Conflicte și dramă – relațiile între părinți și „copii”

Relații conflictuale între părinți și copii există dintotdeauna și, dacă i-am întreba pe cei din jurul nostru care ar fi motivele acestor conflicte, cu siguranță am obține o gamă variată de răspunsuri. De exemplu, copiii (ajunși adulți, de altfel) ar spune că părinții încă le impun să facă ce își doresc ei, că se împotrivesc alegerilor de viață luate ori că sunt prea critici sau intruzivi. Părinții ar spune că îi supără „copiii” pentru că au niște idei ciudate de independență sau pentru că „nu înțeleg / nu fac nimic din ce le spun”, „nu mă mai ascultă”.

Interesant cum nu avem voie să ieșim din cuvântul părinților chiar și la 30, 40, 50 de ani când deja ar trebui să fim persoane asumate și conștiente de propriile valori, obiective și dorințe. Putem discuta, de fapt, despre o problemă de mentalitate. Mentalitatea în sine, în ceea ce privește copiii, este fundamental eronată și din această cauză apar atâtea conflicte și probleme între copiii ajunși adulți și părinții lor. Mulți oameni aduc pe lume copii ca să trăiască prin ei, ca să le dea un sens în viață, ca să le fie alături la bătrânețe. Nu își doresc ca progeniturile lor să devină adulți autonomi sau să aibă o viață proprie pentru că asta ar însemna că cel mai important rol în viața lor a luat sfârșit. În plus, pierd sentimentul de putere și de control.

Neavând o viață proprie, interese, pasiuni, hobby-uri și, de cele mai multe ori, relații de cuplu armonioase și satisfăcătoare, trăiesc și se definesc prin rolul de părinți. Iar când acest rol ar fi normal să se sfârșească și relația părinte-copil să devină una de tip adult-adult, nu sunt nici dispuși și nici dornici să facă această tranziție.

Astfel, unii dintre ei, prevăzători, își programează de mici copiii inoculându-le ideea că ei, părinții, vor rămâne mereu cei mai importanți. Nu soțul/soția sau copiii progeniturii lor, ci părinții. Toată viața trebuie să li se supună, să nu iasă din vorba lor (pentru că asta înseamnă, de fapt, respect), să trăiască în funcție de dorințele și capriciile lor, să le satisfacă așteptările și să se lase manipulați sau șantajați emoțional oricât își doresc părinții.

Copilul se transformă astfel într-un instrument, venit pe lume ca să trăiască pentru a satisface capriciile, nevoile sau dorințele părinților săi. Însă copilul, mai ales când a ajuns adult, nu are nicio obligație de a-și face părinții fericiți. Părinții ar fi normal să își găsească împlinirea și fericirea prin ei înșiși, nu prin copilul lor.

Părintele care își acuză copilul că îl dezamăgește pentru că nu trăiește așa cum își dorește el, care îl șantajează emoțional atunci când nu face alegerile și nu ia deciziile pe care le vrea acel părinte, care spune că suferă când copilul nu se conformează așteptărilor sale, nu dă dovadă de iubire și de bune intenții, ci de egocentrism și egoism.

Părintele care vrea să aibă mereu primul loc în viața copilului său, chiar și după ce acesta își întemeiază propria familie, care încearcă să își împovăreze copilul cu sentimente de vinovăție, milă, rușine sau frică atunci când nu primește atenția pe care și-o dorește, dă dovadă de imaturitate emoțională și, mai ales, de lipsă de respect față de progenitura sa. Din cauza acestor credințe se destramă multe familii. Din cauza acestei mentalități există atât de multe conflicte și nefericire în familie, între generații. Mama/tata, soacra/socrul vor să dețină puterea și să se impună mereu. Nu au niciun fel de considerație față de familia nou constituită și, sub pretextul că vor binele, nu fac altceva decât să distrugă și să creeze o sumedenie de probleme. Mama simte gelozie dacă fiul ei iubește o altă femeie. Tatăl nu consideră că bărbatul din viața fetei lui este demn de ea.

Multe s-ar schimba în relațiile dintre copiii ajunși adulți și părinții lor dacă am lucra la mentalitate. Dacă nu am aduce pe lume copii ca să ne umple golurile interioare sau ca să avem o ființă alături de noi toată viață. Dacă am învăța să respectăm individualitatea, autenticitatea, personalitatea, limitele și granițele copiilor noștri odată ce aceștia, cum este firesc și normal, zboară din cuib.

Fiecare om are dreptul să își creeze viața pe care și-o dorește, indiferent dacă părintele său aprobă sau nu, este de acord sau nu, cu alegerile și deciziile sale.

Chiar dacă unii părinți fac copii pentru a-i transforma în instrumente, ancore sau extensii ale ego-ului lor, copilul nu are nicio obligație în a se supune sau a se conforma așteptărilor egoiste ale acestora. Unii părinți se luptă să își mențină lângă ei "copilul" ajuns adult în toată firea. Mame, însă și tați, care nu acceptă faptul că nu pot opri timpul și nici nu-l pot da înapoi în așa fel încât puiul lor să rămână mereu dependent și aproape de ei.

Alți părinți își doresc de la copilul lor să trăiască exact așa cum au făcut-o ei, în pofida faptului că nu au dus o viață care să merite să fie copiată la indigo. Au avut relații abuzive, au fost nemulțumiți de nivelul de trai și de statutul socio-profesional, de alegerile pe care le-au făcut în viață, însă cumva au supraviețuit, iar acest argument este suficient pentru a se simți îndreptățiți să dea sfaturi și directive de viață.

Copilul, ajuns adult, este normal să devină o ființă autonomă care își urmează propriile visuri și obiective. Iar părintele, dacă îi dorește într-adevăr binele copilului, îl sprijină pe acesta necondiționat (atât cât își dorește), fără să îi ceară nimic, fără să îi dicteze, fără să îl manipuleze sau să îl șantajeze emoțional. Iar părinții cu adevărat înțelepți devin prietenii copiilor lor și caută să aibă cu aceștia o relație de tip adult-adult, bazată pe respect reciproc.

Respectă-ți părinții, însă nu le permite să îți dicteze sau să îți impună cum să trăiești. Ei nu știu mai bine decât tine ce te împlinește pe tine, ce te face fericit sau ceea ce înseamnă pentru tine o viață frumoasă.

Datoria ta este să îți rămâi loial ție însuți în primul rând și să îți creezi viața pe care ți-o dorești.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

 

2 comentarii pentru “Conflicte și dramă – relațiile între părinți și „copii”

  1. Buna Ursula! Foarte bun articolul si foarte potrivit pentru situatia in care ma gasesc. Desi am peste 40 de ani, mama mea este in continuare critica, manipulatoare si intruziva, dandu-mi sfaturi si suparandu-se atunci cand”nu o respect”. Ca urmare relatia noastra a devenit mult mai rece si mai formala. Problema mea e ca asta ma doare, mi-as dori sa fim mai apropiate si sa faca parte din viata fiului meu, nepotul ei. Cum as putea sa procedez, crezi ca exista si alta cale decat sa o tin la distanta?

  2. Buna Ursula eu m_am regasit in articolul tau. Ma revolt pe soacra SI pe parinti care si acuma imi fac planul pentru vacanta. De ex. Pe primul loc sumtem noi parintii trebuie sa aveti grija de nou,sa ne vizitati des si da in vacante departe puteti pleca dupa moartea noastra. Este greu .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *