Cum gândurile negative duc la anxietate și stres

Partea a treia

Persoanele care au anxietate generalizată și-au antrenat mintea să folosească gândirea negativă. Gândurile și credințele noastre, felul în care percepem realitatea ne conturează viziunea asupra vieții, asupra celorlalți și asupra propriei persoane. Dacă avem gânduri și credințe iraționale, disfuncționale, distructive, vom avea și trăiri emoționale negative. Deși percepem anxietatea ca pe o trăire, de cele mai multe ori ea își are rădăcinile în mintea noastră, în gândurile noastre. Dacă vrem să facem anumite schimbări la nivel mental, iar apoi comportamental, este necesar să  devenim conștienți de tiparele noastre de gândire, de credințele noastre, să realizăm dacă ele ne mai sunt de folos sau pur și simplu le perpetuăm și ne ghidăm în continuare viața după ele, ca și cum am fi pe pilot automat.

Chiar dacă ereditatea sau evenimentele traumatizante de viață predispun la anxietate, intensitatea acestor simptome depinde într-o mare măsură de felul în care persoana gândește și se raportează la acele evenimente de viață și la propria persoană. De exemplu, o persoană obișnuită să trăiască multe emoții negative, care se învinovățește pe sine, evitantă, care are comportamente nesănătoase sau disfuncționale atunci când trece prin greutăți sau stres, este mult mai predispusă la a dezvolta probleme de anxietate în urma anumitor evenimente negative, decât o persoană care trece prin același tip de evenimente, însă care este mai centrată și echilibrată, care a găsit o manieră mai sănătoasă și constructivă de a se raporta la evenimente și situații.

Regulile și credințele inflexibile, categorice, cauzează și amplifică în mare măsură anxietatea.

Cele mai des întâlnite tipare de gândire sau modalități distorsionate de raportare la noi înșine, la alții sau la lume sunt:

-acordăm atenție în special acelor informații și fapte care să ne confirme temerile sau gândurile negative – de exemplu, dacă urmează să avem un examen important, ne îngrijorăm că îl vom pica, mai mult decât atât, suntem ferm convinși că îl vom pica, pentru că selectăm și ne focalizăm doar pe acele experiențe negative asemănătoare din trecut, ignorând reușitele sau succesele noastre anterioare. Sau gândim „sunt un ratat, nu am cum să reușesc ce-mi propun” și ne focalizăm astfel doar asupra eșecurilor anterioare și asupra potențialelor obstacole viitoare, însă nu pentru a găsi soluții în eventualitatea în care ne vom confrunta cu ele, ci pentru a ne întări ideea că oricum nu avem cum să reușim, subestimându-ne capacitățile.

În această situație ne putem întreba care sunt avantajele și dezavantajele acestui tip de gândire. Care sunt informațiile care ne sprijină acest tip de gândire și care sunt informațiile care o contrazic? Ne putem imagina și un alt fel de rezultat (neutru sau pozitiv)? Dacă nu, ce ne împiedică să facem asta?

- considerăm că suntem valoroși, că merităm să fim tratați frumos, că merităm să fim iubiți doar dacă... facem lucrurile perfect (sau arătăm perfect), obținem rezultate perfecte, ne sacrificăm pentru alții, pentru a le face pe plac. Atât perfecționismul cât și strădania noastră de a le face altora pe plac pentru a fi apreciați, validați și iubiți ne cauzează stres și anxietate pentru că, pe de-o parte, nu există perfecțiune, însă în obsesia noastră de a o atinge vom fi veșnic nemulțumiți de noi înșine, iar pe de altă parte, pentru că nu putem să le oferim altora pe tavă fericirea și împlinirea pe care nu și le pot dobândi pe cont propriu, vom trăi mereu cu teama că nu suntem suficient de buni pentru că nu le putem îndeplini aceste așteptări absurde.

