Trăiești în umbra părinților tăi?

A trăi în umbra unui părinte poate însemna a nu avea „permisiunea” de a crește, a te dezvolta, a evolua, de a-ți stabili propria identitate și propriul drum în viață; a te pune tu pe tine pe locul al doilea sau al treilea, deoarece pe primul loc este părintele în jurul căruia trebuie să gravitezi.

Dacă simți că nu poți fi autentic, că alegerile tale în viață sunt condiționate de aprobarea părinților, că ai intrat în pielea unui „personaj” care și-a format o identitate în acord cu așteptările părinților tăi – „tu trebuie să faci facultatea X, să urmezi cariera X, să locuiești în orașul X / să  te așezi și tu la casa ta (sau dimpotrivă) / să faci un copil (sau dimpotrivă) / să te îndrăgostești de persoana pe care eu o consider potrivită pentru tine etc.”, cel mai probabil trăiești în umbra părinților tăi.

Dacă ai frecvent sentimente de vinovăție și rușine care îți sunt induse prin șantaj emoțional și manipulare atunci când alegi să nu îndeplinești dorințele, așteptările și pretențiile părinților tăi, cel mai probabil trăiești în umbra lor.

Dacă te simți în continuare ca un copil în relația cu ei (deși tu ai treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani), un copil temător sau neajutorat care simte că ceva îngrozitor i se va întâmpla dacă va ieși din cuvântul părinților, cel mai probabil trăiești în umbra lor.

Dacă „trebuie” să-ți justifici alegerile, deciziile, preferințele și dorințele în fața lor, dacă simți că „trebuie” să urmezi anumite reguli invizibile, subtile, însă pe care tu le cunoști foarte bine sau dacă simți că ești mai degrabă o extensie a lor care „trebuie” să le îndeplinească visurile neîmplinite, cel mai probabil trăiești în umbra părinților tăi.

În realitate nu trebuie nimic, însă această trăire de obligativitate pe care o ai poate veni din faptul că nu ai redefinit relația cu părinții tăi, adică de la o relație de tipul Copil-Părinte să ajungi la o relație de tipul Adult-Adult, că ești în continuare un copil din punct de vedere emoțional căruia nu i s-a permis să crească, iar ulterior a rămas blocat în propriile temeri și răni, care caută și acum, la vârsta adultă, să câștige aprobarea și iubirea părinților săi (deoarece ca și copil nu s-a simțit aprobat, iubit, acceptat și validat așa cum și-ar fi dorit).

Această iluzie care se bazează pe credința și speranța că dacă vom fi suficient de cuminți și ascultători (adică ne vom mula pe nevoile, dorințele, cerințele și așteptările părinților), vom primi aprobarea și iubirea acestora și într-un final ne vom simți valoroși sau mulțumiți de propria persoană, rămâne, din păcate, doar o capcană a minții noastre.

Dacă simțim că avem anumite goluri emoționale sau o foame de iubire și acceptare (pentru că nevoile noastre emoționale nu au fost satisfăcute în copilărie), soluția nu este să rămânem copii, sperând că dacă rămânem copii, măcar acum părinții noștri ne vor satisface acele nevoi, ci să ne asumăm responsabilitatea pentru propria viață, adică să încercăm să ne vindecăm acele răni (cu sau fără ajutor specializat) și să pășim, chiar și temători, pe drumul propriului destin pe care alegem să îl făruim pentru noi.

Indiferent care ar fi așteptările sau pretențiile pe care părinții le-ar avea de la noi (cine ar trebui să fim și cum ar trebui să ne trăim viața), ele nu reprezintă obligativitatea noastră pentru că indiferent ce alegere am face, noi suntem cei care vom trăi cu alegerile noastre și cu consecințele acelor alegeri. Astfel că, dacă am făcut o alegere pentru că le-am permis altora să ne influențeze, nu putem să dăm vina pe ei pentru alegerea noastră, ci tot noi trebuie să ne asumăm consecințele.

Un părinte care îi permite copilului să crească (din punct de vedere emoțional și psihologic) are ca obiectiv principal autonomizarea acelui copil și nu încearcă să-i inducă acestuia sentimente de milă, îngrijorare, obligativitate, frică, vinovăție sau rușine pentru a-l ține legat în continuare cu corzi invizibile de el, nu încearcă să preia controlul asupra identității și vieții lui.

Fiecare persoană are dreptul să-și creeze viața pe care și-o dorește, indiferent dacă părintele aprobă sau nu, este de acord sau nu cu alegerile și deciziile sale.

Nu mai permite nimănui să-ți dicteze sau să-ți impună cum să trăiești. Nimeni nu știe mai bine decât tine ce te împlinește, ce te face fericit sau ceea ce înseamnă pentru tine o viață frumoasă. Nu este niciodată prea târziu să începi să preiei controlul asupra propriei ființe și asupra vieții tale. Alege înțelept!

Dr. Ursula Sandner

 

4 comentarii pentru “Trăiești în umbra părinților tăi?

  1. E atât de trist că aceste fire n-au fost rupte niciodată,din convingerea că n-aș fi fost înțeleasă și, de aceea aș fi produs suferință persoanei pe care o adoram și admiram nespus. Mă avea doar pe mine! Uneori mă indepartam puțin, lucru pe care îl regret, dar nu mai pot schimba nimic. Ea nu mai este!

    1. Da, ea nu mai este ca sa stai in umbra ei. Iar tu, in pofida acestui “nu mai este” ai ramas impovarata cu sentimente de vinovatie, regrete, neputinta care iti influenteaza comportamentul in relatiile adulte. Trist ca nu ne putem desprinde si chiar infrunta parintii, cand nevoia de autonomie si independenta o cere. Platesti niste pagube emotionale fara a fi , in realitate, dator. Nu le datoram toata viata supunere oarba, caci stiu ei mai bine. Intre timp, tu copilul de atunci, a crescut si a descoperit singur ce e mai bine pt. El. E indicat sa-ti ajuti parintele sa te respecte si sa-ti respecte alegerile, chiar daca lui nu-i convine.

  2. Nu m am simitit iubita, apreciata de mama. Adult fiind cautam sa i indeplinesc dorintele, crezand ca asa voi avea parte de putina iubire, dar cum spune si dna doctor, am cazut intr o capcana… m am mintit! M am imbolnavit si in coltul mintii usor m am bucurat, crezand ca macar atunci ea se va schimba si o sa mi raspunda la ce eu iicerusem, putina atentie! Nimic nu a ajutat si mi am dat seama ca este o relatie toxica si ca trebuie sa ies din acest cerc vicios! Tot ce se intampla este din cauza mea, santaje cum ca din cauza mea, ea va muri si ca eu o bag in groapa, ca ea nu este ajutata, ca nu se face nimic pt ea, desi se faceau lucruri pentru ea,m au facut sa ma retrag si sa o las sa si dea seama ca le poate face singura iar eu sa ma reconstruiesc si sa nu i mai cersesc atentia!vina imi apartine ca am avut asteptari!i am vorbit si i am spus cat de nult ma doare indiferenta ei dar a inceput sa rada si sa zica ca exagerez si ca ea nu poate sa arate , ca ea nu se poate schimba! M am resemnat, nu mai astept nimic! Acum este prefect asa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.