Se spune că în dragoste și în război este permis orice. Așa să fie? Și de ce oare asociem dragostea cu războiul? Pentru că în ambele cazuri există o motivație extrem de puternică. De a cuceri și poseda.
Vrem să cucerim inima persoanei care ne stârnește acel foc interior și tot ce ne dorim este să ajungem în acel punct în care să simțim siguranța că este al nostru sau a noastră.
Dragostea pasională poate fi copleșitoare și extrem de solicitantă din punct de vedere psihic și emoțional. Ne gândim neîncetat la el sau la ea, așteptăm cu sufletul la gură momentul în care ne vom întâlni, ne facem promisiuni și jurăminte și simțim că am putea muta și munții din loc pentru iubirea noastră.
Dragostea este o energie care ne motivează și ne dinamizează comportamentul, care ne relevă în fața ochilor o realitate mult mai vie și mai colorată decât am cunoscut vreodată. Și, deși nu există termen de comparație pentru viu, dintr-o dată în mintea noastră cunoaștem superlativul.
Dezamăgirile și decepțiile amoroase ne fac să simțim durerea în carne vie până în cei mai adânci pori ai ființei noastre și când pierdem persoana iubită sau începem să simțim că am putea-o pierde, o disperare mai profundă decât am cunoscut până atunci și o durere greu de închipuit ne cuprind.
Și, pentru că nu vrem să mai simțim nimic din toate acestea, găsim oportun să utilizăm orice armă pentru a ne aduce bărbatul sau femeia visurilor noastre înapoi. Așa cum a fi împreună cu persoana iubită ne înalță din punct de vedere emoțional pe cele mai înalte culmi, tot așa a pierde acea persoană ne coboară în cele mai profunde tenebre ale ființei noastre.
Iar în acest punct este de dorit să facem o alegere înțeleaptă, adică să ne alegem luptele cu înțelepciune, pentru că în iubire este mai mult vorba despre pace și liniște decât despre luptă și război, iar dacă ne simțim presați ori ne vedem nevoiți să mergem la luptă... ei, bine, poate că nu facem asta din iubire, ci din teamă, oricare ar fi acea teamă a noastră.
Ne simțim împliniți și fericiți atunci când suntem îndrăgostiți pentru că aceasta este natura biochimă a dragostei – dopamina, serotonina și adrenalina își aduc contribuția și ne ajută să simțim o gamă largă de trăiri emoționale.
Desigur că o persoană care a suferit din dragoste nu se poate consola cu o explicație atât de... mundană. Pentru ea este vorba de mai mult de atât. De nopți nedormite, de o senzație de sfâșiere interioară, de un dor greu de pus în cuvinte, de multe gânduri, multe dintre ele contradictorii, de multe întrebări, neliniști și angoase. Și, oricât ar încerca să facă ordine în propria minte și în propriile emoții, nu pare a reuși pentru că este încă prinsă în acea poveste.
Tocmai pentru că dorim să ne eliberăm de toate aceste trăiri dureroase, în disperarea momentului, ne vedem capabili de a face lucruri pe care înainte nici nu ni le puteam închipui.
Poate că suntem dispuși să facem mari sacrificii, să ne îndepărtăm de prieteni și oameni dragi, să renunțăm la cariera noastră, la visurile sau la drumul nostru în viață doar pentru a aduce înapoi persoana iubită. Poate că suntem capabili să ne călcăm pe principii și valori, să manipulăm, să ne victimizăm, să ne provocăm singuri suferință și să ne facem rău nouă sau altora dacă aceste lucruri ne oferă o speranță, cât de mică, că ne vom aduce iubitul sau iubita înapoi.
Ne agățăm de această dragoste ca și cum ar fi singurul lucru care contează, singurul lucru care ne dă un sens. Și nu că nu ar conta, dar devine problematic în momentul în care nu ne mai vedem viața fără celălalt, în momentul în care suntem dispuși să facem cele mai mari „nebunii” de dorul sau de dragul celuilalt. Devine problematic când ne punem sensul sau scopul vieții noastre în mâinile altei persoane deoarece ține mai degrabă de tărâmul fanteziei să credem în suflete pereche așa cum le cunoaștem din basme , acolo unde un suflet pereche este mai degrabă un Salvator, adică cineva care să preia asupra sa responsabilitatea vieții noastre.
În viața reală, un suflet pereche poate fi o persoană care te acceptă și te iubește așa cum ești tu în autenticitatea ta, care nu încearcă să te schimbe pentru a corespunde mai bine proiecțiilor sale. În viața reală un suflet pereche poate fi o persoană care nu caută lupte cu tine, ci caută să creeze, prin ceea ce este el, pace alături de tine, care își aduce contribuția în viața ta într-o manieră constructivă și vizibil benefică.
Poate că atunci, când vorbim despre dragostea pasională, suntem într-adevăr capabili să ne punem destinul în mâinile altei persoane, dar atunci, când vorbim despre iubire, adică despre acea dragoste de tip companion care este mult mai puțin intensă, însă mult mai stabilă, crescând odată cu trecerea timpului, suntem maturi și lucizi și înțelegem că fiecare este responsabil pentru propriul fel de a fi, pentru propriile alegeri și pentru felulul în care își clădește acel destin.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
În iubire respectăm destinul celui de lângă noi, adică îi respectăm alegerile și dorințele, pe când în acea înflăcărare a simțurilor tot ce ne dorim este ca celălalt să se muleze cât mai bine pe nevoile și interesele noastre.
În iubire oferim libertate, pe când în dragostea pasională oferim cu condiții și inima strânsă deoarece ne este teamă că persoana de lângă noi va face ce dorește cu propria libertate și noi nu ne putem imagina decât acele scenarii în care asociem libertatea partenerului cu pierderea lui. Să fie liber, dar să facă tot cum vreau eu, altfel își va pierde libertatea.
Cel mai prețios test al unei relații acesta este – oferirea libertății. Pentru că doar dacă îți lași partenerul liber poți să îl vezi așa cum este el cu adevărat, nu așa cum ți-ai dori tu să fie sau cum te străduiești să-l faci să fie. Iar odată ce-l vezi așa cum este, cu toate ale sale, nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebările: „îmi place ce văd?”, „îl accept așa cum este?”. Iar dacă răspunsul este da, nu vei mai simți nicicum nevoia să-i îngrădești libertatea, adică să încerci să-l transformi în cine nu este doar pentru a corespunde nevoilor și dorințelor tale. Îți este suficient „doar” pentru ceea ce este el, în autenticitatea lui, în libertatea lui.
Poate că în dragoste avem senzația că ne este permis orice, dacă dragostea înseamnă o nevoie de a ne umple anumite goluri interioare prin celălalt. Până la urmă, cu cât mai profund este golul pe care încercăm să-l umplem prin celălalt, cu atât este mai mare disperarea atunci când suntem confruntați cu posibilitatea de a pierde persoana pe care am responsabilizat-o cu această sarcină.
Dar, în iubire, nu mai avem de ce să scoatem armele. Nu mai avem de ce să ne temem. În iubire nu ne este permis orice, pentru că iubirea nu permite orice. Iubirea permite doar ce este în rezonanță cu ea, iar frica și războiul nu rezonează cu iubirea.
Pentru a nu ne mai fi teamă și pentru a nu mai ajunge în situația în care suntem dispuși să facem orice, cu orice preț, nu avem nevoie decât să fim bine noi cu noi înșine. Să ne iubim pe noi înșine, să ne prețuim, să ne respectăm, să ne împăcăm cu noi înșine, să ne iertăm. Să ne fim suficienți nouă înșine în cel mai bun sens al cuvântului, să simțim că suntem de ajuns, așa cum suntem. Să nu ne mai plângem de milă, să nu ne mai biciuim și pedepsim pentru ce nu suntem și nu avem, ci să căutăm să devenim cea mai bună versiune a noastră. Să nu mai căutăm fericirea în exterior, pentru că ea nu poate fi regăsită decât în interior. Să ne ancorăm mai mult în noi înșine și mai puțin în ceilalți.
Pentru că, în definitiv, felul în care ne construim relațiile cu cei din jur este, în mare măsură, o reflexie a iubirii pe care o avem față de propria persoană.
Dr. Ursula Sandner
Minunate carti aveti va felicit
Se spune că în dragoste ca și în război este vai de cei învinși.
V-aș sugera (mi-aș dori) un articol care sa înceapă de la această idee.
Cu stimă,
un cugetător
Multumim,noi cititorii,pt tot ce ne ati oferit ca sfaturi in toate cartile dvs . Este o experienta unica citirea lor!!De exceptie.M au ajutat foarte mult in drumul meu ,deosebit de anevoios.