De-a lungul carierei am întâlnit frecvent persoane care îmi spuneau că și-ar dori să se iubească pe sine mai mult, însă nu știu cum să facă asta, au senzația că nu pot sau că nu vor reuși niciodată să se poarte cu ele însele cu mai multă iubire și compasiune. Această afirmație, „aș vrea să fiu mai bun/ă cu mine, să mă iubesc mai mult, dar nu reușesc”, dă naștere unui profund sentiment de frustrare și vinovăție, deoarece persoana în cauză realizează că de sine depinde, însă în același timp nu reușește să schimbe mare lucru, ca și cum ar fi prizonier în propriul trup sau în propria viață.
În momentul în care susținem că vrem să facem o schimbare, însă acționăm sau ne raportăm la schimbare dintr-o poziție de furie, ură, neputință sau împotrivire, cu greu vom putea susține demersurile necesare acelei schimbări, deoarece vom simți că am face un fel de sacrificiu, sau un lucru împotriva voinței noastre. Schimbările au nevoie să fie susținute de o atitudine de acceptare. De exemplu, dacă vrem să renunțăm la fumat, dacă privim acest lucru ca pe un sacrificiu și nu ca pe ceva ce facem înspre binele nostru, chiar dacă pe moment ne este greu, vom fi mult mai tentați să ne aprindem o țigară în momentul în care simțim nevoia, chiar dacă acest lucru ne ruinează întreg demersul. În același sens, dacă privim acțiunile pe care le facem înspre binele nostru ca pe niște sacrificii - „vai, ce greu îmi este”- și asta pentru că, pe moment, pare a fi o adevărată corvoadă să schimbi un obicei și ne dorim gratificare imediată, vom fi mult mai tentați să renunțăm la ele, chiar dacă inițial am fost extrem de entuziasmați și motivați la vizualizarea acelui „eu ideal” sau acelei „vieți ideale”.
Iubirea de sine vine din acceptarea situației actuale, din acceptarea Sinelui tău actual, adică din acceptarea ta așa cum ești acum, urmând ca apoi, odată ce recunoști și accepți la tine aspectele care nu-ți plac, care îți fac rău, să începi să le schimbi. Iubirea de sine nu apare ca prin minune dacă îți repeți „sunt un om minunat”, „merit ce e mai bun”, dacă în adâncul tău nu crezi asta, dacă, de fapt, te percepi într-o manieră negativă, dacă te învinovățești pentru minusurile tale, însă nu faci nimic să le schimbi, sau renunți mult prea repede pentru că „este greu”, pentru că îți apar din nou în minte acele voci care te sabotează „nu ai să reușești”, „ai greșit de atâtea ori, de ce de data aceasta ar fi diferit?”
Așadar, „minusurile” acelea despre care scriam mai sus pot fi privite ca niște obstacole în calea transformării tale spre acel „eu ideal”. Acestea sunt, de fapt, tipare autodistructive de gândire și comportament, multe dintre ele inconștiente, care exprimă o stimă de sine scăzută, o lipsă de încredere în propria persoană, un sentiment al inutilității sau chiar ură față de sine. Printre acești factori putem enumera:
- atitudinea și mentalitatea de victimă sau a-ți plânge de milă, a considera că nu ai nicio putere de a produce transformări în viața ta, de a-ți influența mediul, viitorul – înseamnă a da vina pe alte forțe din exterior pentru felul în care arată viața ta, căutând scuze și justificări pentru a-ți explica și demonstra ție și altora de ce „nu se poate”, de ce nu depinde de tine, de ce ești pur și simplu un ghinionist, un „produs” al circumstanțelor;
- în strânsă legătură cu această mentalitate de victimă se află credințele limitative și profețiile care se împlinesc de la sine de tipul „știu sigur că voi eșua”, „nu am cum să fac asta” – vorbim despre un set mental de credințe care „te programează” pentru eșec, precum și atitudinea pasivă ori lipsa acțiunii care de cele mai multe ori își are rădăcinile în teamă, în credințele de tipul celor enumerate mai sus;
- neajutorarea învățată - când oamenii sunt supuși îndelungat unor stimuli aversivi față de care nu se pot apăra, învață neajutorarea; când cred că nu au niciun control, când cred că nu au putere personală, pot ajunge să se comporte într-o manieră neajutorată. În acest fel, considerându-se din start neajutorați, nu vor vedea sau nu vor căuta oportunități sau modalități de rezolvare a problemei cu care se confruntă;