- (ne) etichetăm – pe baza anumitor greșeli din trecut sau situații repetitive în care ne-am comportat într-un mod anume, ajungem să ne etichetăm într-un fel specific, etichetă ce ulterior ne condiționează comportamentele viitoare sau ne limitează și ne cauzează anxietate pentru că, de fapt, ne așteptăm că istoria se va repeta. De exemplu, dacă în trecut, atunci când trebuia să vorbim în fața unui grup de oameni sau să interacționăm cu persoane noi, necunoscute, eram tensionați, poate stângaci din pricina emoțiilor și a nesiguranței, ne pierdeam sau nu ne mai găseam cuvintele, putem să ne etichetăm ca fiind „ciudați”, nedescurcăreți, incapabili. Din acest motiv ne așteptăm ca și în viitor, în orice situație asemănătoare, să reacționăm la fel, să nu ne mai găsim cuvintele ori să gafăm. Ne îngrijorăm excesiv pentru că ne încorsetăm singuri în astfel de etichete, fără să luăm în considerare și faptul că nu trecutul ne dictează viitorul, ci felul în care alegem să fim, să gândim și să ne comportăm în prezent. Astfel că, în loc de a evita situațiile de care ne temem, putem să le confruntăm, însă cu o atitudine nouă, abordându-le rațional și găsind soluții la temerile noastre. Când observăm că ne punem iarăși o anume etichetă, să ne gândim că nu întotdeauna ne-am comportat așa (adică să nu mai generalizăm) și, în plus, avem capacitatea de a învăța din greșelile noastre și a ne comporta altfel de acum înainte.

- suprageneralizăm – pornind de la un eveniment singular tragem concluzii cu caracter general. De exemplu, dacă am avut o relație problematică sau conflictuală, ne așteptăm ca și celelalte relații să fie la fel sau dacă fostul nostru partener ne-a mințit cu ceva, ne spunem că toți bărbații/toate femeile mint.

- gândim dihotomic, pe principiul „totul sau nimic”, „alb-negru” – nu vedem nuanțele de gri, ci gândim în termeni absolutiști. De exemplu, dacă ratăm un interviu de angajare, considerăm că ne-am ratat întreaga carieră.

- exagerăm, facem o catastrofă din nimic – gândim, într-o manieră irațională, că ceva este mult mai grav decât este. Transformăm un eveniment neplăcut într-o adevărată tragedie. De exemplu, primim un feedback negativ de la liderul echipei din care facem parte și imediat ne imaginăm că vom fi concediați sau trecem printr-o perioadă mai dificilă, ne simțim obosiți psihic și fizic, și deja începem să ne gândim că suferim de o boală foarte gravă.

- ne bazăm pe gândirea emoțională, adică interpretăm datele realității prin prisma trăirilor noastre emoționale: „mă simt ca un ratat pentru că nu știu ce carieră să urmez, iar dacă mă simt așa, înseamnă că și sunt un ratat” sau „îmi este teamă să zbor cu avionul, iar dacă simt asta, înseamnă că a zbura cu avionul este într-adevăr periculos”.

- considerăm că știm ce gândește o altă persoană fără a avea însă suficiente informații care să ne susțină părerea formată – tragem concluzii pripite fără a întreba persoana respectivă, fără a verifica dacă acele concluzii sunt adevărate sau false. De exemplu, putem spune „nu îmi voi publica lucrarea, pentru că știu că ceilalți nu o vor aprecia”, „nu voi iniția o conversație pentru că știu că ea nu mă place”. În acest caz, chiar și simplul fapt de a înlocui „știu...” cu „este posibil ca...” ne ajută să avem o altă abordare asupra situației.

- ghicim viitorul, adică avem impresia că știm cu certitudine că ceva se va întâmpla – facem presupuneri, prevedem finaluri negative, chiar dacă nu avem suficiente dovezi pentru aceasta: „sigur astăzi voi avea o zi proastă”, „cu siguranță nu îmi voi lua permisul de conducere”, „sunt convins că ea mă va refuza” ș.a.m.d. În acest fel mintea noastră inconștientă va interpreta aceste afirmații ca pe un fapt și cel mai probabil vom ajunge să ne comportăm în consecință, să atragem exact acele rezultate de care ne temem.

- dăm vina pe altcineva/pe altceva – în momentul în care dăm vina pe altcineva sau pe altceva pentru problemele sau pentru felul în care arată viața noastră, ne predăm puterea personală în exterior (pentru că dacă nu noi suntem responsabili, nici nu putem schimba ceva) și trăim cu senzația că în orice moment lucruri neplăcute și imposibil de controlat sau prevăzut ni se pot întâmpla din senin, însă nu pentru că și noi contribuim (chiar și într-o manieră inconștientă) la acest proces de cauză-efect, ci din vina altora. Dacă, în schimb, ne asumăm responsabilitatea, ne asumăm și puterea de a face schimbările dorite.

- ne comparăm cu alții sau ne forțăm să devenim altcineva decât suntem în acord cu anumite standarde (până la urmă arbitrare și schimbătoare) din exterior – dacă există aspecte pe care vrem să le îmbunătățim la noi, trebuie, în primul rând, să le acceptăm (adică să ne asumăm responsabilitatea pentru ele), să conștientizăm de ce ele nu ne sunt benefice și să începem să le schimbăm cu pași mărunți, dar constanți și siguri. Dacă ne străduim să fim altcineva decât suntem, să obținem ori să facem lucruri doar pentru că alții le fac, pentru că „așa trebuie”, „așa este normal” sau să le facem pe plac altora, anxietatea își va face simțită prezența pentru că vom gândi (conștient sau inconștient) „dacă nu corespund acelor standarde, voi fi respins, criticat, exclus, ignorat etc”. În plus, dacă trăim în dezacord cu valorile, nevoile și dorințele noastre, dacă facem nenumărate compromisuri, cum ne putem simți liniștiți și împăcați? În acest caz, anxietatea este ca un semnal de alarmă care ne spune că ne-am trădat pe noi înșine.

- credem că îi putem schimba pe ceilalți – deseori oamenii se autoiluzionează crezând că îi pot schimba pe ceilalți sau că dacă iubesc ori se sacrifică suficient de mult pentru cineva, acel cineva se va schimba pentru a le corespunde așteptărilor. În realitate o persoană nu se schimbă în mod autentic „de dragul” sau „de gura” cuiva, ci dacă și doar atunci când își dorește asta.

- suntem categorici și interpretăm evenimentele într-o manieră lipsită de realism, prin prisma dorințelor noastre și nu prin prisma realității obiective – „nu mă interesează de ce mă respinge, el trebuie să se comporte cum vreau eu”, „chiar dacă realitatea îmi arată altceva, ea trebuie să mă iubească pentru că așa vreau eu”. În acest fel ne încăpățânăm, ne agățăm de niște așteptări iluzorii și bineînțeles că începem să ne îngrijorăm, să ne frământăm și să suferim când observăm semnele care ne arată că așteptările noastre nu sunt împlinite. În loc de a accepta starea de fapt a lucrurilor și a acționa în consecință, continuăm să negăm realitatea și să planificăm strategii prin care pretențiile noastre să fie satisfăcute.

- ne atribuim o vină disproporționată pentru producerea unor evenimente negative, chiar dacă au existat și alți factori care au contribuit la producerea acelor evenimente, însă pe care noi îi ignorăm – de exemplu, un părinte poate spune „este vina mea că fiul meu și-a ratat cariera” sau „este vina mea că soțul meu a avut acel accident – dacă aș fi ajuns mai repede acasă, nu l-aș fi lăsat să plece”.

- rămânem ancorați în regrete privind trecutul, în loc de a ne focaliza asupra prezentului și viitorului – ne gândim asupra acelorași situații, ne învinovățim pentru greșelile făcute, îi învinovățim pe alții, ne imaginăm „ce ar fi fost dacă nu aș fi spus aceasta / nu aș fi procedat în acest mod”. Nu putem schimba trecutul, putem doar învăța din experiențele pe care le-am avut. Acceptând trecutul și lăsându-l unde îi este locul ne vom fi eliberat de o mare povară.

- ignorăm pozitivul și ne focalizăm atenția exclusiv pe evenimente cu caracter negativ – de exemplu, în urma unui proiect realizat, primim atât feedback pozitiv, cât și negativ, însă ne focalizăm atenția doar asupra criticilor, ignorând aspectele pe care le-am făcut bine. Gândind în felul acesta, reușim să acumulăm o serie de amintiri negative, deoarece ne vom aminti doar de lucrurile pe care nu le-am făcut bine sau de momentele în care am fost criticați. Sau putem chiar să transformăm niște evenimente pozitive în unele negative – de exemplu, primim o vizită din partea unui prieten, însă în loc de a ne bucura de compania acelei persoane, începem să ne gândim dacă nu cumva vrea ceva de la noi, dacă nu cumva are intenții ascunse și doar se preface.

