Toxicitatea în relații este un subiect pe care l-am abordat frecvent deoarece atât în practica mea la cabinet cât și în viața de zi cu zi am întâlnit foarte multe persoane nefericite, care au ajuns efectiv să se distrugă din cauza relațiilor în care trăiesc. Când te gândești la toxicitate în relații, poate că primul lucru care îți vine în minte este relația de cuplu.
Însă, de data aceasta nu voi discuta despre relația de cuplu, ci despre un alt fel de iubire care, pe cât de mult are potențialul de a te ajuta să crești, să te dezvolți și să te desăvârșești ca om, pe atât de mult are potențialul de a inhiba, răni, incapacita sau distruge. Vorbesc despre ceea ce noi cunoaștem sub denumirea de „iubire părintească” și, în rândurile ce urmează, voi discuta despre acea iubire părintească nocivă.
Există persoane care și la 30, 40 sau 50 de ani au vârsta emoțională a unor copii ce nu au depășit 18 ani, care sunt neîncrezătoare în propriile forțe, temătoare de a-și lua viața în propriile mâini ori a-și asuma cu adevărat niște responsabilități. Sunt oameni fragili, care nu riscă, nu vor să părăsească zona de confort, se simt de multe ori singuri și lipsiți de scop, ajung să îi învinovățească pe alții și de multe ori îmbrățișează statutul de victime neputincioase. Sentimentul de neputință le-a fost indus de propriii părinți care au preferat să-și aibă copiii cât mai aproape, cât mai dependenți de ei, cât mai ușor de controlat.
Cum și de ce se întâmplă asta?
Există persoane care se definesc strict prin rolul de părinte. Poate că și-au dorit foarte mult un copil, poate că acel copil le-a oferit un sens și un scop în viață, poate s-au agățat de el pentru a supraviețui unei căsnicii nefericite, pentru a compensa lipsa de iubire și înțelegere, sau poate că pur și simplu au pus pe umerii copilului toate neîmplinirile și temerile lor, căutând în acesta o salvare sau o alinare. Ca o paranteză, copilul este de multe ori un simptom al familiei, cel prin care se exprimă, într-un fel sau altul, problemele personale ale părinților. O mamă anxioasă îi va transmite copilului său propriile frici, îl va învăța pe acesta să se teamă. Un tată imatur sau evitant care nu își asumă responsabilități își va învăța copilul că nu trebuie neapărat „să crești” pentru a deveni un om mare. Că poți să rămâi copil o viață întreagă și cine te place, te place și-așa.
Așadar, dacă sentimentul de a te simți important, sensul vieții tale, valoarea ta umană, utilitatea ta depinde de acest rol de părinte, cu siguranță vei face tot posibilul să îți joci rolul cât mai mult timp posibil. Însăși identitatea ta este în joc.
Sunt părinți care efectiv nu își doresc să aibă succes copilul lor, pentru că asta ar însemna că el a reușit prin propriile forțe să realizeze ceva cu viața lui, înseamnă că a crescut, înseamnă că și-a conturat o identitate și un drum diferit de al lor. Înseamnă că nu mai are nevoie de mama și de tata. Iar mama și tata ce se fac dacă legătura de dependență dispare? Care mai este scopul lor acum? De asemenea, părinții pot simți invidie față de succesul copiilor deoarece aceștia au reușit să realizeze mai multe în viață decât ei. Succesul lor le reamintește de propriul insucces, de oportunitățile ratate sau eșecurile suferite și îi face să se simtă rău în propria piele.
Sunt părinți care îi repetă, direct sau indirect copilului, că este fragil, neputincios, sensibil, că nu s-ar putea descurca singur, că mai bine să nu mai încerce decât să se facă de râs și că ar fi mai bine pentru el dacă nu și-ar asuma niciun risc. De preferat să stea în banca lui, pentru că dacă nu încerci, nu poți eșua. De fapt, teama este că va reuși.
