Ce credințe limitative te țin azi pe loc?

Credințele formează schemele noastre mentale - ele devin „reguli” după care ne trăim viața, principii formate în urma educației și experienței noastre. Acestea par a fi profeții care se împlinesc de la sine, iar în ochii noștri au valoare de adevăr absolut. Însă dacă noi am dobândit o anumită credință, nu înseamnă neapărat că acea credință este și adevărată. Credințele noastre nu sunt fapte incontestabile, ci reprezintă cea mai bună intuiție despre cum stau lucrurile la un moment dat.

Unele credințe pe care le avem pot acționa împotriva noastră fără ca nici măcar să ne dăm seama. Astfel de credințe - limitative - ne constrâng într-un fel sau altul și ne blochează evoluția; ne împiedică să ne folosim potențialul la adevărata sa valoare. Acestea se referă în general la propria noastră identitate, la felul în care ne percepem pe noi înșine, dar și la cei din jur și la viață în general.

Credințele limitative despre propria persoană pot lua următoarea formă:

- nu pot să... pentru că... (nu pot să îmi urmez visurile pentru că nu am timp / am copii / nu am bani / nu sunt în stare / nu am sprijin);

- nu trebuie să... pentru că... (greșesc, dezamăgesc, risc... pentru că... voi fi respins, cei din jur nu mă vor mai iubi, mă voi face de râs...);

- nu merit să... (am succes, să fiu fericit, să fiu iubit...);

- sunt / nu sunt... (prea tânăr sau prea bătrân; un perfecționist și de aceea nici măcar nu mai încerc pentru că lucrurile oricum nu vor ieși perfect; prea timid; prea temător...)

Ajungem să confundăm valoarea noastră intrinsecă cu propriile realizări sau eșecuri - dacă eșuăm în a ne atinge un obiectiv, ne considerăm ratați, fără a ne gândi că poate:

- acel eșec poate fi privit ca o oportunitate de a învăța - dacă ne etichetăm astfel și gândim că suntem incompetenți sau buni de nimic ne vom afunda într-o stare de neputință și descurajare, învinovățindu-ne și pedepsindu-ne pentru „greșeala” noastră, în loc de a accepta ce s-a întâmplat, a reflecta asupra deciziilor și faptelor noastre, a ne învăța lecția și a merge mai departe împăcați, conștienți și asumați;

- acel obiectiv nu a depins în totalitate de noi - de exemplu, un om își poate dori o relație de cuplu durabilă sau o familie, iar dacă apare despărțirea sau divorțul poate ajunge să creadă că este un ratat fără să se gândească la faptul că acea relație nu a depins numai de el;

- nu ne-am dorit cu adevărat acel lucru - oamenii își ghidează de multe ori viața și acțiunile în funcție de așteptările și dorințele altora, fac anumite lucruri pentru că așa „trebuie”, pentru a fi în rând cu lumea sau pentru a nu dezamăgi, însă vocea lor interioară nu le dă pace deși încearcă să o reprime. Astfel, ajung să facă greșeli, să-și autosaboteze calea ori să acționeze în așa fel încât să nu-și îndeplinească obiectivele propuse, tocmai pentru că nu își doresc cu adevărat acele lucruri, însă nici nu sunt pe deplin conștienți de acest aspect astfel încât să-și recunoască și să facă asumat și voluntar schimbările dorite.

Credem că este prea târziu pentru noi, pentru visurile noastre sau credem că nu are rost să încercăm pentru că oricum vom eșua - această credință este bazată pe lipsa de încredere în noi înșine și pe o viziune întunecată asupra viitorului. Dacă ne urmăm visurile cu determinare și perseverență, dacă ne dedicăm scopurilor noastre, dacă suntem suficient de flexibili încât să ne putem adapta din mers atunci când lucrurile nu decurg conform planului inițial, care sunt de fapt șansele să eșuăm? Și dacă eșuăm, ce? Oamenii greșesc, oamenii eșuează, important este ce facem după, cum ne raportăm la acel „eșec”, ce învățăm din asta. Lumea nu începe și nici nu se termină acolo. Este datoria pe care o avem față de noi înșine să încercăm, să ne acordăm o șansă.