- îi judecăm pe ceilalți dar și pe noi înșine în termeni extremi- dacă spun/fac asta sunt un om bun/rău”, „el este un om valoros pentru că..../el este un om nevaloros pentru că...”. Nu există nuanțe de mijloc, oamenii sunt pur și simplu împărțiți în categorii în funcție de niște prejudecăți. Nu putem accepta, de exemplu, că dacă un om alege să divorțeze nu este un om rău, ci îl judecăm din start ca fiind imoral sau egoist și îl etichetăm „ăla/aia care și-a lăsat familia”, chiar dacă familia aceea devenise un teatru de război. Raportându-ne și la noi înșine în această manieră categorică, ne vom amplifica sentimentele de vinovăție, lipsă de valoare, neîncredere și anxietate.

- ne invalidăm / desconsiderăm singuri reușitele – dacă avem o realizare, spunem că „ce mare lucru am făcut”, „oricum sunt alții mult mai buni ca mine” sau „am avut noroc”. Cumva, nu ne considerăm suficient de buni și capabili, nu ne asumăm calitățile și avem impresia că „din întâmplare” am reușit să realizăm ceva. Dar când greșim, ne blamăm și suntem foarte duri cu noi înșine.

- ne valorizăm prin rolurile noastre și ne identificăm cu ele – poate că nu ne-am acordat timpul și atenția de a ne cunoaște pe noi cu adevărat, de a ne descoperi dincolo de rolurile pe care la îmbrățișăm în societate, carieră sau familie. De exemplu, ne privim copiii ca pe niște reflecții ale noastre – dacă ei reușesc în viață, înseamnă că și noi suntem niște învingători, dacă ei greșesc, înseamnă că nici noi nu suntem suficient de buni, sau dacă ne pierdem statutul profesional, automat ne simțim lipsiți de valoare, niște „nimeni”.

Dialogul interior al unei persoane anxioase este prea mult focalizat pe viitor și pe trecut și prea puțin pe prezent.

Teama de viitor vine din faptul că nu știm ce va urma, însă facem presupuneri care ne îngrijorează. Ne este teamă de necunoscut, de imprevizibil, de faptul că nu vom putea controla „catastrofele” care parcă așteptăm să ni se întâmple. Da, nu putem ghici viitorul, însă putem să ne trăim viața cu intenție. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că devenim conștienți de faptul că viața nu ni se întâmplă, ca și cum noi nu am avea nicio putere, ci putem să ne trasăm singuri, într-o manieră conștientă, calea. Adică să ne facem un plan de viață, să știm încotro ne îndreptăm și pentru ce facem aceasta, să ne facem niște planuri realiste de viitor, să ne stabilim obiective pentru acele planuri și să le urmăm pas cu pas. Să fim conștienți de faptul că ne putem confrunta cu obstacole și să ne raportăm într-o manieră rațională la ele – în loc de a ne pierde în frământări legate de faptul că lucruri îngrozitoare ni s-ar putea întâmpla (fapt ce, de multe ori, ne împiedică să începem să acționăm), să ne setăm intenția că dacă ne vom confrunta cu provocări, vom face tot posibilul să găsim soluții, pentru că avem puterea de a depăși dificultățile vieții.

Persoanele anxioase mai au, de asemenea, tendința de a supraanaliza evenimentele trecutului. Se învinovățesc, au multe regrete, se rușinează pentru ce consideră că au făcut greșit, se gândesc „dar dacă aș fi procedat altfel...”, „dar dacă lucrurile nu s-ar fi petrecut așa...”. Nu ne ajută la nimic să purtăm cu noi rușinea și vinovăția unui trecut care nu mai există, ce putem face în schimb este să ne învățăm lecțiile și să mergem încrezători și asumați înainte. Dacă în prezent te temi pentru ce s-ar putea întâmpla în viitor, nu ai încredere în tine și te aștepți să eșuezi, rememorarea „greșelilor” din trecut nu va face altceva decât să-ți amplifice temerile și sentimentele de neputință. Să lăsăm trecutul unde îi este locul, să ne focalizăm pe aspectele noastre pozitive și pe ce putem face și să ne îndreptăm conștient spre viitorul pe care ni-l dorim.

Nu evenimentele în sine ne cauzează anxietate, ci felul în care ne raportăm la ele – amintirea unui episod neplăcut sau dureros din trecut ori presupunerea că un anumit eveniment neplăcut sau dureros se va întâmpla în viitor ne poate cauza anxietate în prezent în funcție de felul în care ne raportăm la el, iar noi ne raportăm la evenimente, situații, oameni sau noi înșine în acord cu credințele noastre, cu mentalitatea noastră. Astfel că, stările noastre emoționale sunt rezultatul modului în care interpretăm un anumit eveniment, iar dacă ne schimbăm această interpretare, ne vom schimba și trăirile afective.

Dacă avem credințe și gânduri negative, vom interpreta exagerat sau catastrofizant evenimentele. Aceste cogniții negative funcționează la mai multe niveluri:

- nivelul credințelor centrale care au la bază schemele cognitive (set de percepții bine organizate și consolidate referitoare la sine și la ceilalți) – aceste credințe centrale se formează în copilărie în urma experiențelor de viață, a felului în care am fost crescuți și sunt percepute ca niște adevăruri absolute. Acestea pot să rămână în stare latentă până când sunt activate de anumiți factori din exterior. De exemplu, credința centrală în stare latentă „sunt de neiubit” a unei persoane poate fi activată dacă este respinsă sau dacă trece printr-o despărțire. Odată activată, persoana va căuta acele informații care să-i confirme această credință, neluând în considerare alți factori sau alte informații care contrazic această credință;

- nivelul credințelor intermediare (reguli, presupuneri, atitudini disfuncționale) – acestea iau forma unor afirmații de tipul „dacă.. atunci” și derivă din credințele centrale. De exemplu, dacă credința centrală este „sunt nevaloros”, poate să apară presupunerea (credința intermediară) „dacă nu sunt aprobat de toată lumea, nu sunt o persoană valoroasă”, sau regula „trebuie să mă mulțumesc cu puțin”. Un alt exemplu de credință intermediară este „dacă le fac pe plac celorlalți, aceștia mă vor simpatiza”.

- nivelul gândurilor automate – se declanșează spontan, fără efort, ca răspuns la o situație specifică și iau deseori forma distorsiunilor cognitive. Acestea provin din credințele centrale, dar și din cele intermediare. De exemplu, o persoană poate face o greșeală și automat gândește „sunt un ratat” sau nu i se răspunde la salut și automat gândește „nu mă place” (deși poate persoana în cauză nu l-a auzit). Aceste gânduri automate pot proveni din anumite credințe centrale precum „nu merit să fiu iubit”, „sunt indezirabil”, „sunt defect”, „sunt incapabil”.

În lupta cu anxietatea este important să preluăm controlul asupra gândurilor și emoțiilor noastre, iar pentru a ne lua gândurile în stăpânire trebuie  să conștientizăm de unde vin acestea. 

Gândurile negative prin care ne criticăm, de devalorizăm pot proveni din faptul că ne comparăm cu alții și constatăm că nu suntem sau nu avem ce au ei, în loc de a ne compara cu o versiune anterioară a noastră pentru a observa cât de mult am evoluat sau câte am învățat pe parcurs. Ne judecăm, de asemenea, în funcție de așteptările pe care societatea și ceilalți le au de la noi. Dacă reușim să îndeplinim acele așteptări, corespundem, dacă nu, ne devalorizăm, ne simțim vinovați, rușinați, ca și cum nu am fi suficient de buni. În plus, vocea noastră critică interioară poate fi, de fapt, vocea celor care ne-au criticat sau ne-au devalorizat când eram copii (de obicei vocea părinților pe care am introiectat-o).

Gândurile negative provin și din faptul că nu avem încredere în noi înșine, astfel încât, gândindu-ne la viitor, supraestimăm potențiale pericole și ne subestimăm capacitățile.

Așteptările nerealiste și toți acei „trebuie să...” reprezintă și ele o sursă de negativitate în viața noastră, precum și tendința de a supragândi - a rumina problemele trecute și a anticipa alte probleme și greutăți ce ar putea apărea în viitor, adică a repeta obsesiv anumite gânduri negative și, bineînțeles, neproductive.

Ce putem face referitor la cele enumerate mai sus?

