Te-ai întrebat vreodată ce stă, de fapt, în spatele conflictelor repetate cu fratele sau cu sora ta, acum că sunteți adulți? Poate că, în aparență, totul este în regulă, dar apar, iar și iar, aceleași certuri, aceleași frustrări, același sentiment că nu ești înțeles sau că nu contezi.
De ce, în ciuda faptului că ai crescut, că ai o familie sau o carieră, te simți încă „cel mic”, cel care trebuie să se explice, să se apere sau să se dovedească?
Pentru că multe dintre emoțiile puternice pe care le trăim în relația cu frații adulți nu sunt doar reacții la situația prezentă, ci sunt reacții născute din răni mai vechi, din copilăria noastră.
Poate ai fost comparat constant, poate ți s-a cerut să fii „cel responsabil” sau ți s-a acordat prea puțină atenție, iar astăzi, când fratele tău pare să știe mereu mai bine, te întorci, fără să vrei, în rolul copilului care nu era ascultat. Sau când sora ta te critică subtil, poate retrăiești presiunea de a fi mereu „perfect” ca să fii acceptat. Astfel, este posibil să nu reacționezi doar la ce fac ei acum, ci la ce ai trăit cândva. La acel loc pe care l-ai avut (sau nu l-ai avut) în familie.
Așadar, când simți o emoție negativă intensă în interacțiunea cu fratele sau cu sora ta sau când ai o reacție disproporționată față de ce se întâmplă în realitate (de exemplu, un comentariu oarecare te face să devii extrem de furios, o glumă îți activează o tristețe puternică), întreabă-te: „Am mai simțit asta înainte?”, „Ce moment din copilărie îmi aduce aminte de felul în care mă simt acum?”, „Este această emoție legată cu adevărat de ce se întâmplă acum sau retrăiesc, fără să-mi dau seama, o rană din copilărie?”.
Când îți dai seama că ceea ce simți acum nu vine neapărat din ceea ce ți-a spus fratele tău adult, ci dintr-o rană mai veche, începi să redobândești controlul asupra reacțiilor tale. Îți dai seama că, de fapt, copilul tău interior este cel care reacționează, partea aceea din tine care reprezintă copilul care ai fost odată se simte din nou respinsă, ignorată sau nedreptățită. Conștientizând acest lucru, nu mai reacționezi automat, nu mai simți nevoia să te aperi, să te justifici sau să lupți pentru validare, pentru că înțelegi că acea luptă nu mai e despre prezent, ci despre trecut.
Iar când reușești să faci diferența dintre ce e acum și ce a fost atunci, poți să răspunzi conștient în loc de a reacționa impulsiv, poți stabili limite și granițe sănătoase, poți să te eliberezi de rolurile sau etichetele care ți-au fost puse în copilărie, fie că ai fost „cel mic”, „cel slab”, „cel neimportant” sau „cel care trebuia să le facă pe toate bine”, poți să-ți vezi fratele sau sora așa cum sunt ei astăzi, nu prin ochi de copil.
Spune-ți, așadar: „Acum nu mai sunt copil. Pot răspunde, pot să mă apăr, pot să aleg.”, „Ce s-a întâmplat acum e diferit. Eu sunt diferit.”, „Atunci poate aveam nevoie de aprobarea lui/ei ca să simt că valorez ceva. Azi nu mai depind de asta.” Fă acest exercițiu ori de câte ori simți că te copleșește o emoție „veche”.
Altfel spus, imaginează-ți că în mintea ta rulează constant „filmul copilăriei tale”, cu toate emoțiile, nedreptățile, nevoile neîmplinite sau rivalitățile de atunci. Iar când interacționezi cu fratele sau cu sora ta, e ca și cum proiectezi acel film direct peste imaginea lor. Nu mai vezi omul din fața ta, ci doar o proiecție a trecutului tău.
Astfel, reacționezi defensiv, când ai putea pur și simplu să ceri o explicație; ataci când, de fapt, ai putea să întrebi și să încerci să înțelegi ce a vrut să spună celălalt; critici în loc de a observa și recunoaște și lucrurile bune sau intențiile pozitive; devii ironic sau acid în loc de a rămâne deschis comunicării.
Poate că ai senzația că relația dintre tine și fratele/sora ta se va îmbunătăți dacă el/ea se va schimba, dacă „va înțelege”, dacă va recunoaște ce a greșit, dacă își va cere iertare. Dar s-ar putea ca asta să nu se întâmple niciodată și, chiar dacă se întâmplă, nu înseamnă că automat suferința și trăirile tale negative vor dispărea ca prin minune. Un prim pas spre vindecare este decizia de a te elibera de așteptarea ca celălalt „să repare” trecutul. Nu mai pui în mâinile sale liniștea ta interioară. Nu îți mai condiționezi stările emoționale de scuzele, de reacțiile, de schimbările sau de validările lui/ei.
Te-ai gândit vreodată că, de fapt, ești supărat pe un copil? Pe copilul care a fost fratele/sora ta, pe cel care, exact ca tine, încerca să se descurce într-o lume în care poate nu se simțea suficient de iubit, văzut sau înțeles.
Poate că te-a rănit, poate că v-ați luptat pentru atenția părinților sau pentru un pic de afecțiune. Poate a fost dur cu tine, competitiv și nu întotdeauna înțelegător. Însă, la fel ca tine, nu era decât un copil. Un copil care, cel mai probabil, făcea tot ce știa pentru a se simți important.
Acum tu ești adult, ai mai multe resurse și o capacitate mai mare de conștientizare și înțelegere. Și, totuși, poate încă ești supărat pe copilul care a fost fratele/sora ta.
Cum ar fi să-ți schimbi perspectiva? Când reușești să-l vezi pe fratele tău ca pe copilul care a fost, nu ca pe adultul pe care îl judeci astăzi, se schimbă ceva în tine. Empatia începe să apară – nu mai vezi doar „ce ți-a făcut”, ci îți amintești că și el avea nevoi, că poate și el s-a simțit dat la o parte, neimportant, nevoit să se facă remarcat. Devii mai împăcat cu trecutul tău. Asta nu înseamnă că negi realitatea ta, ce ai simțit, ci că dobândești o perspectivă mai mare asupra lucrurilor. Și, astfel, în loc să-ți alimentezi rănile, începi să le înțelegi mai bine.
Și, totuși, poți să-l vezi pe copilul vulnerabil din trecut, fără să te forțezi să-l placi pe adultul de astăzi sau fără să forțezi o relație în care nu vrei să investești neapărat foarte multe resurse, timp și energie. Pentru că, da, este și acesta un scenariu. Fratele tău adult poate avea un comportament toxic, insensibil, egoist. Puteți avea valori diferite, stiluri de viață diferite sau pur și simplu incompatibilități de caracter.
Și este în regulă și asta. Important este să faci pace cu ceea ce ai trăit, nu ca să te apropii neapărat de el/ea, ci ca să te eliberezi tu, să poți pune limite și granițe fără să te simți vinovat, să nu mai speri că se va schimba și să nu-ți mai faci singur rău prin așteptări nerealiste.
Poate că nu o să fiți niciodată cei mai buni prieteni, poate că nici măcar niște prieteni apropiați, poate veți avea doar o relație formală sau veți vorbi rar. Nu trebuie să forțezi o relație doar pentru că „așa ar fi normal să fie frații, apropiați”. Nu trebuie să faci lucruri din obligație. Poate că a trebuit atunci când erai copil. Poate a trebuit să-ți înghiți furia, supărarea, sentimentul nedreptății și să „te împaci” forțat cu fratele/sora ta, pentru că altfel ai fi fost certat sau pedepsit și mai rău. Poate a trebuit „să mimezi” o relație apropiată din teama de a nu fi judecat de părinți, din teama de a nu fi respins sau considerat „copilul cel rău.” Și poate că aceste tendințe s-au perpetuat și la vârsta adultă.
Acum, important este să recunoști ce este real, ce este sănătos și ce îți face bine pe termen lung. Dacă în tine este mai puțină furie, dacă sunt mai puține așteptări, mai puține sentimente de vinovăție sau dacă nu mai simți nevoia să te prefaci, să joci un rol, să fii altfel decât ești pentru a le face pe plac celor din jur, atunci ai făcut deja pasul cel mai important: ai început să ieși din lupta cu tine însuți. Și, uneori, acest lucru este o formă de vindecare.
Însă, dacă ai dorința sinceră de a construi o relație mai bună cu fratele sau cu sora ta, e important să-ți amintești că o relație sănătoasă nu se poate construi doar prin efort unilateral. Este nevoie ca amândoi să fiți dispuși să contribuiți. Chiar dacă schimbarea nu vine din partea celuilalt, poate începe cu tine și puteți continua împreună. În loc să aștepți ca fratele tău „să se maturizeze” sau să-și ceară scuze, poți alege să te exprimi tu diferit, poți pune limite clare, dar și oferi sprijin atunci când simți că poți face asta fără să te sacrifici.
Ca să existe o apropiere reală și nu forțată, sunt câteva lucruri care ar fi bine să vină, chiar dacă în ritmuri ușor diferite, din ambele părți:
- asumarea propriilor greșeli, fără a arunca vina doar pe celălalt – uneori, nu vrem să ne cerem scuze sau iertare pentru că avem impresia că, dacă recunoaștem că am greșit, înseamnă că toată vina e a noastră. Dar nu este așa. Dacă îți ceri scuze, nu înseamnă că preiei asupra ta întreaga vină, ci că îți asumi partea de responsabilitate din poveste. Nu trebuie să fi greșit grav ca să-ți ceri scuze. Poate că ai avut un ton nepotrivit, ai reacționat prea impulsiv, l-ai ignorat pe celălalt sau ai fost prea prins cu ale tale ca să vezi ce simțea el. Un „îmi pare rău” spus la momentul potrivit poate transmite că celălalt contează pentru tine mai mult decât propriul orgoliu;
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
- recunoașterea și aprecierea calităților și eforturilor celuilalt – poate fratele tău a încercat să te ajute, dar n-a făcut-o cum ți-ai fi dorit. Spune-i, totuși: „Mulțumesc că ai vrut să fii acolo.” Poate sora ta a uitat să te sune pentru a te felicita de ziua ta, dar te-a sunat a doua zi. Nu este ce te așteptai, dar, totuși, îi poți mulțumi pentru că s-a gândit la tine. Când alegi să vezi și eforturile, nu doar rezultatele care pot să nu fie întocmai pe placul tău, când alegi să vezi și ce are frumos și ce face bine celălalt, în loc de a vâna greșeli, motive de nemulțumire și a face reproșuri, se schimbă ceva în dinamica voastră. Apare mai multă deschidere, iar celălalt, simțindu-se văzut și apreciat, va fi mai dispus să se apropie, să fie atent, să se implice;
- respectarea limitelor și granițelor – dacă stabilești anumite limite și granițe, celălalt nu are niciun drept să le încalce în numele „familiei”. Așadar, dacă ai stabilit anumite limite, de exemplu, că nu dorești să vorbești despre anumite subiecte sensibile, că nu mai accepți să fii criticat constant sau că ai nevoie de timp pentru tine și alegi să nu răspunzi imediat la telefon, nimeni, indiferent că este frate, soră, mama sau tata, nu are dreptul să îți încalce aceste limite sub pretextul că „așa e la noi în familie”.
În orice relație apropiată, inclusiv cu membrii familiei, e important să știi ce e ok pentru tine și ce nu. A fi o familie nu înseamnă că trebuie să accepți orice, nu înseamnă să taci și să înghiți doar ca să eviți conflicte sau „ca să fie bine”. Nu ești obligat să tolerezi lipsa de respect, presiunea emoțională sau intruziunea. Când stabilești limite, nu faci acest lucru pentru „a-i pedepsi” pe ceilalți, ci pentru a te proteja pe tine. Iar celălalt, dacă vrea cu adevărat o relație funcțională cu tine, va înțelege acest lucru și îți va respecta nevoile. Pentru că o relație sănătoasă nu se bazează pe sentimente de vinovăție, pe manipulare și diverse presiuni, ci pe respect reciproc, comunicare și libertate. Și dacă celălalt nu îți respectă limitele și granițele, atunci ai tot dreptul să te îndepărtezi.