- afișarea unor atitudini sau comportamente care demonstrează incompetența – simularea incompetenței (într-o manieră inconștientă) poate fi privită ca un mecanism de apărare – de pildă, un copil ai cărui părinți au avut așteptări exagerate de la el, care s-a simțit copleșit de pretențiile acestora, poate să se apere prin dezvoltarea unei incompetențe autoimpuse – „dacă părinții realizează că într-adevăr sunt incompetent, mă vor lăsa în pace”. Mai târziu, adultul „incompetent” se va folosi de acest lucru pentru a evita sau a se sustrage situațiilor cu care nu dorește să se confrunte, se va autosabota, de fapt, pentru că va evita să-și folosească potențialul și capacitățile la adevărata lor valoare;
- reprimarea și suprimarea emoțiilor – un copil care era pedesit pentru manifestările sale de furie, căruia nu îi era permis să-și exprime emoțiile, care nu avea voie să plângă dacă era abuzat verbal, care nu avea voie să se înfurie dacă un părinte îl abuza fizic, va învăța că „nu este permis” sau nu este în regulă să simtă și să-și manifeste furia sau tristețea. Bineînțeles că de simțit, tot le va simți, însă le va reprima, acumulând frustrări, resentimente, permițând să-i fie încălcate limitele și granițele personale, neexprimându-și dorințele, nevoile sau nemulțumirile;
- negarea problemelor, refuzul de a primi ajutor – o persoană care își neagă problemele, care refuză să ceară ajutor, care se minte pe sine că totul este în regulă deși comportamentele sale sunt pe zi ce trece tot mai distructive, este o persoană care suferă de fapt din cauza unei lipse de iubiri de sine;
- abuzul și dependența de droguri, alcool, afundarea în jocuri de noroc, sexul întâmplător și riscant, sunt semne ale unui Eu rănit, ale unor traume nerezolvate, ale unor probleme neadresate, ale unei fugi de propria persoană – omul care este fericit, împăcat cu sine, omul care se vindecă, nu mai caută un refugiu în substanțe sau acțiuni care să îl anestezieze sau care, dimpotrivă, să îl facă se simtă „viu”, să simtă ceva, altceva în afară de durere și nemulțumire;
- neglijarea propriului trup, a sănătății care, pe lângă abuzul de substanțe, se poate manifesta prin a mânca prea mult sau prea puțin, a nu dormi suficient, a munci în exces, până la extenuare, a-ți face rău la propriu prin automutilare (care este o manieră de deplasare a durerii sufletești în plan fizic) sau alte acțiuni distructive, riscante, periculoase;
- sabotarea relațiilor prin comportamente agresive, violente, prin comportamente pasive, prin neimplicare, indiferență, prin comportamente ambivalente sau care într-o manieră inconștientă duc la dizolvarea acestora sau acceptarea relațiilor toxice, în care ești devalorizat, umilit, abuzat;
- sacrificarea de sine – nenumăratele compromisuri și sacrificii pe care le faci, care îți creează sentimentul că ești un om bun și altruist (care te ajută să te simți mai bine în pielea ta) sunt dovezi ale unei lipse de iubiri de sine pentru că implică, de fapt, renunțarea la propriile aspirații, visuri, planuri, de dragul unei persoane (în general partenerul de cuplu) care, în realitate, nu are nevoie de acele sacrificii și compromisuri, fiind un adult de sine-stătător și perfect capabil, ca și tine.
Astfel de atitudini și comportamente exprimă o lipsă a iubirii de sine, pentru că în momentul în care te iubești pe tine, nu le mai permiți altora să te trateze cu lipsă de considerație și respect, să îți încalce limitele, ai grijă de tine și de bunăstarea ta fizică, psihică, emoțională, îți respecți nevoile și dorințele și lupți pentru tine și pentru visurile tale.
A te iubi pe tine înseamnă a te ierta, a înțelege că în trecut ai făcut tot ce ai putut cu datele pe care le aveai la îndemână, dacă ai fi știut altfel, ai fi procedat altfel; înseamnă a-ți asuma responsabilitatea și a învăța din experiențele tale, a fi mai tolerant față de tine însuți, a-ți demonstra, atât ție, cât și altora, compasiune și acceptare; a te iubi înseamnă a avea relații autentice cu cei din jurul tău, a te arăta pe tine așa cum ești, pentru că te accepți așa cum ești.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
De ce ne este atât de greu să ne iubim pe noi înșine? Poate că nu am fost învățați ce înseamnă iubirea de sine și cum să ne iubim pe noi, poate că nu am fost învățați să ne impunem și să ne apărăm limitele și granițele, să spunem „nu” când vrem să spunem „nu”, fără să ne simțim vinovați, poate că nu am fost învățați că, pentru a fi capabili să avem grijă de alții ori să oferim, trebuie, în primul rând, să avem grijă de noi, să ne oferim nouă ceea ce avem nevoie pentru a avea „rezervoarele” pline, pentru că numai așa putem oferi și celor din jur.