Sunt atâția oameni care ar vrea să-și urmeze calea, să facă acele schimbări la care visează de mult timp, să-și ia avânt și să „zboare”, dar se lasă demoralizați de ce zice lumea sau de ce cred ei că ar zice lumea, le e teamă că vor fi judecați, considerați „nebuni”, le e teamă să părăsească cunoscutul. Lumea oricum zice vrute și nevrute, pentru că cei care nu au avut curaj sau determinare să-și ducă la bun sfârșit planurile, cei care și-au îngropat visurile, cei care s-au complăcut în neputință, nu vor să fie confruntați cu modelul de succes al altora, nu vor să vadă ori să accepte că, da, se poate, ori că se poate și altfel.

Credem că succesul și calitatea vieții noastre depind de „noroc” sau „ghinion - astfel credem că numai unii dintre oameni sunt norocoși, iar alții preponderent ghinioniști. Cei care au și fac, cei care se dezvoltă în permanență sunt, astfel, norocoși, fără să încercăm să înțelegem ce se află dincolo de acest aparent noroc. Se află asumarea responsabilității pentru propria viață, capacitatea de a învăța din greșeli, de a nu se lăsa învinși de greutățile vieții, de a continua și când „nu au chef”, de a se ridica din pat și în acele momente când aparent nu vor să vadă pe nimeni și nu vor să facă nimic.

Credem că fericirea noastră stă în mâinile altor oameni  sau că vom fi fericiți doar atunci când... - desigur că această credință se află în strânsă legătură cu asumarea responsabilității pentru propria viață și cu iluzia că fericirea ne așteaptă undeva în viitor. Nu suntem fericiți acum pentru că nu ne asumăm responsabilitatea pentru starea noastră prezentă, pentru că nu acceptăm starea noastră prezentă și pentru că nu facem nimic să ne schimbăm atitudinea, comportamentele sau obiceiurile. Fericirea arată întotdeauna mai bine în viitor atunci când fugim de această responsabilitate. Avem impresia că, prin magie, lucrurile vor arăta altfel. Lucrurile nu vor arăta altfel decât dacă noi facem ceva ca să arate altfel.

Credem că nu avem timp sau, dimpotrivă, că avem tot timpul din lume - cea mai des intâlnită scuză aceasta este - „nu am timp”, pentru că, da, de cele mai multe ori este doar o scuză. Oamenii amână să facă ceea ce susțin că își doresc spunând că nu au timp. Nu este vorba despre timp, ci despre priorități. Întotdeauna se găsește timp pentru prioritățile tale. La polul opus, credința că avem tot timpul din lume, ne poate determina, de asemenea, să amânăm și să tot amânăm trecerea la acțiune. Astfel că, timpul sau lipsa acestuia, de cele mai multe ori este doar o scuză.

Credem că alți oameni sunt mai pricepuți decât noi / mai originali / mai creativi / mai descurcăreți / mai capabili – ne comparăm cu alții și ieșim pe minus pentru că ne este teamă de noi înșine, ne este teamă să ne folosim abilitățile și potențialul, ne este teamă de propriul succes. Plasându-ne în inferioritate ne refuzăm din start șansa de a reuși – nici măcar nu mai vrem să încercăm, oricum alții vor face mai bine ca noi.

Credințele limitative despre lume și viață pot lua următoarea formă:

Nu pot să am încredere în oameni deoarece inevitabil mă vor trăda / mă vor răni - un copil ale cărui nevoi fizice și emoționale nu au fost satisfăcute de către părinții săi, un copil care căuta alinare, confort și reasigurare, însă primea în schimb respingere, neglijare sau maltratare, un copil care a învățat că oamenii nu pot fi de încredere pentru că s-a simțit trădat, respins sau abandonat de propriii părinți își va forma mult mai ușor această credință pe care cel mai probabil o va întări cu timpul și se va ghida după ea. Astfel, orice eșec relațional va fi pus pe baza acesteia - „știam eu că așa o să se întâmple, pentru că oricum nu poți avea încredere în nimeni”.