Nu faci asta din răutate, ci pentru că nu mai vrei să renunți la tine pentru a face pe plac altcuiva sau pentru a-l face pe celălalt să se simtă confortabil, în timp ce tu te pierzi pe tine, te consumi sau te simți iar mic, vinovat și neimportant;
- disponibilitatea de a comunica fără atacuri, reproșuri, ironii ori sarcasm, ci cu maturitate și respect – vorbește despre cum te-ai simțit tu, fără să-l acuzi direct pe celălalt. De exemplu, în loc să spui: „Tu nu ești niciodată acolo pentru mine”, poți spune: „M-am simțit singur în perioada aceea”.
Fii dispus să asculți și versiunea lui, chiar dacă e diferită de a ta. Fiecare are povestea lui. Și chiar dacă amintirile sunt diferite, deoarece ați trăit lucrurile altfel, dificultățile prin care a trecut fiecare pot fi recunoscute de ambele părți. Poate tu ai simțit că ai fost cel responsabil și neînțeles, iar el/ea s-a simțit mereu dat la o parte. Poate tu ai simțit că ai făcut totul singur, iar el a simțit că nu e suficient de bun. Nu are rost să vă certați pe cine a suferit mai mult, ci să recunoașteți că a fost greu pentru amândoi;
- validarea emoțiilor celuilalt – emoțiile sunt reale, dar nu întotdeauna reflectă realitatea obiectivă. Faptul că sora ta se simte „atacată” de o observație nu înseamnă neapărat că tu ai fost agresiv. Faptul că fratele tău spune că „l-ai neglijat” nu înseamnă că ai fost absent. După cum menționam anterior, în relațiile dintre frați pot exista mulți factori declanșatori care activează răni mai vechi, amintiri neplăcute sau roluri din copilărie. De aceea, uneori reacțiile sunt disproporționate față de ce se întâmplă în prezent și tocmai de aceea este important să înveți să discerni mai clar.
O emoție nu este automat o judecată dreaptă. E important să faci diferența între recunoașterea emoției (da, așa se simte) și asumarea automată a vinei (deci este vina mea). E normal să asculți, dar e la fel de normal să-ți validezi propria percepție și să te întrebi: „Este această reacție despre mine sau despre o rană mai veche a celuilalt?”. Să te dai un pas în spate și să te întrebi: „Chiar am greșit? Am fost nepăsător, absent?”. E important să vezi unde e responsabilitatea ta și unde începe responsabilitatea celuilalt.
Poți fi empatic și poți să înțelegi cum se simte celălalt fără să te pierzi în povestea lui, fără să trebuiască să renunți cu totul la percepțiile tale, la punctul tău de vedere.
A valida ceea ce simte celălalt nu înseamnă că ești de acord cu tot ce spune sau cu toate acuzațiile sau reproșurile pe care ți le aduce. Înseamnă doar că recunoști că pentru el acea trăire este reală.
Ca o relație să devină mai bună, nu e suficient să aveți o discuție frumoasă sau să vă spuneți lucruri emoționante. Contează ce faceți după aceea și contează să arătați prin fapte că vreți cu adevărat o schimbare.
Poți spune că îți pare rău, că vrei o relație mai apropiată, că îți dorești să fie altfel. Dar dacă după aceea dispari, nu mai răspunzi la mesaje sau te comporți exact cum o făceai înainte, ce valoare mai au cuvintele frumoase pe care vi le-ați spus?
Nu promisiunile sau gesturile rare și spectaculoase contează cel mai mult, ci contează să existe o anumită continuitate, adică să arătați că vă pasă și să respectați ce ați spus și azi, și mâine și poimâine, și peste o lună.
O relație nu poate fi forțată să meargă, chiar dacă e vorba de familie. Ea se reconstruiește pas cu pas, cu răbdare, cu sinceritate, cu deschidere și cu limite sănătoase. Iar dacă toate acestea lipsesc, dacă celălalt nu e dispus să se implice sau nu vrea să schimbe nimic, e în regulă să alegi să te distanțezi din respect pentru tine însuți, pentru nevoile și pentru liniștea ta, fără vinovăție și fără prea multe explicații.
Dr. Ursula Sandner