În aceste condiții, este foarte puțin probabil ca acest copil să își dorească să devină independent. Cu timpul chiar ajunge să se simtă incapabil, să dobândească o neajutorare învățată. Locuiește în continuare cu părinții chiar și la 30 de ani iar aceștia sunt de acord ca el să nu își aducă contribuția în niciun fel, chiar dacă a depășit demult etapa copilăriei. În multe cazuri, îi tolerează și chiar îi întrețin viciile sau dependențele – „săracul de el, dar eu ce să-i fac?”, „dacă mă împotrivesc, face urât, iese scandal.” Da, iar el ajunge să facă urât, să facă scandal, pentru că știe că mama sau tata cedează până la urmă -„uite cât suferă, fac orice numai să nu îl mai văd așa”. Copilul, la rândul său, manipulează.
Însă își dorește și o viață socială, deoarece timpul sau concediile petrecute împreună cu părinții par a nu mai fi de ajuns. Fie că vorbim despre situația când încă mai locuiește cu părinții, fie că vorbim despre situația când măcar dependența economică a luat sfârșit, a avea o viață socială sau o relație de cuplu devine o chestiune problematică. Toți prietenii săi sunt fie niște oameni care nu sunt suficient de buni pentru el, deci nedemni de a-i sta prin preajmă, fie niște pierde-vară care-i împuie capul cu fel și fel de prostii și idei, fie niște oameni răi și ipocriți care vor să profite de el. Cu cât cercul social este mai restrâns, cu atât „copilul” își dedică mai mult timp părinților, cu atât este mai ușor de controlat. În privința unui viitor partener, lucrurile se complică și mai mult pentru că acestuia ar trebui să îi dedice și mai mult timp și atenție decât unui simplu prieten.
Partenerul „copilului” este perceput ca fiind principalul inamic. Mai ales în cazul mamelor de băieți nu cred că este o noutate faptul că gelozia și posesivitatea materne își fac apariția. De ce se întâmplă asta? La nivel psihologic, inconștient, pentru mamă, băiatul ei este „bărbatul ideal”. Nu are cum să nu își vadă copilul altfel decât un copil perfect, și, fiind și băiat, automat devine bărbatul perfect. Iar pentru un bărbat perfect, nicio femeie nu este suficient de bună, pentru că nicio femeie nu este perfectă, în afară de cea care i-a dat viață și, cel mai probabil, s-a sacrificat pentru el. Nimeni nu îl poate iubi mai mult ca mama, nimeni nu îl poate cunoaște mai bine ca mama, nimeni nu știe mai bine ca ea de ce are el nevoie. Restul femeilor sunt mai mult sau mai puțin niște profitoare, niște egoiste, niște interesate, niște mofturoase, niște nepricepute, niște prefăcute.
Mama, simțindu-se amenințată și „rănită” de faptul că „puiul” nu îi mai acordă suficientă atenție, că nu mai este ea pe primul loc, începe să recurgă la manipulare și șantaj emoțional – „După câte am făcut eu pentru tine, nici măcar atâta lucru nu poți face și tu pentru mine?”, „Nu mă gândeam că o să vină ziua când propriul meu copil o să-mi întoarcă spatele”, „Cum adică nu ai timp? Dar ce ai de făcut?.... Și eu ce mă fac?”, „Lasă, că nu știți voi. Tot părinții știu mai bine. Ascultă la mine!”
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
În cazul în care „copilul” nu redefinește relația cu părinții, dacă nu stabilește limite și granițe clare de interacțiune, dacă se lasă prins în capcana victimizărilor, relația de cuplu are toate șansele să se destrame, mai ales dacă între cei doi nu s-a creat încă o legătură intimă foarte strânsă. Sunt atâtea și atâtea cazuri în care cupluri sau căsnicii au ajuns să se destrame pentru că soacra, socrul, tata, mama s-au amestecat în relația lor, iar „copiii” nu au fost suficient de fermi în a nu le mai permite asta.
Relațiile de acest gen, care de fapt iau forma unor jocuri psihologice bolnăvicioase, sunt extrem de nocive pentru că, pe de-o parte întrețin dependența copilului de părinte, iar pe de altă parte dependența părintelui de copil. Părintele ajunge să își handicapeze copilul, pentru că nu vrea să îi dea drumul din cuib, pentru că îl ferește de orice fel de responsabilități, pentru că îi întărește slăbiciunile, pentru că de fiecare dată când încearcă să își ia viața în propriile mâini este tras înapoi, pentru că îl tratează ca pe o victimă neajutorată, ca pe un ”prost” care habar nu are cine e, ce vrea, ce simte și ce gândește.
Copilul hrănește dependența emoțională a părintelui față de el pentru că refuză să ia hotărârea de a se rupe de cuib, pentru că se complace în zona de confort, pentru că cedează manipulărilor sau presiunilor parentale, pentru că întreține jocul în care fiecare este pe rând când victimă, când agresor. Dacă copilul refuză să mai facă pe plac părinților, devine un agresor iar ei niște victime. Dacă părinții refuză să mai facă pe plac copilului, atunci ei sunt agresorii iar el victima. Relația lor este lipsită de echilibru pentru că este de fapt o luptă pentru putere, o încercare prin care fiecare încearcă să își ia de la celălalt ce îi lipsește. Părintele are nevoie să se simtă important și util, cu prețul sănătății psihice și emoționale ale copilului. Mai bine să îngrijești un copil „bolnav”, decât să nu ai pe cine îngriji. Copilul se revoltă și din când în când face”crize” pentru că este frustrant să vrei să fii liber dar în același timp să îți fie frică de libertate.
Un pui care nu a fost învățat să zboare va privi în jos din cuib, cu frică și regret și se va întoarce resemnat către mamă să îl hrănească. Deși mamei îi va părea rău de el și îl va lua sub aripa sa, va gândi „Măcar nu sunt singură”.
Protejarea în exces a copiilor, în sensul în care părinții îi încurajează pe aceștia să nu își asume responsabilități, reprezintă de fapt un act profund egoist deoarece le întrețin dependențele răpindu-le șansa la a avea o viață normală. Copiii cărora nu li se permite să exploreze, să își asume acțiunile și consecințele acestora, să se dezvolte social, emoțional, să se descopere pe sine formându-și propria gândire, propriul sistem de valori sunt adulții nesiguri de mâine, cei care trăiesc prin și pentru alții, cei care se supun, cei care nu suportă singurătatea și cei care, în final, se tem de viață.
Dr. Ursula Sandner
Foarte interesant articolul,concis si scris intr-un limbaj accesibil,cu multe exemple,si clar structurat!!!dna Ursula da dovada de muuuult profesionalism,sinceritate si implicare,situatiile din viata de zi cu zi sunt foarte bine conturate!pune,ca de obicei,punctul pe i,si da sfaturi bune oricui e dispus sa faca o schimbare!chiar este o poveste de viata foarte des intalnita,din nefericire!daca articolul va fi citit de cei care se regasesc in speta,cu siguranta va avea un ecou!
Foarte adevarate cele prezentate. Am trait pe propria mi piele o astfel de experienta. E ff greu sa faci un parinte sa,accepte ca puiule mare si trebuie sa zboare singur…uneori posesivitatea asta dusa la extrem face foarte rau copilului. Eu am aproape 50 de ani si mama mea inca ar vrea sa mi controleze viata. F trist este ca nu accepta maturitatea mea si se supara si creeaza o adevarata tragedie. Greu uneori de grstionat asa ceva…
Ma regasesc in rolul mamei dar consider ca nu sunt posesiva, am tot incercat sa o fac pe fiica mea de 27 de ani sa se desprinda „din cuib” iar ea percepe asta ca pe o izgonire desi in acelasi timp imi reproseaza ca nu ii ofer independenta! Vrea independenta dar doar in anumite privinte, in altele se complace sa fie dependenta! Nu isi asuma independenta cu toate riscurile si beneficiile! Am avut intr-adevar o atmosfera tensionata in casa, n-am avut curajul sa parasesc un sot iresponsabil si imatur, am preluat toate problemele si de femeie si de barbat, si de mama si de tata, am o activitate f intensa pe multe planuri, sunt multi-tasking ca sa zic asa, incerc sa indrept lucrurile dar este extrem de greu daca nu imposibil! Fiica mea nu are viata sociala, a avut o relatie dezastruoasa timp de aproape 2 ani in care individul o manipula marsav dar ea l-a iubit nebuneste si inca mai sufera intens dupa 2 ani de la despartire! in tot acest timp au fost mai mult certati decat impreuna, el Toti baietii care au mai incercat sa o abordeze se lovesc de un zid, face ce face si in foarte scurt timp ei renunta la a o mai cauta! A incercat consilierea psihologica, seminarii de dezvoltare personala dar pentru ca psihologii i-au contrazis opiniile si-a pierdut si increderea in ei si ca ar putea fi ajutata. E depresiva, refuza sa vina acasa, vorbeste cu mine doar cand e suparata si doar ca sa imi reproseze, a invatat sa imi vorbeasca foarte urat, a inceput 3 facultati printre care si una de psihologie si nu a terminat niciuna desi e o fata desteapta, a fost olimpica in liceu, acum lucreaza dar nu se poate integra in niciun grup, cauta cu disperare prieteni dar gaseste doar genul de extremisti care fie ca o debusoleaza mai rau, fie incearca sa profite! Sunt extrem de ingrijorata si nu exagerez cand spun ca orice sfat ii dau il considera rauvoitor, imi reproseaza intruna ca eu am despartit-o desi nu e adevarat! Cum vi se pare ca pe individ il tot imprumuta cu bani si niciodata nu ii dadea inapoi, i-a luat laptopul din casa si a pretins ca l-a scapat din mana si s-a spart dar ea nu l-a mai vazut nicidecum? Sunt lucruri spuse de ea, cand era furioasa pe el ca nu o mai cauta dar acum nu-si aminteste decat de faptul ca era „iubitor si atent”? Individul nu lucra nicaieri pentru ca spunea el ca e „prea fragil” ca sa se apuce de o munca fizica iar pentru altceva nu avea scoala! Traia din pensia de boala a mamei (nu am cunoscut-o dar consider ca si ea e iresponsabila! )
Am recunoscut-o in comentariul dumneavoastra pe mama mea, si am incercat sa-mi dau seama de ce. Mama mea ma iubeste mult si a facut multe pentru mine – dar ma face permanent sa simt ca sunt incapabila si o dezamagire pentru ea, si imi este imposibil sa ma deschid fata de ea si sa-i povestesc ce simt. Cred ca asemanarea pe care am remarcat-o rezulta din faptul ca va vedeti fiica drept o problema care trebuie rezolvata (sau o serie de probleme: nu are viata sociala, nu este hotarata in privinta carierei, iubeste un om nedemn de ea, samd), ceea ce banuiesc ca ea simte – simte ca sunteti nemultumita si dezamagita de ea. Este imposibil sa te deschizi si sa vorbesti cu un om care te judeca si iti transmite ca il dezamagesti, pentru ca iti va fi frica sa nu iti judece orice actiune, te vei simti mereu inferior si nesigur – iar oamenii nesiguri, speriati, reactioneaza violent ca sa se apere; de aceea cred ca ea va respinge sfaturile. Ceea ce as fi avut eu in primul rand nevoie de la mama mea ar fi fost nu un sfat, ci de caldura ei, o siguranta ca ma va iubi chiar daca fac greseli. As fi avut atat de multa nevoie sa vada frumosul si iubirea din mine, nu sa fiu mereu doar „problema”, grija si chinul ei! Da, poate ca fiica dumneavoastra este naiva ca a iubit un om care s-a folosit de ea, dar l-a iubit frumos pentru ca l-a iubit din tot sufletul si a daruit tot ce a avut. Imi cer scuze daca ma vad prea mult in situatia dumneavoastra – nu o cunosc suficient si s-ar putea sa gresesc.
Citind articolul, mi-au venit in minte doua filme romanesti care ilustreaza foarte bine asemenea situatii: este vorba de „Pozitia copilului” si „Sieranevada”. A aduce pe lume si a forma un copil in scopul de a crea si hrani astfel de dependente cu toate consecintele lor nefaste, este un act de o imoralitate crasa, de un egoism feroce, de maxima iresponsabilitate, gretos, in ultima instanta. I-am auzit pe multi zicand: „Dar trebuie sa-ti intelegi si sa-ti ierti parintii, sunt doar inconstienti, ei, de fapt, iti vor binele”. Insa vocea mea interioara imi spune altceva: „Daca vrei binele, trebuie sa faci bine. Iar inconstienta nu poate fi folosita drept scuza pentru nimic. Din contra, e o circumstanta agravanta: suntem oameni si suntem proiectati pentru a fi constienti, deci nu avem voie sa fim inconstienti”. Si parintii mei au incercat aceste strategii cu mine si le-a si reusit pentru o perioada, numai ca libertatea, independenta, demnitatea sunt pentru mine valori inestimabile, pe care nu am putut sa le ingrop pentru mult timp, si slava Domnului pentru asta! Acum scriu de pe malul celalalt, unde lucrurile sunt roz din perspectiva mea. Relatia parintilor mei cu mine s-a ameliorat simtitor, insa relatia dintre ei doi, relatia fiecaruia cu sine si a lor cu alti oameni au ramas neschimbate. Mi-ar fi placut sa se vindece si ei, dar nu eu hotarasc asta. Poate in viitor, cine stie…
Buna Ursula. Uite…sant de acord cam cu tot ce spui in acest post…si in general in toate lucrurile pe care la publici in carti, in programe, in videouri. Mi se pare ca esti o fiinta care a atins un grad de perfectiune in evolutia ta mult peste media obisnuita. Drept pentru care e posibil ca multa lume sa nici nu inteleaga cu adevarat despre ce vorbesti in anumite privinte. Dar chiar daca consider perfect cam tot ce spui in general, in acest caz in special cred ca ai o pozitie partiala. Te situezi exclusiv in locul copilului nedreptatit prin atitudinea parintilor. Si ai dreptate in ce spui din aceasta perspectiva. Eu insumi am trait aceste probleme si se pare ca si tu insati ai avut aceste experiente. Se cunoaste insa faptul ca nu ai copii si ca nu ai trait si partea cealalta. Mai ales aspectele emotionale si cele legate de genul de iubire care apare fata de un copil si care este diferit de celelalte tipuri cu care santem obisnuiti. Cred ca nu tii seama de situatia in care un parinte poate sa aiba atat de multa disponibilitate fata de copilul lui incat sa puna bunastarea (la toate nivelele) acestuia inaintea propriilor nevoi. Capacitatea de sacrificiu, de iubire, de generozitate inconditionala pe care o poate oferi un parinte nu se poate compara cu nici un alt tip de iubire pamanteasca. Si ma refer la iubirea autentica, reala…nu numai la iubirea ca santaj, care exista si ea in abundenta, nu neg asta…dar nu e numai asta. Ca urmare, faptul ca un parinte face tot posibilul ca copilului sa-i fie cat mai bine, evident din perspectiva parintelui (pentru ca nu are alta), nu cred ca e atat de condamnabila. La fel cred ca nu e chiar atat de rea deceptia pe care o poate simti un parinte care a dat tot ce avea si ce putea pentru ca copilul sa prospere in viata cand vede ca acesta nu profita de darurile oferite cu atata generozitate. Ba chiar le dispretuieste si prefera sa se indrepte in alte directii. Inteleg si accept ca copilul are acest drept care trebuie recunoscut si chiar incurajat, dar nu-mi spune ca nu e omeneste ca parintele sa ramana dezamagit daca zborul copilului se arata mult sub potentialul pe care il are si sub ceea ca ar putea sa faca cu viata lui. De acord…in multe situatii e vorba de exigente exagerate ale parintilor si de incercari de a se realiza prin intermediul copiilor…dar, crede-ma ca nu e mereu asa…Cred ca ar trebuí avut oarece echilibru intre punctul de vedere pe care-l expui in acest post, la care, repet, subscriu in totalitate…si situatia emotionala in care ramane un parinte care a investit o cantitate de energíe, timp, iubire si generozitate inconditionale intr-un copil care pleaca…si care-l lasa pe parinte cu senzatia ca toate eforturile au fost pentru prea putin…daca nu pentru nimic. Banuiesc ca nu ai trait asta…care e de asemenea o fateta a realitatii. Nu e ca parintele nu stie ce sa mai faca, ca ramane fara proiect de viata pentru ca a investit totul in copil (situatie care si asta poate sa fie destul de reala si frecventa)…ci doar senzatia de a fii facut o investitie de-a lungul multor ani si pe care copilul n-o apreciaza si nici n-o foloseste cu adevarat. Crede-ma ca am trait si aceasta fateta si e la fel de reala ca tot ceea ce explici tu aici…si nu numai aici…si care e la fel de adevarat. Te felicit din nou pentru nivelul extraordinar de inalt al gandurilor si sentimentelor pe care le transmiti si iradiezi in tot ce faci si ma bucur ca exista oameni ca tine pe lume. Numai bine.
Raspuns pentru Stefan: un copil este o afacere riscanta, iar a investi in el este la fel cu a investi in orice afacere, adica trebuie sa iau in calcul si posibilitatea esecului si pierderea investitiei si sa imi asum si aceasta eventualitate. De ce e o afacere riscanta? Pentru ca acel copil pe care l-am adus pe lume are o constiinta proprie, separata de a mea si atunci poate privi investitia mea in el intr-un mod cu totul diferit fata de mine. Si are o deplina libertate sa faca asta. Asadar, daca eu, parinte, constat ca investitia mea nu a dat roadele pe care am mizat, trebuie sa accept cu seninatate acest lucru, deoarece aceasta posibilitate a existat de la inceput.
Am înţeles încă din adolescenţă că eu trebuie să mă descurc pe cont propriu şi că NU am ce să astept de la părinţii mei, nici măcar afecţiune deşi locuim în acelaş imobil, ne place să avem fiecare viaţa noastră şi să nu ne deranjăm decât când e neapărat nevoie. Este ideal să îmi construiesc viaţa eu singură şi este plăcut că nu mă stresează nimeni cu tradiţii, cutume şi idei expirate.
E de foarte mare ajutor ce a ti postat.Multumesc.Virginia.
In sfarsit gasesc niste articole foarte bune pe tema asta. Sunt in aceeasi situatie, parintii mei ma controleaza excesiv. Pana acum ceva timp incercam sa spun ce gandesc sau ce imi doresc sa fac, dar ceea ce obtineam erau doar reprosuri ( ca nu vreau sa imi ascult parintii, ca dau vina pe ei, ca nu o sa ma descurc ) , asa ca m-am inchis in mine si am devenit mai putin comunicativa cu ei. Asa am considerat eu ca e mai bine . Intr-un fel mi-e frica de reactia lor atunci cand o sa afle ca am luat decizia de a-mi lua viata in proprile maini si de a lua singura deciziile, dar nici nu vreau sa ma sacrific pentru nimeni.
Ana, oricare ar fi reactia parintilor tai, mergi inainte! Decizia ta e deja luata, nu mai este cale de intoarcere!
Diana , Multumesc de incurajare.Ei deja stiu ca vreau sa ma mut in alt oras, deoarece nu ma mai regasesc aici, vreau sa explorez locuri noi, sa cunosc oameni noi, vreau sa imi iau viata in propriile maini.Au reactionat cam urat la aflarea acestui lucru.Mama initial a fost de acord, pana au intors-o altii importiva mea, de aici dandu-mi seama ca si ea este manipulata de altii. Acum incerca sa faca tot posibilul sa ma tina aici, santajandu-ma emotional si incercand sa se implice in tot ceea ce fac, sa ma ajute. Ma gandesc ca daca nu o sa fac ce imi doresc o sa ajung sa regret asta, sa ma tot intreb oare cum ar fi fost daca… si nu as suporta regretele . Mai bine sa risc si sa indraznesc, cu siguranta as fi mai fericita, decat sa ma simt intr-o inchisoare, cum ma simt acum.
Ana, vad ca stii deja ce ai de facut, mai ramane sa treci la fapte. Nu ceda in fata parintilor, pentru ca vei ajunge sa duci o viata la fel de nefericita ca si a lor! Si la ce-ar folosi inca un om nefericit pe pamantul asta? Si eu am crescut cu o mama care nu a gandit cu mintea ei si nu a luat decizii singura, fapt ce a avut consecinte dintre cele mai nefaste atat in viata ei, cat si a familiei, rolul femeii, ca sotie si mama, fiind crucial intr-o familie. De ex., pentru a sti cum sa se raporteze la schimbarile majore de viata prin care treceam, ea intreba nu stiu ce ruda indepartata, prieten sau cunostinta si urma intocmai sfatul primit, pentru ca ea nu avea nicio idee. Iar cand m-am hotarat sa-mi iau viata in propriile maini, ea nu numai ca nu m-a sprijinit, dar mi-a pus bete in roate, transformandu-se in cel mai aprig dusman al meu. Asa ca am inceput un razboi impotriva ei, dar am invins si pot sa-ti spun cu mana pe inima ca merita tot efortul. Dar ai grija ca frica si indoiala manifestate prea mult timp sa nu te arunce intr-un razboi de uzura, in care resursele tale sa fie epuizate, caci asta ar fi prea trist. La un moment dat, va trebui sa aplici lovitura de gratie. Succes!