Am fost învățați, în schimb, să facem compromisuri și sacrificii, să-i punem pe alții mai presus de noi, ignorându-ne nevoile și dorințele, autoanulându-ne personalitatea. Am fost învățați să fim martiri, eroi, salvatori, trăind, de fapt, într-un profund conflict intrapsihic cauzat de discrepanța dintre ce se așteaptă alții de la noi și ce ne dorim noi de fapt, omițând faptul că, în final, nimeni nu ne va ridica statuie și că nu vom putea „salva” cu adevărat pe nimeni (putem, în schimb, întinde o mână de ajutor celui care vrea să fie ajutat). Am fost învățați să căutăm iubirea în exterior – tânjim să fim iubiți și să iubim, însă cum, oare, putem oferi altora iubire dacă aceasta ne lipsește, dacă nu ne iubim pe noi? Cum, oare, putem să ne purtăm într-o manieră plină de compasiune cu alții, dacă nu știm să ne comportăm astfel nici cu noi înșine?
În momentul în care învățăm să ne iubim pe noi înșine, inevitabil și relațiile noastre se vor schimba. Pe de-o parte, vom atrage în viața noastră acei oameni care ne vor oglindi această iubire de sine, pe de altă parte vor fi cei care vor încerca să ne convingă de faptul că iubirea de sine este egoism, cei care vor încerca să ne facă să ne simțim vinovați pentru că nu mai vrem să facem sacrificii și compromisuri, cei care se vor simți ofensați dacă îi refuzăm, dacă nu mai acceptăm să ne încalce limitele, cei care vor încerca să ne convingă că am înnebunit și că ar fi mai bine să ne revenim, adică cei care, de fapt, ne spun: „fii nefericit ca noi, nu ieși din rând, nu renunța la zona ta de confort (inconfortabilă, de altfel), nu ne arăta că se poate, nu ne zdruncina credințele după care ne-am ghidat toată viața, nu ne face să ne îndoim de alegerile și deciziile noastre, să ne privim cu sinceritate în interior, să constatăm că ar trebui să schimbăm ceva, să ieșim din confortul nostru”. În astfel de situații, încearcă să nu iei lucrurile personal – oamenii se împotrivesc evoluției tale din cauza propriilor temeri și nu se simt confortabil în momentul în care unul dintre „ai lor” iese din rând. De ce te aștepți ca un om care nu cunoaște ce înseamnă iubirea necondiționată (nu se iubește pe sine), să te susțină pe tine necondiționat?
În plus, felul în care cineva se comportă cu tine, reflectă de fapt relația pe care o are cu sine – acțiunile unei persoane la adresa ta spun mai degrabă ceva despre acea persoană, decât despre tine. De exemplu, cineva poate încerca să te umilească, să te încolțească, afișând o aparentă încredere în sine, însă de ce crezi că face acest lucru? De sigur ce se simte? De suficient ce își e sieși? De împăcat ce e cu el însuși? Nu, ci tocmai din cauza complexelor sale de inferioritate, din cauza nesiguranței pe care încearcă să o mascheze prin aceste atitudini agresive, din cauza faptului că, într-un fel sau altul, se simte amenințat de tine. Dacă un om se poartă urât cu tine, nicidecum nu înseamnă că meriți tu să fii tratat urât, că nu ai fi tu un om valoros, problema nu este la tine, ci la el – în frustrările sale, în rănile sale nevindecate. De ce ai rămâne într-o astfel de situație? Chiar crezi că nu meriți mai mult de atât? Sau chiar crezi că îl poți salva pe acel om prin toleranța și „bunătatea” ta?
Iubirea de sine nu este o experiență mistică, nu este un sentiment de beatitudine și înălțare pe care îl simți permanent, este mai degrabă o practică, ceea ce înseamnă că iubirea de sine nu „pică din cer”, ci trebuie să o cultivi în fiecare zi, prin gândurile, atitudinile și comportamentele tale. Prin dezvoltarea abilității de a fi cât mai mult timp conștient de tine însuți – de gânduri, emoții, comportamente, tipare relaționale, decizii, acțiuni, reacții, nevoi, dorințe, triggeri, lucruri benefice și lucruri nocive pentru tine. La fel ca într-o relație de cuplu, iubirea (de sine) se cultivă. Degeaba îți spui că te iubești dacă acțiunile tale dovedesc contrariul. Nu o să te crezi. Chiar o să devii din ce în ce mai supărat pe tine.
Iubirea de sine nu trebuie privită ca pe un obiectiv ce trebuie atins numaidecât, cu orice preț. Adevărul este că vor exista momente în care, poate, te vei simți rău, te vei simți nevaloros, te vei judeca, vei fi prea critic cu tine. Dacă în acele momente oricum vulnerabile vei mai spune și „a, da, nici să mă iubesc nu sunt capabil”, îți vei face și mai mult rău. Nu face din iubirea de sine un motiv de frustrare sau un motiv de nemulțumire la adresa ta, deoarece iubirea de sine spune „da, astăzi am avut un eșec, astăzi mă simt rău, astăzi mă îndoiesc de mine, însă acest eșec nu mă face un ratat, această stare de rău nu sunt eu, este doar o stare care va trece, această insecuritate pe care o simt acum nu înseamnă că nu voi putea reuși data viitoare”.
Iubirea de sine te învață să distingi între adevărat și fals – poate că ți s-a spus că nu ești suficient de frumos, bun, capabil sau că dacă nu faci lucrurile perfect, nu meriți să fii apreciat, ori dacă nu te dai peste cap în încercarea de a-i mulțumi pe alții, nu meriți să fii iubit. Poate chiar ai ajuns să crezi toate aceste lucruri, s-au infiltrat în mintea ta precum niște viruși – ideea este ca în momentul în care îți apar aceste gânduri să realizezi că ele nu sunt adevărate – ele sunt, de fapt, vocile celor care au exercitat o anumită influență asupra ta (cei care nu au știut să se iubească pe sine ori să le arate altora iubire, cei care au sădit nesiguranța și neîncrederea în mintea ta, pentru că nesiguranță și neîncredere erau sădite în interiorul lor).
Iubirea de sine te învață să fii prietenul tău cel mai bun, să te încurajezi, să-ți vorbești frumos în dialogul tău interior, să ai grijă de tine, să-ți privești punctele slabe ca oportunități de a te dezvolta, confruntându-le și înțelegând frica pe care trebuie să o depășești, lecția pe care trebuie să o înveți. Iubirea de sine te învață să fii asertiv – să spui ce dorești, ce te deranjează, care sunt limitele tale, să te respecți pe tine, respectându-i în același timp pe alții.
Iubirea de sine te învață să nu te mai compari cu alții, să renunți la idealurile nerealiste stabilite de societate sau mass-media, să înțelegi că niciodată nu te vei putea accepta pe tine cu adevărat dacă scopul tău este să corespunzi acelui ideal perfect și nerealist – te vei lupta toată viața încercând să devii cine nu ești pentru a le face pe plac altora, pentru că așa crezi tu că vei fi iubit, acceptat și fericit, când de fapt procesul este invers – în momentul în care tu te accepți și iubești pe tine însuți, orice fel de luptă dispare – nu mai lupți pentru acceptarea și iubirea oamenilor, ele oricum vin de la sine.
În momentul în care ne acceptăm pe noi înșine, nu vom mai căuta să fim acceptați de către alții și nu vom mai face „posibilul și imposibilul” ca ei să ne accepte. În momentul în care ne iubim pe noi înșine, nu vom mai căuta cu frenezie să fim iubiți de alții și nu vom mai face „posibilul și imposibilul” ca ei să ne iubească. Iubindu-ne pe noi devenim compleți și întregi.
Dr. Ursula Sandner
Foarte adevara..
Nu pot decat sa ti multumesc inca odata..
Cu fiecare articol..incep sa ma cunosc mai bine..
Multumesc
Foarte util. E noua pentru mine, in sens lamuritor, chestia cu neputinta invatata: eu credeam ca apare cand oferim copilului de toate fara a-i antrena abilitatile de a face si de a oferi. Iata ca, de fapt , e ceva mult mai profund si dureros.
Ce faci, ca parinte de copil mare si plecat de langa tine fizic iar emotional deconectat inca de la varste mici-ce faci cand vezi in el toate aceste rani?