Jocurile psihologice în dragoste – ce sunt acestea și de ce le jucăm?

Jocurile în dragoste implică o lipsă de transparență față de partener și pot fi privite ca mecanisme de apărare  pe care oamenii le folosesc pentru a-și ascunde adevăratele gânduri și sentimente din teama de a nu se confrunta cu propriile aspecte pe care nu le acceptă la ei înșiși, din teama de a nu fi răniți, din teama de vulnerabilitate, din teama de a se deschide în fața celuilalt într-o manieră sinceră și directă.

Jocurile au anumite motive ascunse și beneficii psihologice și se bazează pe manipulare și pe anumite interacțiuni repetitive care, într-un final, au consecințe neplăcute pentru ambii parteneri. De foarte multe ori persoana nici măcar nu conștientizează că urmărește cu totul altceva decât declară. De exemplu, cineva își poate umili partenerul spunându-i că îl critică și este dur cu el pentru că vrea să îl învețe de bine, însă motivul real este că, umilindu-l și criticându-l pe partener, de fapt își crește propriul ego –„eu sunt mai bun decât tine”.

La bază, ceea ce îi determină pe oameni să joace jocuri în relații este teama, o teamă care poate lua diverse forme și poate avea multiple nuanțe. De exemplu, cunoști pe cineva și începi să ieși la întâlniri cu acea persoană, însă privești interacțiunea ca pe o strategie din care trebuie să ieși învingător (poate pentru a-ți demonstra ție cât de bun, dezirabil și valoros ești). Poate că îți dorești să cucerești acea persoană prin diferite tehnici și strategii gândite de dinainte, chiar dacă acele tehnici și strategii implică să minți, să te prefaci că ești altcineva decât ești, să faci promisiuni pe care știi că nu le vei respecta, să îți cântărești cu atenție fiecare pas uitând să fii spontan, autentic și sincer. Strategiile de cucerire și această manieră inautentică de a interacționa pot ascunde de fapt o teamă a ta de intimitate, pot ascunde faptul că la un nivel profund te rușinezi cu cine ești tu și crezi că doar dacă încerci să fii altcineva decât ești, vei fi plăcut sau acceptat de altcineva, pot ascunde o teamă de respingere ș.a.m.d.

Există, însă, diverse alte scenarii în care oamenii își bazează interacțiunile pe jocuri psihologice. În cele ce urmează voi enumera câteva astfel de jocuri:

- maschezi dorința sau interesul prin indiferență – prin acest joc îi transmiți partenerului că trebuie să muncească din greu pentru a-ți câștiga afecțiunea. Îți este teamă că dacă îți vei arăta adevăratele sentimente, că dacă vei fi sincer, celălalt o să profite de acest lucru pe care tu îl percepi ca fiind o dovadă de vulnerabilitate;

- trimiți mesaje contradictorii – te arăți extrem de interesat de celălat pentru ca apoi să îl ignori cu desăvârșire. Este posibil să repeți acest ciclu pentru că tu nu ești sigur de sentimentele tale, însă cel mai frecvent un astfel de comportament reflectă nevoia de a te simți în centrul atenției celuilalt. Partenerul tău se va simți confuz, nesigur, chiar disperat și va încerca să facă tot posibilul pentru a reintra în grațiile tale;

- îți amăgești partenerul sau „îi arunci frimituri” pe care să le urmeze pentru a ajunge la tine / la inima ta – în realitate, nu ai neapărat intenții serioase cu celălalt, însă pentru că îți dorești să obții în continuare anumite beneficii, îi oferi celuilalt doar atât cât este nevoie (nici prea mult, însă nici prea puțin pentru a nu pleca definitiv) pentru a-l menține captiv în această cursă care are ca scop câștigarea afecțiunii tale. El/ea se hrănește cu frimiturile tale, sperând că într-o bună zi îi vei oferi mai mult, iar tu continui să-ți urmărești astfel scopurile tale (fie că îți dorești doar sex, anumite beneficii materiale, să te simți important și dorit, în lumina reflectoarelor);

- devii rece și lipsit de interes de îndată ce partenerul îți arată că are sentimente pentru tine – este ca și cum ai fi o dobândit o anumită siguranță, ca și cum „te-ai fi văzut cu sacii în căruță” și ca și cum nu mai ai de ce să depui vreun efort de îndată ce ai „confirmarea” că celălalt te dorește, ține la tine sau te iubește;

- cauți să îl faci pe celălalt gelos – fie că flirtezi „nevinovat” cu alte persoane de față cu partenerul tău, fie că îl minți spunându-i că alte persoane sunt interesate de tine și insistă să vă vedeți, fie că menționezi „în treacăt” faptul că un anumit coleg/colegă îți face complimente în fiecare zi, scopul este să stârnești gelozie și nesiguranță în celălalt pentru a-l determina să lupte pentru tine, să-ți facă pe plac din teama de a nu te pierde;

- îl copleșești pe celălalt cu atenție, afecțiune, cadouri, interes – deși este normal să îi arăți partenerului că îți pasă de el, că îl apreciezi, că ai sentimente pentru el, există anumite scenarii când această „furtună de iubire” reprezintă mai degrabă un semnal de alarmă decât o dovadă sinceră de prețuire, mai ales dacă ținem cont de nivelul la care se află relația. De exemplu, sunt unele persoane care la începutul unei relații se vor comporta ca și cum ar fi partenerii ideali, așa cum numai în basme găsești, nu oameni obișnuiți cu nevoi, dorințe și defecte așa cum toți oamenii au, se vor preface a fi cu adevărat interesați de tine și de bunăstarea ta, se vor purta exemplar pentru a-ți câștiga încrederea, îți vor oferi tot ce ai nevoie (sau cel puțin vor crea impresia că sunt dornici să te susțină și să te ajute), te vor încuraja, iar apoi, după ce te vor prinde în mrejele lor, vor începe treptat-treptat să te devalorizeze, să te critice constant sub pretextul că îți vor binele, să te facă să îți pierzi încrederea și să te îndoiești de tine pentru a te putea controla cât mai bine, pentru a te exploata în interes personal (cum se comportă deseori narcisiștii);

- te îmbufnezi și stai supărat cu zilele dacă simți că partenerul tău îți greșește cu ceva sau dacă simți că te rănește în vreun fel, în loc de a adresa direct problema. Speri că își va da seama singur, în urma atitudinii tale, că ți-a greșit, aștepți să vină la tine, să te împace, să-și ceară iertare și speri că în acest fel, prin retragerea afecțiunii tale, prin supărarea ta, nu va mai face niciodată acel lucru. Nu spui în mod direct ce te-a deranjat pentru că nu vrei să pari vulnerabil, pentru că nu vrei să arăți că ai și tu sentimente care ți-ar putea fi rănite deoarece percepi acest lucru ca pe o slăbiciune, ca și cum ți-ai pierde puterea în cuplu;

- îi încalci limitele celuilalt pentru a descoperi cât poate duce și cât te poți întinde tu, adică intenționat faci anumite lucruri știind că acestea îl vor deranja pe partener pentru a-i observa reacția: va accepta sau va lua atitudine? Sunt persoane care caută parteneri cu o slabă încredere în sine ori cu o stimă de sine scăzută tocmai pentru a-i modela după bunul plac, pentru a-i subjuga nevoilor și intereselor egoiste, pentru a se simți ei în control;

- îți „tachinezi” partenerul – de multe ori oamenii își justifică comportamentele lipsite de considerație și respect punându-le pe seama glumelor sau a tachinării ori maschează insultele în complimente (pare a fi un compliment, dar de fapt este o insultă: „sunt foarte surpins că ai reușit să treci examenul cu notă bună” sau „conduci foarte bine... pentru o femeie”). Dacă vorbim despre glume și tachinări, ambii parteneri se presupune că ar trebui să râdă ori să se amuze, așa că nu trebuie decât să fii atent la ceea ce simți – te simți confortabil cu glumele și tachinările partenerului tău sau mai degrabă percepi că îți încalcă anumite limite personale ?;

- vrei să ți se dea dreptate, nu să rezolvi problema – de exemplu, doi parteneri aleg să facă terapie de cuplu nu pentru a-și soluționa problemele, ci pentru că speră și își doresc ca psihoterapeutul să le dea dreptate. Unul dintre ei poate spune „nu-i așa că el a greșit?” sau „nu-i așa că eu am procedat corect?”, urmărind, în acest fel, să primească o aprobare din partea unei a treia persoane și automat partenerul să fie pus la colț și invalidat;

- îi induci partenerului sentimentul de vinovăție – îți învinovățești partenerul pentru acțiunile tale sau pentru lipsa de acțiune pentru a scăpa tu de responsabilitatea care îți apaține de fapt. De exemplu: „dacă nu erai tu, aș fi putut să-mi fac o carieră” – spunând aceste lucruri de fapt cauți un țap ispășitor, nu îți asumi responsabilitatea pentru alegerile, deciziile și acțiunile tale.

O altă manieră prin care îl găsești vinovat pe celălalt pentru ce îți aparține (propriile gânduri, emoții, acțiuni) este când îi spui: „tu m-ai provocat”, „uite ce m-ai determinat să fac”, „din cauza ta m-am enervat” etc.

Plasezi responsabilitatea după cum îți convine și atunci când, de exemplu, tu și cu partenerul tău colaborați pentru a vă atinge un scop stabilit de comun acord – dacă rezultatul este favorabil, îți asumi meritele, dacă rezultatul este nefavorabil, dai vina pe el/ea pentru eșec.

Un alt exemplu de lipsă de asumare este atunci când cineva alege să fie cu un partener care îi îngrădește libertatea, însă dă vina pe el/ea pentru lipsa de realizări, cu toate că motivul pentru care a ales din start acel partener este că se teme să acționeze, nu are încredere în sine că poate reuși, nu își dorește și nu vrea să-și asume responsabilitatea pentru propria viață, găsind în celălalt doar o justificare pentru lipsa de acțiune – „el/ea nu mă lasă”, „el/ea se supără dacă aleg asta”.

Ce putem face?

Ne este teamă să spunem în mod direct și asertiv ce vrem de fapt, de multe ori nici nu știm ce nevoi avem ori cum să le împlinim într-o manieră constructivă și funcțională și ajungem să jucăm aceste jocuri psihologice fiind când „victime”, când „agresori”, când „salvatori”.

„Momeala” pe care ne-o întinde celălalt pentru a ne prinde în joc se pliază foarte bine pe anumite nevoi sau vulnerabilități ale noastre și tocmai de aceea este important să conștientizăm care sunt aceste nevoi și vulnerabilități.

De asemenea, să începem să răspundem dintr-o poziție de „aici și acum”. Să ne întrebăm „ceea ce simt acum are cumva legătură cu trecutul meu sau cu situația actuală / observ că există un factor declanșator care îmi activează același gen de răspuns ca înainte?”.

În plus, pentru a putea identifica jocurile din relație, ne putem adresa întrebări precum: „Ce se întâmplă în mod repetat în interacţiunea cu partenerul meu?”, „Cum începe interacţiunea, cum se continuă, cum se termină, cum mă simt la final?”.

Odată ce observăm că participăm la aceste jocuri, maniera prin care le putem opri este să alegem un alt tip de răspuns, să nu mai mușcăm momeala, să nu le mai hrănim. Să-i explicăm partenerului nostru într-o manieră clară și concisă felul în care ne simțim, felul în care această dinamică de cuplu ne afectează și ceea ce ne dorim să schimbăm. Să luăm în calcul și varianta că este posibil ca partenerul nostru să nu își dorească să schimbe ceva și să ne gândim ce vom face în acea situație.

Relațiile sănătoase și funcționale nu se bazează pe manipulare, pe jocuri, pe control, ci pe autenticitate, pe o conexiune transparentă, pe comunicare și respect și cu cât mai repede înțelegem acest lucru, cu atât va fi mai bine pentru noi.

Dr. Ursula Sandner

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.