Fiecare dintre noi poate că s-a simțit trădat sau dezamăgit la un moment dat de cineva în care am avut încredere, însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să ne închidem complet în fața tuturor. Dacă pe baza acelor experiențe extindem lipsa de încredere asupra tuturor oamenilor, ajungem să trăim mereu în frică, suntem mereu cu garda sus, protejându-ne astfel de un potențial pericol, însă blocându-ne șansa de a crea relații autentice, apropiate, profunde.

Ideea este să nu confundăm niște „mere stricate” cu restul „merelor” existente. Oferă-le oamenilor șansa de a se apropia de tine, însă fii atent la semnele pe care ți le transmit. Dacă o persoană îți încalcă în mod repetat limitele și granițele, dacă te tratează cu lipsă de respect, dacă îți face în mod repetat promisiuni fără a se ține de cuvânt, dacă îți lezează în vreun fel integritatea fizică și psihică, cu siguranță nu este o persoană în care să te mai poți încrede.

Nu are rost să exprim ceea ce îmi doresc, pentru că oricum voi fi respins - în viață ne confruntăm deseori cu respingerea, astfel încât o variantă mai înțeleaptă este să învățăm să facem față respingerii în loc de a o evita. În momentul în care suntem respinși putem învăța, de exemplu, că este cazul să ne adaptăm strategia ori că ușile la care batem nu sunt cele potrivite pentru noi, redirecționându-ne, astfel, drumul.

Nimănui nu-i pasă de ce am eu de spus - această credință față de lume este de fapt înrădăcinată în ceea ce credem despre noi înșine. Dacă noi nu credem că suntem niște oameni valoroși care au un mesaj de transmis, de ce am crede că le-am putea stârni altora interesul? În acest caz ni se pare că lumea nu pune preț pe noi pentru că, de fapt, noi nu punem preț pe noi.

Nu există relații fără compromisuri / iubire fără suferință 

Este posibil să ne schimbăm credințele limitative? Cu siguranță! După cum spuneam și în cursul online de life coaching „Arborele Vieții”, ele nu sunt altceva decât gânduri susținute o vreme îndelungată. Un gând este inofensiv atât timp cât nu îl credem. Nu gândurile noastre, ci ataşamentul nostru faţă de gândurile noastre ne cauzează suferinţă. Ataşamentul de un gând înseamnă să credem că este real, fără a investiga. Așadar, o credință este un gând de care ne-am ataşat, deseori ani de zile. În primul rând trebuie să conștientizăm care sunt credințele noastre care ne limitează. Să ne întrebăm de unde vin ele, cum am ajuns să ni le formăm? Să punem la îndoială veridicitatea lor. Deși limitările noastre par a fi atât de reale, ele sunt doar gânduri pe care le avem despre noi înșine. Nu reprezintă adevărul. Putem schimba aceste gânduri cu altele care să fie într-adevăr congruente cu ceea ce ne dorim - de la noi înșine, de la viață, iar apoi chiar să acționăm ca și cum aceste noi credințe ar fi reale.

Arthur Schopenhauer spunea că „fiecare om confundă limitele propriului orizont cu limitele lumii”. Există în noi capacitatea de a ne depăși blocajele, de a ne extinde orizonturile, de a ne rescrie credințele limitative. Trebuie doar să devenim conștienți de acest lucru și să acționăm cu încredere.

Pe tine ce credințe limitative te țin azi pe loc?

Dr. Ursula Sandner

 

3 comentarii pentru “Ce credințe limitative te țin azi pe loc?

  1. Nu am incredere in oameni ptr ca am fost tradata mereu Mi e frica sa mi exprim sentimentele ptr ca oamenii profita de asta Dragostea implica suferinta ptr ca niciodata nu voi primi la fel cat daruiesc iar omul drag poate dusparea la fel cum a aparut in viata mea

  2. Am pierdut încrederea în familie și ulterior în oameni, oamenii vor doar să profite, nu merit să fiu iubită, nu sunt valoroasă, orice aș face acțiunile mele sunt interpretate și judecate greșit, așa că mai bine nu mă mai implic

  3. Poate un om care a trăit diplicitar să devină serios și fidel după ce a fost iertat și a reluat relația cu tine după 2 ani de absență totală în viața ta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *