conversații sincere fără teama că vor fi pedepsiți pentru adevărul lor.
Respectă autonomia și libertatea celuilalt - să iubești nu înseamnă să-l controlezi pe celălalt. Dacă simți nevoia să-i controlezi prieteniile, modul în care se îmbracă, hobby-urile sau timpul liber, nu vorbim despre iubire, ci despre frică, nesiguranță, gelozie și posesivitate.
Poate spui că o faci „pentru binele lui/ei” sau că „e normal să te deranjeze anumite lucruri”. Dar iubirea nu înseamnă că celălalt este proprietatea ta și nu ai dreptul să decizi tu pentru el/ea.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Comportamentele de control nu apar dintr-odată, ci încep subtil: un comentariu despre o prietenă „nepotrivită”, o glumă despre cum s-a îmbrăcat, o remarcă despre cum își petrece timpul. Și, treptat, ajungi să ceri explicații, să pui condiții, să manipulezi și să șantajezi emoțional.
Iar celălalt începe să renunțe la lucruri care îi făceau plăcere. Își gândește bine cuvintele înainte de a le spune. Își ascunde alegerile. Nu pentru că a greșit cu ceva, ci pentru că nu mai simte că are voie să fie el însuși.
Dacă ai nevoie să controlezi, înseamnă că nu ai încredere. Nici în partener, nici în tine. Dacă ceva te deranjează – o prietenie, o alegere, o situație – vorbește despre asta. Cu maturitate, nu apelând la șantaj emoțional sau amenințări subtile. Spune ce simți, ce gândești, de ce te afectează. Dar nu încerca să-ți obții tu „liniștea” prin îngrădirea celuilalt. Prin control nu vei scăpa de nesiguranțele tale, ci doar le vei ține ascunse temporar.
Nu folosi iubirea ca scuză pentru încălcarea limitelor – „Am făcut asta pentru că te iubesc”. De câte ori nu ai auzit fraza asta? Poate sună bine, convingător, dar este, de cele mai multe ori, o scuză frumos ambalată pentru comportamente care n-au nicio legătură cu iubirea autentică. Când spui că ai invadat spațiul personal al celuilalt „din iubire”, când îi încalci limitele, când încerci să-l controlezi sau să-i dictezi alegerile, nu iubești, ci controlezi, șantajezi emoțional.
„Iubirea” nu justifică lipsa de respect (aceea nu este iubire, pentru că iubirea fără respect nu există). Nu îți dă dreptul să decizi în locul celuilalt, să-i spui că „n-ai de ce să te simți așa” sau să-i încalci limitele.
Adevărata iubire respectă limitele și granițele celuilalt. De exemplu, dacă partenerul tău spune: „Am nevoie de spațiu”, îi oferi spațiu. Dacă spune: „Nu mă simt confortabil cu asta”, îl asculți și îi respecți alegerea, nu insiști.
Nu-ți transforma partenerul în responsabilul exclusiv pentru fericirea ta - relația ta nu este terapie, iar partenerul tău nu îți este salvator. Da, susținerea reciprocă este importantă, dar atunci când „nu poți trăi” fără el sau ea, când te aștepți constant ca celălalt să dea sens vieții tale, să te „facă” să te simți bine, dorit, iubit sau valoros, iar dacă nu face asta, te prăbușești, relația devine o formă de dependență.
Fericirea ta este responsabilitatea ta, iar o relație sănătoasă înseamnă doi oameni întregi, compleți, care se sprijină reciproc, nu care se sufocă emoțional unul pe celălalt.
Nu ignora nevoile emoționale ale partenerului, în speranța că iubirea va compensa - una dintre cele mai mari iluzii care sabotează relațiile este ideea că: „Dacă ne iubim, restul vine de la sine”. Nu vine. Iubirea nu înlocuiește efortul, implicarea emoțională, ascultarea activă și disponibilitatea reală de a construi împreună. Iubirea e fundația, dar pe ea trebuie clădit în fiecare zi. Altfel, totul se prăbușește, mai devreme sau mai târziu.
Poți iubi sincer un om, dar dacă îl ignori, dacă îl faci să se simtă singur lângă tine, dacă nu ești acolo când are cea mai mare nevoie, va ajunge să se închidă, să se retragă, oricât te-ar iubi, la rândul său.
Nu impune loialitatea prin frică - dacă trebuie să controlezi, să ameninți, să faci crize sau să manipulezi pentru ca partenerul să rămână lângă tine, aceasta nu e loialitate, e constrângere. O relație în care unul se teme să plece nu e relație, ci o închisoare deghizată în iubire. Loialitatea adevărată nu are nevoie de lanțuri invizibile. Nu are nevoie de șantaj emoțional, de teamă, de vină sau de promisiuni forțate. O relație matură se construiește pe libertatea de a alege în fiecare zi să rămâi, nu pe frica de a pleca. Așa că întreabă-te: dacă mâine partenerul tău ar fi complet liber să aleagă – fără vină, fără teamă, fără obligație – te-ar alege tot pe tine?
Oamenii își imaginează că iubirea ar trebui să fie necondiționată și că, dacă iubești cu adevărat, accepți orice, ierți orice, rămâi orice s-ar întâmpla. Dar iubirea nu înseamnă să renunți la tine, să taci când te doare, să te sacrifici constant sau să lupți de unul singur pentru o relație care te epuizează.
După cum am menționat la început, o relație sănătoasă are nevoie de limite clare care să o protejeze. Limite care spun: „Vreau să fim împreună, dar nu cu orice preț. Nu în orice condiții.”
În definitiv, a avea limite înseamnă să știi ce este în regulă pentru tine și ce nu, în toate aspectele relației – de la spațiul personal, independență emoțională și viața sexuală, până la modul în care se iau decizii majore, precum aducerea pe lume a unui copil sau modul în care relația evoluează.
Pentru că, uneori, diferența dintre o relație care te susține și una care te consumă stă exact în limitele și granițele pe care ai avut sau nu curajul să le trasezi, iar dacă nu îți trasezi tu limitele, cineva le va încălca și va numi asta iubire.
Dr. Ursula Sandner