-să învățăm să ne controlăm gândurile și emoțiile – despre acest subiect am mai scris aici și aici dar și în cartea „Puterea ta interioară. Învinge-ți emoțiile negative și construiește-ți o minte sănătoasă”;

-să ne dezvoltăm încrederea în sine și iubirea de sine - despre acest subiect am mai scris aici și aici, dar și în cartea „Iubire fără compromisuri. Ghidul relațiilor mature” ;

- să ne eliberăm de vinovăție și rușine - despre acest subiect am mai scris aici;

- să ne creăm emoții pozitive - despre acest subiect am mai scris aici;

- să fim atenți la stilul de viață -să rămânem activi, să facem mișcare, să avem o dietă echilibrată, să limităm consumul de alcool (deși pe moment ne poate ajuta să nu ne mai simțim stresați, pe termen lung ne amplifică anxietatea), să ne facem un program de somn, să medităm, să învățăm tehnici de relaxare, să petrecem timp în natură;

- să învățăm să fim asertivi - comunicarea asertivă presupune să îți exprimi în mod direct, deschis și sincer punctul de vedere, nevoile, emoțiile, ideile și opiniile, respectând în același timp nevoile și părerile celuilalt. Comunicând asertiv te respecți pe tine, deoarece ești dispus să îți aperi interesele și drepturile, dar ții cont și de nevoile, sentimentele și drepturile celuilalt. Îți asumi responsabilitatea pentru tine însuți, pentru acțiunile tale, fără a judeca sau învinovăți pe alții.

Prima parte aici

A doua parte aici

 

Dr. Ursula Sandner

 

 

3 comentarii pentru “Cum gândurile negative duc la anxietate și stres

  1. Bună seara, sunteți genială,fiecare articol mă interesează și mă ajută mult,îmi pare rău că nu am avut ocazia sa vă citesc articolele mai de mult,m-ar fi scăpat de.multe suferințe. Aș fi reacționat la evenimentele neplăcute din viața mea cu totul altfel.Vă muktunesc mult !

  2. Din proprie experiența considerând ca am parcurs in viața pașii in mod echilibrat, cu succese și insuccese ambele acceptate și asumate, fac următoarea precizare: in momentul in care tu ești o persoana asertiva, autodidactă, care are capacitatea de a gestiona diverse situații de la cele care se potrivesc pana la cele care sunt deloc pe placul sau gustul propriu care duce lucrurile pana la final ( indiferent de rezultat/ este importanta finalizarea acțiunilor – un subiect amplu- ), care are capacitatea de a bala între zone: alb / negru- negreșit traversezi și griul, etc- nu este sănătos, nu este recomandat sa accepți sa traiesti ușor și foarte ușor in zona de gri!!! Am experimentat acest tip de trai timp de 14 ani și este un eșec major. Zona de gri este cea in care totul este nedefinit- pentru ca este mai ușor mai confortabil și nu se nasc conflicte !!! Sa traiesti o viața bonomă fără responsabilitate, fără sa ai divergente de opinie pentru ca tu nu ai opinie sau e recomandat sa taci doar nu vrei sa te expui sa naști disensiuni, categoric accepți orice – pentru ca la modul general “ societatea/ mediul/ familia” îți vrea binele !!! Atunci când majoritatea trage intr-o direcție zona de gri te obliga sa mergi si tu pe același drum, etc, ai mulți prieteni ai “ multe”🤣note de plata, jobul, statutul, studiile, hobiurile sunt “ la comun” in minunata zona de gri, niciodată nu o sa pățești nimic dacă…. pentru ca nici x nu a pățit nimic dacă…. , lista e lunga este foarte gri și de la atât de mult gri te pierzi pe tine, îți pierzi identitatea, originalitatea, personalitatea.
    Fiecare sa se manifeste cum este in stare naturală!!! Te caracterizează conformismul- caracteristic țărilor fost comuniste, rămâi im zona de gri, este ideală pentru grupuri, mental colectiv omogen, confort, mediocritate, distracție continua, bunul comun” ce e al meu e și al tău” etc.
    Dacă însă experiența proprie acumulata iti permite sa fi original , categoric nu te compromite. Nu este vorba de alb și negru, este vorba de cumulul de experiențe și cunoașterea dobândită . Nu e vorba de credințe limitative sau încăpățânare, orgolii, ego , ci pur și simplu de lucruri trăite. La fel cum suntem obligați sa acceptam ca suntem diferiți ca viata este pentru unii un spectacol pentru alții o provocare, pentru alții un chin, etc..
    Viața este superba și dacă te-a învățat ceva sănătos folosește, nu trebuie căzut in absurd, in ambiții sau alt gen de extreme, nu caută ca alții sau altul sa comunice sa rezolve sau sa înțeleagă – in locul tău, … pentru ca te va trada va face totul pentru el, și vei sfârși in “oceanul gri” al cohortei un anonim cu valente identice semenilor tai.
    NU zonei gri🤡.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.