Atracția față de partenerii dominatori – între instinct biologic și alegere conștientă
Din perspectivă evoluționistă, bărbații cu trăsături de dominanță – forță fizică, încredere în sine, statut ridicat – erau asociați cu o capacitate mai mare de protecție și supraviețuire. Astfel, în epoci în care siguranța fizică era cea mai importantă, aceste caracteristici creau premisele perpetuării speciei. La fel, fertilitatea feminină, exprimată prin trăsături corporale specifice, activa răspunsuri biologice de atracție în bărbați.
Însă lumea de azi funcționează după alte reguli. Deși realitatea s-a schimbat și nu mai trăim în triburi, impulsurile nu au fost „actualizate”. Atracția bazată pe forță brută, agresivitate sau control nu mai este adaptativă, ci poate deveni periculoasă. Astăzi, când vorbim despre „bărbatul puternic”, ar trebui să ne referim la inteligență emoțională, respect față de ceilalți, asumarea responsabilității, maturitate – nu la dominare sau impunere.
Cu toate acestea, multe femei continuă să simtă o atracție intensă față de parteneri autoritari, dominatori sau chiar agresivi. Intră în acțiune un mecanism inconștient de a alege un partener puternic, chiar dacă este violent, chiar dacă se impune în fața celorlalți prin forță. Este vorba despre o atracție sexuală scrisă deja în genele noastre.
Este important să conștientizăm acest lucru pentru a nu ne lăsa ghidați orbește de impulsurile și mecanismele noastre inconștiente.
Nu este vorba despre o alegere conștientă de a intra în relații abuzive. Este vorba despre un conflict interior între două niveluri: nivelul inconștient, unde se activează reflexe vechi, automate, legate de siguranță și supraviețuire și nivelul conștient, unde există nevoi actuale: echilibru, respect, stabilitate emoțională.
Când cele două intră în conflict, apare confuzia: ceea ce te atrage nu e neapărat ceea ce îți face bine. Și, dacă nu conștientizezi acest lucru, poți rămâne prins/ă într-un tipar nociv, cu atât mai mult cu cât se creează terenul pentru o dinamică și mai periculoasă: legătura traumatică.
Legătura traumatică
Legătura traumatică este o formă de atașament intens, dar disfuncțional, care se formează în relații definite de control, abuz, instabilitate și dezechilibru de putere. Este acel tip de legătură în care, deși știi rațional că relația îți face rău, nu reușești să pleci. Sau, dacă pleci, te întorci. Și ciclul se repetă.
Această legătură nu se bazează pe iubire, ci pe alternanța dintre suferință și „recompensă”. Episoadele de abuz, critică, respingere sunt urmate de episoade de „lună de miere” pline de afecțiune, validare, tandrețe, atenție și intimitate.
Este o dinamică care creează foarte multă confuzie, deoarece ajungi să fii rănit și liniștit de aceeași persoană. Te atașezi de cel sau de cea care îți provoacă suferința, pentru că uneori pare că e și singurul sau singura care ți-o alină. Ești prins între frică și speranță.
Când nu știi niciodată ce urmează – critică sau afecțiune, respingere sau apropiere, sistemul tău nervos intră într-o stare de alertă continuă. Devii preocupat „să faci totul bine”, să nu greșești cu ceva, sperând că, astfel, vei primi din nou acele momente rare de apreciere, afecțiune și validare.
Această dinamică creează dependență emoțională. Cu cât ești mai nesigur, cu atât devii mai atașat. Nu pentru că relația îți face bine, ci pentru că mintea ta rămâne captivă în anticipare și speranță.
În plus, dacă ai avut în copilărie o relație abuzivă sau instabilă cu părinții tăi, dacă ei au fost imprevizibili, absenți din punct de vedere emoțional, dominatori, este foarte posibil să te simți atras de un partener care îți amintește de mama sau de tatăl tău, chiar dacă nu conștientizezi acest lucru. Fără să-ți dai seama, poți încerca să „repari” în relația actuală ce nu a mers bine atunci, în speranța că vei primi, în sfârșit, ce ai nevoie. Dar în loc să te vindeci, te afunzi și mai adânc în același tipar.
Legătura traumatică nu este iubire, ci este o formă de captivitate emoțională bazată pe nesiguranță, speranță și frică. Să ieși dintr-o astfel de relație presupune conștientizare, sprijin și redefinirea relației cu tine însuți. Presupune, în primul rând, să ieși dintr-o relație distructivă cu tine însuți, una în care ai învățat să accepți ceea ce îți face rău, doar ca să nu pierzi relația cu celălalt, unde ai învățat că trebuie să renunți la tine pentru a fi iubit.
Dependența și codependența emoțională
Nu stai lângă celălalt pentru că îl iubești cu adevărat, ci pentru că te simți gol, pierdut sau insuficient fără el sau fără ea. Te simți lipsit de valoare în afara relației, oricât de distructivă ar fi ea. Îți definești identitatea prin intermediul partenerului. Îți clădești un sentiment al valorii personale din cât de util ești pentru celălalt. Simți că ești „cineva” doar dacă te sacrifici, repari, salvezi, ajuți, susții, chiar și atunci când celălalt te rănește.
Ai învățat, poate încă din copilărie, că trebuie să ai grijă de ceilalți ca să fii iubit – să îți consolezi părinții, să le faci pe plac, să taci ca să nu-i superi. Iar acum, ca adult, repeți același tipar și simți că ești valoros doar dacă „ești de folos”.
Cum arată, așadar, acest tipar în relațiile toxice?
– îți dorești să fii acceptat și iubit, chiar și cu prețul propriei demnități. Încerci să-i câștigi afecțiunea celuilalt făcând compromisuri, tăcând, adaptându-se excesiv sau asumându-și responsabilitatea pentru reacțiile și comportamentele celuilalt;
– tolerezi comportamente abuzive pentru că „știi” că celălalt suferă, are traumele lui și „nu e așa mereu” sau „nu e așa cu toată lumea”;
– îți neglijezi propriile nevoi pentru a menține relația;
– încerci constant să-l schimbi pe celălalt, să-l faci „să înțeleagă”;
– te simți vinovat sau vinovată dacă pui limite sau dacă faci lucruri pentru tine.
În plus, frica de necunoscut joacă un rol important. Îți este teamă să te confrunți cu incertitudinea care vine odată cu plecarea ta. Te gândești că nu vei găsi pe cineva mai bun sau că nu te vei descurca singur sau singură, astfel că rămâi în acea zonă familiară, chiar dacă este una nocivă pentru tine.
Speranța că partenerul se va schimba
Rămâi în acea relație nu pentru că îți este bine, ci pentru că speri că nu este totul pierdut. Îți amintești cum era la început – atent/ă, cald/ă, implicat/ă, iar acele momente te fac să te agăți de ideea că, poate, undeva în adâncul lui sau al ei, acea versiune încă există. Speri că dacă tu te schimbi, va face și el sau ea la fel. Că dacă te adaptezi mai mult nevoilor sale, ești mai tolerant/ă, nu mai spui ce simți, ce te deranjează, poate o să fie iar ca la început.
Dar timpul trece și, în loc ca lucrurile să se schimbe, te schimbi tu, însă nu în bine. Te pierzi din ce în ce mai mult pe tine, încercând să repari o relație care nu mai are pe ce să se sprijine. Rămâi blocat într-un „poate”, într-un „cândva”, într-un „dacă…”. Rămâi, nu din iubire, ci din frică, din nevoie, din obișnuință, din iluzia că, dacă insiști suficient, vei primi în sfârșit ce îți dorești.
Rănile și traumele din copilărie
Cei care au crescut în medii abuzive pot percepe comportamentele toxice ca fiind normale și pot recrea, inconștient, aceeași dinamică în relațiile adulte. Relațiile toxice devin, astfel, locul în care tiparele emoționale învățate în copilărie continuă să se manifeste. Rănile noastre emoționale din copilărie, rămase nevindecate, modelează, fără să ne dăm seama, felul în care înțelegem iubirea, apropierea și siguranța emoțională.
De exemplu, un copil care a fost ignorat sau respins în mod constant, ca adult va căuta validare cu orice preț, chiar și din partea unui partener abuziv. Acea firimitură de atenție primită între respingeri îi pare familiară. Este o formă de „iubire” pe care o recunoaște, una în care acceptă comportamente abuzive doar pentru a simți că este important/ă și contează pentru cineva.
Un copil care a simțit că este iubit condiționat – doar dacă este cuminte, dacă are rezultate bune sau dacă nu deranjează, a învățat că trebuie să câștige iubirea celorlalți prin efort, prin a se conforma cerințelor celor din jur, prin renunțarea la sine. Ajuns adult, va simți că trebuie mereu să se adapteze, să facă pe plac celorlalți, să renunțe la propriile nevoi pentru a fi acceptat și iubit. Iar orice formă de respingere o va interpreta ca pe o dovadă că nu a fost „suficient de bun”.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Când iubirea a fost oferită doar în schimbul unui comportament exemplar sau al supunerii, adultul rămâne prins într-o dinamică în care încearcă constant să demonstreze că merită să fie iubit, iar asta îl face vulnerabil în fața relațiilor în care trebuie să facă diferite sacrificii și compromisuri pentru a fi „ales”.
Un copil care a fost nevoit să aibă grijă de un părinte instabil emoțional învață devreme că trebuie să se ocupe de ceilalți ca să fie văzut, acceptat sau iubit. Își asumă rolul de „adult” prea repede și și ajunge să-și ignore propriile nevoi pentru a se ocupa de ceilalți.
Când devine adult, nu se mai simte valoros pentru cine este, ci pentru cât poate să ajute, să salveze, să aibă grijă de cineva. De aceea, atrage adesea parteneri dezechilibrați sau care au multe probleme, ca să se simtă „necesar” în relație.
În astfel de situații, suferința, instabilitatea sau controlul sunt percepute ca „normale”, pentru că sunt familiare.
Autoînvinovățirea
Victimele abuzului se învinovățesc pentru ce li se întâmplă și au senzația că, într-un fel, ele sunt de vină pentru izbucnirile, retragerile sau felul urât în care celălalt se poartă, că dacă se vor purta „mai bine” sau vor îndura mai multe pentru a-și mulțumi partenerul, acesta va deveni din nou „bun”.
Confuzia dintre dragoste și control
Unele persoane percep comportamentul posesiv și dominator al partenerului ca pe o dovadă a intensității iubirii. Astfel, controlul, gelozia și posesivitatea sunt, în ochii lor, dovezi de iubire. Ajung să interpreteze că gelozia este o dovadă că celălalt „nu vrea să îl/o piardă”, iar crizele de furie devin manifestări ale pasiunii; izolarea, un mod de a-și proteja relația, monitorizarea constantă este percepută ca implicare, iar întrebările sau, mai bine zis, interogatoriile și interdicțiile devin manifestări ale protecției.
Există situații în care victima se desparte de partenerul abuziv, însă ajunge să se reîntoarcă la acesta. De ce se întâmplă asta?
În multe situații, când vorbim despre relații abuzive, povestea pare să urmeze același traseu: victima, într-un moment de curaj, își adună forțele și pleacă din relație. După un timp, poate chiar se implică într-o relație sănătoasă, dar, spre surprinderea tuturor, decide să se întoarcă la partenerul abuziv. Această întoarcere este, de multe ori, greu de înțeles pentru cei din jur, dar și pentru victima însăși. De ce se întâmplă acest lucru? Cum se poate ca cineva să revină într-un mediu toxic, chiar după ce s-a bucurat de libertate și liniște?
Unul dintre cele mai des întâlnite motive pentru care o persoană se întoarce la partenerul abuziv este ciclul abuzului – o dinamică repetitivă care creează speranță, confuzie și dependență emoțională.
Acest tipar urmează, de obicei, următoarele etape:
– tensiunea crește – apar iritări, reproșuri, nemulțumiri nespuse, tensiunea crește și crește;
– abuzul „explodează” – are loc o criză: un episod de violență fizică, verbală sau emoțională;
– reconcilierea – agresorul regretă, își cere iertare, plânge, promite că „nu se va mai repeta”, devine afectuos, atent, „sensibil”. Însă nu-și cere iertare pentru că s-a schimbat, ci pentru că vrea să mențină controlul. Iar victima rămâne pentru că speră că iubirea și răbdarea sa pot „vindeca” un om care nici măcar nu vrea să se vindece;
– luna de miere – urmează o perioadă aparent liniștită. Victima începe să creadă că, poate, totuși, lucrurile se vor schimba. Dar... nu se schimbă. Totul se reia. Tensiunea revine. Apare un nou episod de abuz. Și ciclul continuă.
Presiunea socială și miturile romantice – presiunea socială și mesajele culturale despre iubire joacă, de asemenea, un rol semnificativ în perpetuarea relațiilor toxice. Unele victime se simt obligate să revină la partener din cauza judecății celor din jur sau a sprijinului insuficient din partea familiei și prietenilor.
Mituri precum: „Dragostea adevărată învinge orice” sau „Trebuie să lupți pentru relația ta” pot întări ideea că este de datoria victimei să „repare” relația, chiar dacă aceasta îi face rău. În loc să fie susținute în decizia lor de a pleca, victimele pot fi făcute să se simtă vinovate sau responsabile pentru eșecul relației.
Nevoia de intensitate și lipsa de obișnuință cu stabilitatea – persoanele care au experimentat traume sau abuzuri în trecut pot considera că siguranța și calmul sunt inautentice (sau că oricum nu vor dura mult). Emoțiile puternice și imprevizibile dintr-o relație toxică pot crea senzația unei iubiri „mai reale”, în contrast cu calmul unei relații sănătoase. Așadar, o relație sănătoasă poate părea plictisitoare sau lipsită de profunzime, deoarece nu implică drama sau intensitatea emoțională cu care era obișnuită persoana în relația cu agresorul.
Vinovăția pentru „abandon” – victima poate considera că și-a abandonat partenerul și că ar trebui să se întoarcă pentru a-l ajuta. Comportamentele lui distructive și autodistructive, chiar dacă au existat dintotdeauna, sunt puse acum pe seama „abandonului”: „Săracul/săraca, se distruge că l-am părăsit, suferă, face gesturi nebunești din cauza mea”.
Dificultatea de a construi o legătură intimă autentică – traumele din trecut o pot împiedica pe victimă să se conecteze cu adevărat din punct de vedere emoțional cu un partener sănătos, ceea ce o face vulnerabilă la întoarcerea în relații toxice.
Dificultatea de a accepta iubirea autentică - relația cu un partener sănătos poate fi copleșitoare pentru victima abuzului, care nu este obișnuită să primească iubire. Poate simți că nu este suficient de bună, că este lipsită de valoare și că nu merită ca cineva să se poarte așa de frumos cu ea. Se poate simți rușinată (este vorba despre o rușine toxică, cronică) și, din această cauză, să fugă înapoi la ceea ce îi este familiar.
A rămâne într-o relație toxică este semnul unei lupte interioare între frică și nevoia de iubire, între tipare vechi și dorința de siguranță emoțională. Iar să ieși din acea relație nu înseamnă doar să pleci de lângă o persoană, ci să te eliberezi de un tipar. Să te desprinzi de nevoia de a repara, de a salva, de a demonstra că ești „suficient de bun”.
Nu este ușor să pleci dintr-un loc care, deși te face să suferi, îți este familiar. Poate că te întrebi dacă mai poți salva acea relație, poate încă speri. Despre acest aspect, dacă mai poate fi salvată o relație toxică sau dacă este momentul să pleci, vom vorbi în partea a cincea a acestui articol, așa că ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner