Care sunt comportamentele și atitudinile care reflectă o dinamică de tip „părinte-copil” în cuplu? Printre ele putem enumera:
Hiperprotecția – deși mascată adesea în grijă sau bune intenții, este deseori un mecanism de control născut din anxietate și lipsă de încredere – în celălalt, dar mai ales în propria capacitate de a tolera incertitudinea. Partenerul care hiperprotejează preia responsabilități care nu-i aparțin, oferă sfaturi care nu i se cer și corectează deciziile celuilalt, ca și cum acesta nu ar fi capabil să se descurce singur. În spate stă o convingere precum: „Dacă nu intervin eu, ceva rău se va întâmpla.” Pe termen lung, însă, acest lucru dăunează ambilor parteneri – cel hiperprotejat se simte infantilizat, nesigur și îngrădit, iar cel care controlează ajunge să se simtă epuizat și frustrat. Grija nu înseamnă să preiei totul, ci să oferi sprijin fără a îngrădi libertatea celuilalt; să ai încredere că se va descurca, chiar și atunci când greșește.
Controlul într-o relație nu apare întotdeauna în mod evident, ci adesea se manifestă subtil, sub pretextul grijii sau al „intențiilor bune”. Partenerul aflat în rolul de „părinte” ajunge să influențeze sau chiar să decidă în locul celuilalt aspecte esențiale din viața acestuia – cum își gestionează banii, ce alegeri profesionale face, cu cine se vede sau cum își petrece timpul. Din exterior, poate părea că „știe mai bine” sau că doar vrea ce e mai bun pentru celălalt. Dar, în realitate, în spatele acestui comportament se află neîncrederea și teama că, dacă nu intervine, celălalt va greși sau va face alegeri nepotrivite. Relațiile sănătoase nu se clădesc pe convingerea că doar unul „știe mai bine”, ci pe colaborare, libertate și încredere reciprocă în capacitatea fiecăruia de a-și conduce propria viață.
Cicăleala și critica repetitivă sub forma observațiilor, a sfaturilor nesolicitate sau a reamintirilor insistente, este un alt semn al dinamicii dezechilibrate în care unul dintre parteneri ajunge să-l infantilizeze pe celălalt. Chiar dacă la început pare doar o intenție de a ajuta sau de a contribui la „binele relației”, acest comportament pune o presiune constantă asupra celuilalt – de a se schimba, de a face lucrurile „mai bine” sau „altfel”. Mesajul transmis este: „Nu ești suficient de bun așa cum ești”.
De exemplu, a aduce mereu aminte partenerului ce are de făcut – să nu mai lase vasele în chiuvetă, să ducă gunoiul sau să îndeplinească diverse sarcini cotidiene – poate părea o simplă formă de organizare, însă este perceput adesea ca cicăleală. Când aceste reamintiri sunt constante, ele nu mai transmit un mesaj despre o nevoie a ta, ci o judecată: „nu faci niciodată suficient” sau „nu ești în stare să ții pasul.” Pe termen lung, acest comportament poate produce efectul invers celui dorit – partenerul se simte descurajat, lipsit de motivație și ajunge să nu mai depună niciun efort, convins că, oricum, nimic nu va fi considerat suficient de bun.
Preiei sarcini simple pe care partenerul tău ar putea să le facă singur – cum ar fi să-i faci o programare la medic sau să-i alegi hainele pentru un eveniment. Acest tip de implicare, chiar dacă vine din intenții bune, nu susține, ci subminează autonomia celuilalt. Cum ar fi să-i permiți, în schimb, să se ocupe singur de lucrurile care îl/o privesc și să ai încredere că este suficient de capabil să-și gestioneze viața? Crezi că ai demonstra indiferență? Nu, asta nu înseamnă indiferență, ci înseamnă respect.
Probleme de comunicare – atunci, când unul oferă mereu sfaturi nesolicitate, corectează sau controlează discuțiile, celălalt începe să se simtă judecat, criticat sau pus într-o poziție de inferioritate. În timp, acest lucru îl face să se închidă, să nu mai fie sincer și să spună doar ceea ce crede că e „acceptabil”, de teamă să nu fie din nou corectat sau respins. Comunicarea devine defensivă, superficială sau tensionată și se pierde exact ceea ce ar trebui să existe într-un cuplu: un spațiu în care amândoi să poată fi vulnerabili, autentici și deschiși. Partenerul care simte că nu este ascultat se retrage, iar celălalt, care preia controlul conversației, devine tot mai frustrat că nu primește implicare sau răspunsuri. Așa se creează un cerc vicios care ajunge să afecteze încrederea și intimitatea emoțională. O relație matură are nevoie de doi oameni care se pot exprima liber și sincer – nu de unul care „știe mai bine” și altul care tace ca să evite conflictul.
Lipsa de încredere – atunci, când nu crezi cu adevărat că partenerul/a tău este capabil să ia decizii sănătoase sau să-și gestioneze propria viață, apare tendința de a interveni: să-l corectezi, să-i oferi direcții, să preiei controlul, chiar și fără să ți se ceară. Nu-l mai vezi ca pe un adult cu resurse proprii, ci ca pe cineva care are mereu nevoie de îndrumare. Chiar dacă nu verbalizezi această neîncredere, ea se simte în tonul tău, în atitudine, în faptul că iei decizii fără să-l implici.
Dorința de a-ți schimba partenerul – când pornești de la ideea că partenerul tău trebuie „îmbunătățit” pentru a fi pe măsura ta, când încerci să-l „dezveți” de obiceiurile care te irită sau să-l transformi într-o versiune ideală așteptată de tine, relația devine o luptă de putere, nu un parteneriat. Da, oamenii pot evolua într-o relație, iar partenerii pot scoate ce e mai bun unul din celălalt. însă rolul tău nu este să-l educi sau să-l salvezi, ci să contribui la crearea unui spațiu în care fiecare poate să se dezvolte și să devină cea mai bună versiune a sa, în ritmul propriu, în mod conștient și asumat. Nimeni nu se schimbă cu forța. Oamenii se schimbă doar dacă își doresc asta cu adevărat și sunt dispuși să-și asume procesul, cu tot ce implică el. Atunci, când încerci să-l schimbi pe celălalt, nu faci decât să-i ameninți libertatea și autenticitatea, iar iubirea nu poate exista fără ele. Alegerea conștientă de a fi împreună exact așa cum sunteți, nu cum îți dorești tu să fie celălalt, ține relația vie.
Ce se poate face?
Procesul de a ieși din rolul de „părinte” în relație începe cu observarea și conștientizarea acestui rol: cât de des iei decizii în locul partenerului, oferi sfaturi nesolicitate sau încerci să controlezi ce face? Ce crezi că se ascunde în spatele nevoii tale de a controla? Poate fi vorba despre o teamă de abandon sau despre o teamă de a nu fi suficient de important? Poate că ai învățat de mic faptul că valoarea ta personală depinde de cât de util ești celor din jur, astfel că ai nevoie ca ceilalți să aibă nevoie de tine. Așadar, întreabă-te: „Ce mă sperie mai mult: ca partenerul meu să greșească sau ca eu să nu mai fiu indispensabil?”, „De ce îmi este greu să-l las pe celălalt să se confrunte cu consecințele propriilor alegeri?”, „Ce beneficii am de pe urma acestui rol?”, „Cum aș fi eu într-o relație în care nu e nevoie să fiu salvator, ci doar prezent?”.
Apoi urmează comunicarea deschisă – exprimă clar intenția de a construi un parteneriat bazat pe egalitate, nu o relație în care tu îți asumi responsabilitatea pentru viața celuilalt. Este important să stabiliți limite sănătoase, în care fiecare are suficient spațiu să decidă, să greșească și să evolueze.
Oferă-i partenerului tău încredere și încurajează-i autonomia, în loc să faci lucrurile în locul lui/ei. Ascultă-l cu adevărat – nu pentru a „repara” ceva, ci pentru a înțelege.
Renunță la nevoia de a controla și înlocuiește-o cu încrederea că se poate descurca. Ai încredere că și el/ea se poate ridica, că poate duce greul, că are dreptul să greșească și să învețe din propriile greșeli. Dacă încerci mereu să-l protejezi, nu-l ajuți – îi iei exact șansa de care are nevoie pentru a-și descoperi puterea interioară. Lasă-l să se manifeste așa cum este și nu mai încerca să-l schimbi pentru a corespunde unei versiuni pe care tu o consideri „potrivită”.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
În loc să-ți consumi energia încercând să-l schimbi pe celălalt, investește-o în propria ta evoluție. Cu cât devii mai conștient de tine și mai echilibrat, cu atât poți aduce acest echilibru și în relația de cuplu. Iar partenerul/a tău poate face același lucru. Astfel, ceea ce creați împreună în acea relație nu mai vine dintr-o poziție de control sau dependență, ci de putere interioară.
Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să nu mai intervii, să nu mai „salvezi”. De ce? Pentru că doar așa partenerul tău are ocazia să învețe ce înseamnă responsabilitatea, să își asume propriile alegeri, să se implice mai mult. E modul prin care își poate construi propria autonomie, în loc să depindă mereu de tine.
O relație sănătoasă și matură înseamnă doi oameni asumați, nu un părinte și un copil. Înseamnă parteneriat și înseamnă să vă sprijiniți reciproc, nu să porți greutatea celuilalt pe umerii tăi. Aceasta nu se construiește pe sacrificii constante sau pe anularea sinelui în numele „iubirii”, ci pe respect reciproc și pe echilibrul dintre a dărui și a primi. Iar acest echilibru devine posibil doar atunci când te poziționezi ca un egal față de partenerul/a tău, nu ca un salvator, nu ca un martir și nici ca un judecător.
Și dacă ai ajuns în punctul în care simți că ești părinte pentru partenerul tău, oprește-te. Ieși din acest rol. Dă-ți voie să te regăsești ca partener de cuplu și dă-i și celuilalt șansa să se regăsească.
Nu ești responsabil pentru viața altcuiva. Nu trebuie să salvezi pe nimeni. Nu trebuie să fii puternic tot timpul. Ai voie să ceri, nu doar să oferi. Ai voie să spui „nu mai pot” sau „nu mai vreau” fără să te simți vinovat.
Iar dacă simțiți că, oricât ați încerca, nu reușiți singuri să ieșiți din această dinamică, cereți ajutorul unui specialist. Un terapeut vă poate ajuta să învățați să vă ascultați cu adevărat, să comunicați mai eficient, să vă înțelegeți rănile și tiparele relaționale. Uneori, cel mai curajos gest de iubire este acela de a recunoaște că aveți nevoie de sprijin și de a vă oferi această șansă de a crește împreună.
Dr. Ursula Sandner
Bună seara,
Citind acest articol, m-am gandit in cate situatii am actionat din acest „rol”, fara sa imi dau seama. Dar in spatele acestui „rol” a fost mereu nevoia de a fi validata, de a primi apreciere din partea celorlalti, o partiala incredere in mine, in intuitia mea, crezand ca ce spun ceilalți este mereu mai bine. Acest rol este destul se apreciat in zilele noastre, dacă pari un pic mai diferit sau aparte, esti vazut ca un om egoist.
Din dorinta de a fi pe plăcut de ceilalți ajungem sa facem anumite lucruri care nu ni se potrivesc pe termen lung.