Criticul exterior reprezintă acea parte a minții noastre care ne determină să-i vedem pe ceilalți ca fiind defectuoși și nedemni de încredere. Acest mecanism psihologic este adesea o consecință a abuzurilor, abandonului sau neglijenței suferite în copilărie, determinându-ne să fim excesiv de critici și neîncrezători față de cei din jur.
Criticul exterior se dezvoltă ca răspuns la părinții sau îngrijitorii care au fost percepuți ca fiind prea periculoși pentru a fi de încredere. Funcția inițială a acestuia a fost de a ne ajuta să fim hiperconștienți de cele mai subtile semnale că părinții noștri se comportau în moduri periculoase. Cu timpul, începem să internalizăm credința că toți oamenii se vor dovedi la fel de nedemni de încredere ca părinții noștri.
Prin această atitudine ajungem să ne izolăm, enumerând defectele exagerate ale celor din jur și potențialele lor trădări. Ironia este că, în încercarea de a ne proteja de abandon, criticul exterior ne împinge mai adânc în izolare.
Copiii care sunt abuzați sau neglijați învață să-și reprime furia provocată de acele abuzuri, deoarece de cele mai multe ori exprimarea furiei înrăutățea situația. Așadar, această furie nu dispare, ci se acumulează sub forma unor resentimente care alimentează ulterior criticul exterior să observe pericole și greșeli la toți cei din jur.
Furia neexprimată din copilărie este transferată asupra altora într-o manieră pasiv-agresivă prin: găsirea de țapi ispășitori, distanțarea emoțională, complimentele cu dublu sens, ascultarea deficitară, glumele răutăcioase, refuzul de a oferi validare și apreciere, neîndeplinirea angajamentelor etc.
Agresivitatea pasivă, ca răspuns la abuzul, abandonul și neglijența suferite, creează un ciclu vicios în relațiile adulte, dificil de rupt fără conștientizare și lucru terapeutic. Identificarea și înțelegerea originilor acestui comportament sunt pași esențiali în procesul de vindecare, permițând persoanei să dezvolte strategii mai sănătoase de comunicare și interacțiune. Prin recunoașterea mecanismelor de apărare dezvoltate în copilărie și lucrul asupra lor în terapie, persoanele pot învăța să exprime furia și dezamăgirea în moduri mai constructive și să formeze relații bazate pe înțelegere, respect și vulnerabilitate autentică.
Criticul exterior este cel care sabotează adesea intimitatea, pretinzând că este ghidat de sinceritate. În realitate, acesta se focalizează excesiv doar pe imperfecțiunile celuilalt. Prin prisma perfecționismului, criticul exterior poate deveni distructiv, evidențiind într-o manieră dură greșelile și slăbiciunile firești ale celorlalți. Astfel, oamenii ajung să „îi desființeze” pe ceilalți și se apără afirmând că „am vrut doar să fiu sincer!”.
Criticul interior, pe de altă parte, are propria sa interpretare a sincerității excesive. Din frica de a nu fi criticați, așa cum s-a întâmplat în copilărie, criticul interior ne împinge să ne recunoaștem fiecare defect, în speranța de a preveni ca alții să nu le scoată în evidență. Adeseori, a te autocritica este perceput ca fiind mai puțin dureros decât a fi criticat de altcineva.
Așadar, le împărtășim celorlalți viziunea criticului nostru exterior asupra lor – „sincer, părerea mea despre tine este că…” și aici urmează o serie de remarci dureroase și judecăți nedrepte (și nu un feedback constructiv) și ne justificăm comportamentul crud punându-l pe seama „sincerității” sau ne prezentăm în fața altora ca fiind atât de plini de defecte, încât nu merităm să fim iubiți. Aceasta este vocea unui critic toxic care nu face parte, de fapt, din autenticitatea noastră. A fost insuflat în noi de părinții sau îngrijitorii noștri care s-au raportat la noi într-un mod extrem de critic și negativ. Prin urmare, este important să ne protejăm relațiile de aceste judecăți distorsionate și distructive. La fel de important este să ne protejăm pe noi înșine de tendința de a ne izola de alții, îndepărtându-i prin prezentarea noastră ca fiind atât de defectuoși, încât nu merităm iubirea, respectul și aprecierea lor.
Este greu să ne eliberăm de influența criticului exterior, mai ales când modul său de exprimare este atât de des întâlnit și, din nefericire, chiar apreciat în societatea noastră. Putem observa că adesea mulți adulți cu influență, care par să fie modele în societate, adoptă un stil de comunicare plin de critici, sarcasm, negativitate, instigare la teamă prin atitudini alarmiste și găsirea de țapi ispășitori.
Lăsând criticul exterior să ne dicteze modul în care interacționăm social, ne împiedicăm să dezvoltăm acea comunicare deschisă și autentică care face posibilă intimitatea. Criticul exterior are diferite strategii inconștiente prin care ne sabotează relațiile precum: critici dure la adresa celorlalți pentru a-i intimida, astfel încât să ne simțim în siguranță față de ei, refuzul de a ne bate capul cu oamenii, când toți sunt egoiști și lipsiți de integritate (o abordare extremă, alb-negru), controlul excesiv asupra altora pentru a evita abandonul sau trădarea din partea lor.
Criticul exterior transformă durerea neconștientizată a sentimentului de abandon într-o viziune extrem de negativă asupra celorlalți și a vieții în ansamblu. Mintea noastră se pierde în fantezii, în mod conștient sau inconștient, despre cum ne-au rănit sau cum ne-ar putea răni oamenii.
Odată cu trecerea timpului, aceste fantezii se pot extinde de la imagini izolate și înspăimântătoare la scenarii și chiar filme întregi. Fără să realizăm, putem aduna o întreagă colecție de scenarii cu trădări, reale și imaginare, care să ne distrug capacitatea de a obține susținere din relațiile interumane.
Aceste reverii defensive joacă un rol în a ne menține „în siguranță” prin faptul că ne împing spre izolare.
Câteodată, criticul exterior ne prinde în capcană cu tendința lui de a declanșa alarme false, determinându-ne să dezvoltăm o dorință puternică de a urmări știrile. Când cedăm în fața acestei tentații de a ne „hrăni” psihicul cu un flux nesfârșit de știri negative, ne trezim cufundați într-o stare de hipervigilență care ne copleșește.
Astfel, criticul își intensifică eforturile de a aduna „dovezi” incontestabile că lumea este un loc periculos și nesigur. Acest lucru ne face să credem că izolarea și relaționările superficiale sunt singurele noastre opțiuni. În aceste momente, simplul gând de a suna un prieten poate activa imagini de respingere și umilire înainte chiar să apucăm să facem acel apel. Când vocea criticului exterior devine din ce în ce mai puternică, orice impuls de a ieși din casă poate declanșa instantaneu scenarii în care ne imaginăm că suntem hărțuiți verbal sau chiar atacați pe stradă.
În cele mai severe cazuri, exagerările criticului exterior pot degenera în paranoia. La extrem, paranoia poate lua forma unor fantasme și idei delirante de persecuție.
Când un copil nu beneficiază de sprijinul afectiv necesar din partea părinților, el nu învață că alte persoane pot contribui la diminuarea sentimentelor de singurătate și durere emoțională. El nu ajunge să descopere că, în esență, intimitatea adevărată se construiește prin împărtășirea completă a experiențelor personale.
Dacă părinții sau îngrijitorii noștri ne critică sau ne abandonează atunci când ne arătăm vulnerabilitățile, vom evita mai târziu acea exprimare autentică a sinelui care este fundamentală pentru intimitate. Amintirile dureroase ale momentelor în care căutam sprijinul părinților și eram respinși ne inhibă dorința de a ne deschide și de a cere ajutor.
În timp ce ne determină să nu avem încredere în ceilalți, criticul exterior ne împinge, de asemenea, să încercăm să-i controlăm excesiv pentru a face să pară mai sigură interacțiunea cu ei.
Acest control exagerat se manifestă prin comportamente precum: inducerea rușinii, critica, monopolizarea discuției și, în general, o atitudine autoritară. Un exemplu clar al acestui comportament este situația fără ieșire, cunoscută și ca dubla constrângere, descrisă simplu prin „daca faci, greșești, daca nu faci, tot greșești”.
Pentru a evita vulnerabilitatea pe care o presupune apropierea, catastrofizarea cu voce tare, vorbind excesiv despre toate lucrurile care ar putea merge prost, poate fi o manieră prin care îi facem pe ceilalți să ne evite, remarcile noastre constant negative devenind obositoare și copleșitoare pentru cei din jur.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Mulți oameni oscilează între a-i critica excesiv pe ceilalți și a se autocritica, intrând într-un cerc vicios. Pe de o parte, îi învinovățesc pe alții, iar pe de alta, se învinovățesc pe sine. Acest ciclu nefericit îi împiedică să vadă dincolo de presupusele insuficiențe, fie ale celorlalți, fie ale propriei persoane.
Când ne pierdem în acest cerc vicios, nu mai reușim să ne împlinim nevoia de apartenență. Oscilăm între a ne simți prea buni pentru alții și prea neplăcuți pentru a fi acceptați. Este o formă de perfecționism social dureros, în care criticul nostru ne spune că alții sunt prea imperfecți pentru a fi iubiți, dar și că noi suntem prea defectuoși pentru a merita iubire.
Iată cum arată un scenariu tipic în care criticul oscilează: sentimentul de „pericol” declanșat de socializare activează criticul exterior. Chiar gândul de a interacționa cu alții poate să ne declanșeze mecanismele de dezaprobare, făcându-ne să credem că izolarea este justificată. Cu toate acestea, retragerea prelungită reaprinde dorința noastră de conexiune, ceea ce schimbă dinamica criticului din exterior spre interior. Acesta începe apoi să ne bombardeze cu o listă de defecte, convingându-ne că suntem prea respingători pentru a socializa. Începem să ne plângem de milă și să ne imaginăm felurile în care vom fi persecutați de ceilalți. Acest lucru duce la reactivarea criticului exterior care preia din nou controlul, căutând argumente despre cât de detestabili sunt ceilalți... un ciclu care continuă la nesfârșit.
Cei care se lasă conduși de criticul exterior ajung adesea să creadă, în mod eronat, că standardele lor subiective sunt de fapt adevăruri universale. Când sunt provocați, folosesc arsenalul criticului pentru a-i acuza pe alții de trădare, bazându-se pe dovezi slabe sau inexistente. Mici neînțelegeri, greșeli nesemnificative, interpretări greșite ale expresiilor faciale sau presupuneri inexacte pot deveni motive de conflict în relații.
Pe un alt plan, criticul exterior este expert în a construi argumente pentru a se poziționa pe un teren moral superior. De pe această poziție, pretinde dreptul de a controla micile detalii ale vieții celorlalți, adesea sub pretextul că este pentru binele lor. În realitate, acest control este exercitat, de obicei, în mod inconștient, pentru a ne proteja de repetarea abuzului sau neglijării parentale timpurii.
Cum reducem influența criticului exterior?
Pentru a diminua influența criticului exterior și a îmbunătăți calitatea relațiilor noastre interpersonale, primul pas este conștientizarea prezenței și a impactului său asupra vieții noastre. Acest proces începe prin recunoașterea momentelor în care criticul devine activ și înțelegerea mesajelor pe care le transmite. Este important să observăm cum aceste mesaje influențează percepțiile noastre despre ceilalți și relațiile noastre.
Pentru a deveni mai conștienți de criticul exterior, putem începe să ținem un jurnal în care să notăm gândurile și mesajele critice pe care le proiectăm asupra altora. Alături de fiecare observație negativă, să scriem și un răspuns plin de compasiune sau o reinterpretare pozitivă a situației.
Pentru a depăși izolarea impusă de criticul exterior, este esențial să ne reconectăm cu ceilalți în moduri autentice și vulnerabile. Acest lucru înseamnă a împărtăși experiențele noastre, gândurile și emoțiile, chiar și pe cele care ne fac să ne simțim vulnerabili. Crearea unor spații sigure pentru dialog și înțelegere reciprocă poate deschide calea către relații mai profunde și mai împlinitoare și, în acest sens, psihoterapia oferă cadrul ideal pentru deschidere și explorare.
Transferul, sau proiecția, implică deplasarea durerii emoționale din relațiile trecute către cele actuale, alimentând criticul cu furie pentru a controla sau disprețui relațiile prezente. Tot în cadrul terapeutic, exprimarea furiei din copilărie și a durerii cauzate de un parentaj deficitar sunt esențiale pentru a întrerupe acest ciclu.
Confruntarea gândurilor negative – să învățăm să identificăm și să contestăm activ gândurile și presupunerile negative generate de criticul exterior.
Vizualizarea interacțiunilor pozitive cu ceilalți – imaginează-ți cum ar fi să abordezi diverse situații sociale fără prejudecățile criticului exterior, focalizându-te pe deschidere, curiozitate și compasiune.
Dezvoltarea empatiei și a compasiunii - practicarea empatiei și a compasiunii față de noi înșine și față de ceilalți poate reduce tendința de a judeca și a critica.
Stabilirea limitelor sănătoase - să învățăm să stabilim limite care protejează atât nevoile noastre personale, cât și integritatea relațiilor noastre.
În anumite situații, exprimarea criticului exterior poate fi un comportament sănătos și de autoprotecție, de exemplu, când evaluările criticului sunt corecte sau când ne protejăm de atacuri reale.
Transformarea criticului exterior este un proces profund și provocator, dar incredibil de valoros pentru vindecarea noastră emoțională și pentru capacitatea noastră de a forma relații sănătoase și împlinitoare. Prin conștientizare, practică și îmbrățișarea vulnerabilității, putem începe să vedem lumea și pe ceilalți într-o lumină nouă, mai compasivă și mai înțelegătoare. În acest proces de transformare, este esențial să ne amintim că suntem ființe demne de iubire și conexiune, indiferent de imperfecțiunile noastre. Este, în definitiv, o călătorie care merită parcursă, plină de învățături și creștere personală.
Dr. Ursula Sandner