De ce te încăpățânezi să te agăți de o iluzie și negi/ignori realitatea? De ce crezi că-l poți face să te iubească dacă te străduiești mai mult? De ce crezi că poți să-l schimbi pentru a corespunde mai bine nevoilor și dorințelor tale?
În primul rând, în spatele acestei obsesii este frica de propria persoană. Îți este teamă să fii tu cu tine, să intri în contact cu durerile tale, cu traumele tale, cu emoțiile și trăirile tale, cu năzuințele tale cele mai profunde. Dacă toată atenția și energia ta sunt îndreptate asupra lui, asupra unui bărbat, un bărbat oarecare până la urmă (pentru că nu EL contează și nu pe EL îl iubești pentru ceea ce este și reprezintă el în autenticitatea lui), nu mai ești nevoită să îți îndrepți atenția asupra ta și să te confrunți cu toate acele aspecte de care încerci să fugi. Poate că nu știi să te iubești și să ai grijă de tine, iar în mintea ta rulează în permanență un dialog interior negativ prin care te desconsideri. Pentru că nu crezi că și tu ești o persoană capabilă, minunată și cu potențial, devii obsedată nu neapărat de el ca persoană, ci de anumite caracteristici ale lui, de anumite lucruri pe care intuiești, știi sau speri că el ți le pe poate oferi.
Ceea ce poate că nu știi este că ceea ce admiri la el, se regăsește deja în tine și că tu poți dezvolta mai mult în interiorul tău toate acele calități. Nu ai nevoie de nimeni, nu ai nevoie de el pentru că ceea ce cauți în el se regăsește deja în tine, chiar dacă momentan doar ca potențialități. Doar crezi că nu poți să fii minunată așa cum îl vezi pe el, deoarece ți s-a spus că nu poți sau ai învățat că „nu poți”. Însă toate acestea nu sunt altceva decât niște credințe limitative și dăunătoare pe care poate a venit momentul să le schimbi.
În al doilea rând, te agăți de o iluzie și negi realitatea pentru că familia ta a negat realitatea – de exemplu, dacă ai trăit într-o familie disfuncțională în care problemele erau ascunse sub covor, în care interacțiunea dintre membri se baza strict pe rolurile desemnate (de mamă eroină, de tată alcoolic, de copilul cel bun, de oaia neagră etc.), roluri care erau, de altfel, fixe și rigide și nu era permisă comunicarea sinceră și directă sau autenticitatea deoarece aceste lucruri ar fi destabilizat „echilibrul” familial, în care se negau problemele deoarece părinții nu aveau capacitatea de a le gestiona și a le soluționa într-o manieră matură, ai învățat și tu, la rândul tău, că ceea ce trebuie să faci atunci când apar suferințe și probleme este să le negi, în loc să le accepți și să le soluționezi, chiar dacă acest lucru implică inclusiv destrămarea familiei.
Rolul fiecărui membru al familiei trebuie să se adapteze realității în continuă schimbare. Când în familie nu există această capacitate de adaptare, pentru ca rolurile să rămână la fel și „echilibrul” familial să nu fie amenințat, se va recurge la cea mai simplă soluție, și anume: negarea acelei realități care se schimbă și care amenință exact rolul pe care ni l-am însușit și care a ajuns să ne definească identitatea. De exemplu, o mamă-eroină care s-a sacrificat pentru copiii ei pentru a le oferi totul nu va accepta că sacrificiile ei i-au incapacitat copiii și nu le-a permis să-și dezvolte ei propriile abilități de viață pentru a se descurca pe cont propriu. Mama va nega suferința copiilor, suferință care vine din sentimentele de neputință și lipsă de încredere cu care au crescut. Mama se va agăța de iluzia că ea este mama perfectă și că toate sacrificiile făcute au fost de dragul copiilor. De fapt, acele sacrificii nu au făcut decât să-i facă pe copii să se simtă datori, să nu plece niciodată de lângă mamă, să nu-și deschidă aripile și să zboare.
Din cauza faptului că în familie nu se discută despre problemele care afectează familia ca întreg, învățăm să nu mai avem încredere în simțurile noastre. Deși noi observăm, copii fiind, că ceva nu este în regulă, dacă ne confruntăm părinții, ne vor spune că „ni se pare” și că „totul este bine”. Așadar, dacă părinții noștri se mint pe ei înșiși iar mai apoi ne mint și pe noi, și noi la rândul nostru învățăm să ne mințim pe noi înșine, să negăm realitatea. Ulterior, putem ajunge să nu mai fim capabile să evaluăm realist bărbații din viața noastră sau situațiile în care ajungem cu acei bărbați.
Negarea este un mecanism de apărare prin care ne protejăm de informații sau percepții incomode, dureroase pe care nu știm cum să le gestionăm, pe care le percepem amenințătoare, care ne cauzează frică sau oricare alte emoții neplăcute.
În al treilea rând, credem că îl putem face pe bărbatul de lângă noi să ne iubească dacă ne străduim mai mult deoarece presupunem că încă nu am făcut tot ce trebuia ca această relație să meargă. Exact cum am învățat din basme, am ajuns să credem că femeia este responsabilă de cine este și ce face bărbatul, de transformarea acestuia din broscoi în prinț, că de ea depinde bunul mers al relației și al familiei, ca și cum nu ar exista o contribuție egală a celor doi parteneri. Dacă am avut mame care s-au sacrificat de dragul nostru sau pentru a menține familia unită, deși relația lor de cuplu era una toxică, nefericită, abuzivă, cu atât mai mult am învățat că femeia trebuie să stea și să suporte, să depună eforturi imense ca să fie bine, să tragă din greu pentru a salva o căsnicie oricum eșuată sau o familie oricum disfuncțională.
Putem crede că întreaga responsabilitate pentru relație ne aparține și dacă, de exemplu, am fost crescuți de părinți imaturi și iresponsabili care, practic, au plasat asupra noastră responsabilitatea de a avea „grijă” de ei. Am fost, așadar, învățate să ne asumăm responsabilitatea pentru alți oameni și pentru bunul mers al familiei.
În al patrulea rând, alegem un bărbat care NU este așa cum ne dorim noi, tocmai pentru că nu știm ce înseamnă o relație sănătoasă, fericită. Alegem după un tipar cunoscut din copilărie, alegem inconștient, iar mai apoi ne străduim să-l schimbăm pe acel om în prințul din povești. Îl transformăm în proiectul nostru personal timp în care visăm cu ochii deschiși la iubirea aceea perfectă care ne va cuprinde de îndată ce el va finaliza metamorfozarea. Ne construim o poveste în mintea noastră și încercăm să transformăm acea poveste în realitate, chiar dacă nu are nimic de-a face cu realitatea. Pentru că nu ne-am simțit iubite, nu am fost obișnuite să ne simțim înconjurate de dragoste, suntem dispuse să așteptăm și să depunem și mai multe eforturi pentru a câștiga iubirea bărbatului după care tânjim. Pentru că asta urmărim, schimbarea celuilalt, ajungem să interpretăm fiecare vorbă, gest sau comportament ca pe o dovadă a acelei schimbări. Este mai ușor să sperăm și să-l așteptăm pe el, pe bărbatul din viața noastră să se schimbe, decât să ne schimbăm noi înșine, decât să ne schimbăm noi viața.
De ce facem din bărbații din viața noastră proiecte personale? De ce încercăm să-i schimbăm? De ce nu alegem din start bărbatul potrivit?
Pentru că bărbatul potrivit, bărbatul bun, ne plictisește. Rănile noastre interioare ne fac să percepem așa lucrurile. Credințele noastre disfuncționale ne fac să percepem așa lucrurile. Ne atrag bărbații dificili, cu probleme, indisponibili, pentru că ei ne țin ocupate, ne țin în alertă, ne țin departe de propriile răni, temeri și traume, departe de noi înșine.
Mai mult, ei ne ajută să recreăm relația pe care am avut-o cu părinții noștri. Dacă, de exemplu, cu unul dintre părinți (de cele mai multe ori este vorba despre figura paternă) am avut o relație dificilă, tumultuoasă, în care nu ne-am simțit iubite, vom fi atrase de un bărbat care este indisponibil emoțional, care „ne ajută” să recreăm același tip de relație pe care am avut-o cu tatăl. Așa cum atunci încercam să-l transformăm pe acesta într-o persoană iubitoare, afectuoasă, grijulie prin eforturile noastre sisifice (orice copil încearcă să câștige aprobarea și afecțiunea părinților), tot așa acum încercăm să câștigăm aprobarea și afecțiunea bărbatului care nu poate să ne ofere ceea ce ne dorim.
Ceea ce facem de fapt este că repetăm relația cu tatăl în toate relațiile noastre de cuplu în speranța că de această dată, bărbatul care joacă rolul tatălui, ne va oferi ceea ce ne-a lipsit cel mai mult în copilărie. Nu căutăm un partener egal sau un iubit, ci o figură paternă care să ne îmbrățișeze copilul interior.
Avem nevoie de bărbați care să aibă nevoie de noi. Există o suferință în interiorul nostru cauzată de faptul că nu ne-am simțit în siguranță, nu am primit suficientă atenție și afecțiune atunci când eram doar niște copile. La maturitate devenim extrem de grijulii și sufocant de iubitoare deoarece noi avem nevoie, de fapt, de a ne simți iubite și protejate. Îl mângâiem pe celălalt când, de fapt, noi avem nevoie să fim mângâiate. Ne identificăm cu un bărbat slab, care are probleme sau are nevoie de ajutor și ne dorim să-l ajutăm și să-l salvăm pe acel bărbat deoarece inconștient căutăm prin aceasta să ne ușurăm propria suferință. Suferința copilului nostru interior rezonează puternic cu suferința acelui bărbat (chiar dacă el, de multe ori, nu suferă, noi percepem că ar suferi, deoarece proiectăm asupra lui propria suferință).
În plus, dacă am avut o copilărie în care ne-am simțit în nesiguranță, vom simți nevoia de a avea acum control asupra bărbaților și relațiilor din viața noastră. Vom recrea situații similare din dorința inconștientă de a le controla.
Sperăm că dacă putem să ne controlăm partenerul, ne controlăm și sentimentele. O persoană care în copilărie a trăit emoții intense precum șocul, furia, groaza se va simți în siguranță încercând să controleze cât mai multe aspecte din viața ei, inclusiv pe ceilalți oameni. Credința falsă este că dacă îi controlezi pe ceilalți, ei nu vor putea să te facă să te simți înfricoșat, furios, terorizat etc. așa cum te-ai simțit în copilărie.
Controlul este de multe ori mascat sub forma ajutorului oferit. Când sfătuim fără să ni se ceară sfatul, când îi planificăm celuilalt ziua, săptămâna, luna, anul, viața ca să-l ajutăm să se organizeze mai bine, când îi spunem cum să se îmbrace și cum să se tundă, când îi oferim cadouri scumpe, mașini sau case, când îl salvăm pe celălalt de la consecințele propriilor fapte necugetate credem că ajutăm, dar de fapt încercăm să controlăm.
Ne simțim bine în preajma oamenilor pe care îi putem ajuta și căutăm acest gen de oameni. Dacă îi putem ajuta, înseamnă că noi suntem puternice, că nu mai suntem neajutorate așa cum eram atunci - „eu sunt puternică, iar tu ești slab”, „eu te pot ajuta pentru că sunt puternică”.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Un bărbat „bun” nu are nevoie de noi, pe când un bărbat „rău”, da. Are nevoie de noi să-l ajutăm și să-l salvăm. Ne plac bărbații „răi” tocmai pentru că ei ne susțin și ne permit să ne manifestăm rolul, să ne manifestăm identitatea disfuncțională pe care ne-am creat-o în urma traumelor noastre – o identitate care presupune să te sacrifici pentru celălalt, să oferi tot și să faci pe plac în speranța că vei primi iubirea dorită, să negi realitatea dureroasă și să te afunzi în autoamăgire și iluzie, să te mulțumești cu puțin și să te bucuri pentru niște frimituri de afecțiune care te țin captivă în iluzia că el te-ar iubi ori că el este pe drumul schimbării din broscoi în prinț.
O identitate care spune că dacă cineva ne rănește, tot noi suntem de vină deoarece dacă ne asumăm responsabilitatea pentru faptele altuia, înseamnă că deținem controlul asupra situației, înseamnă că de noi depinde să schimbăm situația. Este ca atunci când o femeie este bătută de partener și se învinovățește pentru asta deoarece dacă își asumă ea vina, înseamnă că data viitoare o să poată preveni agresiunea (nu o să mai greșească, nu o să-l mai provoace, așa că el nu o să o mai bată). Dacă femeia consideră că vina este a ei, speră că își va da seama unde a greșit și își va repara greșelile, nu le va mai repeta. Nemairepetând greșelile care au dus la abuzul prin care trece, va pune capăt suferinței. Bineînțeles că NU este vina ei și că NU ea este responsabilă de reacțiile și comportamentele toxice ale partenerului și că NU de ea depinde ca el să se schimbe.
O identitate care spune că nu meriți să fii iubită, că este vina ta dacă celălalt nu îți poate dărui afecțiune și iubire astfel că trebuie să te străduiești tot tu mai mult, că trebuie să lupți din greu să fii acceptată și că tu nu ai noroc în dragoste pentru că, uite, niciodată nu ai avut, nici măcar părinții tăi nu te-au iubit... Bineînțeles că această identitate are la bază foarte multe credințe false și disfuncționale care, însă, pot fi schimbate.
Ce este de făcut? Cum te poți ajuta?
Primul pas este să conștientizezi ce se ascunde în spatele „iubirii” tale. De fapt, în spatele obsesiei tale. Să conștientizezi care sunt nevoile tale, ce anume cauți să obții din relațiile tale care ajung să te consume, să te facă să suferi, să te țină într-o permanentă tensiune.
Identifică tiparul. Ce încerci să recreezi în viața ta prin toate situațiile și conjuncturile la care te expui? Identifică rolul pe care îl joci – ești copilul cel bun care se supune în continuare, de această dată partenerului? Ești femeia care niciodată nu are noroc în dragoste? Ești salvatoarea ? Identifică cine îți spui că ești tu și ce îți spui că trebuie să faci. Identifică ce poveste ai țesut în jurul bărbatului din viața ta.
Al doilea pas este să accepți că, deși doare această realitate, niciun bărbat nu poate să-ți ofere ceea ce un tată se presupune că ar fi trebuit să-i ofere propriei fiice. Niciun bărbat nu poate să fie tatăl de care ai avut odată nevoie. Realizează că acum NU MAI AI NEVOIE de un tată. Nu ai nevoie de nimeni. Nu ești un copil neajutorat așa cum ai crezut atât de mult timp. Privește-te în oglindă! Ești o femeie minunată, în adevăratul sens al cuvântului, ești o femeie adultă care așteaptă să își întindă aripile și să zboare. A venit și momentul tău! Nu te-ai săturat de atâta suferință și chin și dramă? Fii femeia care vrei să fii și conștientizează că numai de tine depinde ce alegeri faci. Vrei să te lași în continuare definită de suferința copilăriei sau vrei să-ți îmbrățișezi copilul interior, să-i oferi toată căldura și afecțiunea de care are nevoie, iar mai apoi să-ți asumi ipostaza de Adult, feminitatea, puterea interioară ?
Psihoterapia este un alt instrument care te poate ajuta foarte mult – relația dintre terapeut și client funcționează ca o experiență corectivă deoarece în cadrul acestei relații, tiparele cognitive și comportamentale disfuncționale sunt repetate și există șansa de a fi conștientizate iar mai apoi modificate. Desigur că ne ajută foarte mult să înțelegem de ce ne comportăm în felul în care o facem, însă înțelegerea nu este întotdeauna de ajuns. Avem nevoie să învățăm și un alt fel de a gândi, de a răspunde, de a trăi. Avem nevoie de alt gen de experiențe care să ne învețe alt gen de a răspunde.
Psihoterapia te ajută, de asemenea, să îți confrunți distorsiunile cognitive, să îmbunătățești felul în care îți vorbești în dialogul interior, să intri în contact cu nevoile și dorințele tale, să te reconectezi la tine însăți, să înveți cum să îți oferi tu ție grijă și iubire de sine, să faci diferența între realitate și iluzie.
Pentru a rămâne ancorată cât mai mult în realitate (deoarece mintea ta are tendința de a se refugia în autoiluzionare și în povești pentru a se proteja) și a ține un jurnal îți poate fi de folos. Ce se întâmplă zi de zi? Cum te simți tu zi de zi? Ce face el și cum te raportezi tu la ce face el? Ce faci tu? Ce așteptări ai și ce se întâmplă de fapt? Ce probleme identifici în relația voastră? Poți nota, desigur, orice altceva consideri relevant și important pentru tine.
Lucrul cu copilul interior este un alt aspect relevant în procesul vindecării – vindecarea copilului interior se referă, în primul rând, la recunoașterea și acceptarea acelei părți din tine care încă mai este speriată, care încă mai reacționează ca atunci când erai copil, care te poate autosabota, care se teme să acționeze diferit, să-și apere dorințele și valorile și conștientizarea momentelor când aceasta iese la suprafață. În acele momente copilul tău interior are nevoie să fie ascultat, văzut, acceptat și liniștit, iar persoana care poate face acest lucru ești chiar tu însăți, partea adultă din tine. Vindecarea copilului interior presupune, așadar, să te reconectezi cu energia acelui copil care ai fost odată, dar și cu acele părți rănite din tine pentru a descoperi de unde au apărut anumite frici, fobii, insecurități sau tendințe de autosabotare, a le înțelege, accepta, îmbrățișa cu compasiune și elibera.
A dezvolta grijă, compasiune și iubire de sine reprezintă un alt demers pe calea vindecării - fă tot ceea ce ține de tine pentru a-ți crea o viață care să te împlinească și să te „îmbogățească”, indiferent dacă ești sau nu într-o relație. În general, oamenii care sunt fericiți, mulțumiți sau au o relație bună cu ei înșiși, vor avea relații care să reflecte această stare de bine, iar dacă nu reușesc să fie bine pe cont propriu, cu greu vor putea fi cu adevărat bine într-o relație.
Investește în tine și începe să te pui pe tine pe primul loc în viața ta! Și nu uita că nu ești singură!
Dr. Ursula Sandner
foarte buna analiza
Multumesc Ursula💜m am regasit total in acest articol Obsesia femeilor dependente de dragoste…si da…figura paterna mi a influentar extraordinar de mult viata,si bineinteles casnicia..l am “creat pe Fat-Frumos,dar stau cu biciul pe el,ca nu cumva sa faca o miscare gresita”🙈si da…stau in tensiune..si ooo daa,trec instant de la agonie la extaz..am de munca..si ini esre frica sa caut..imi esre teama de tenebrele din mine..recunosc..am trecut printr o experienta urata(zic eu)si am avut ocazia de a ma descoperi..dar mi a fost atat de teama de mine,atat de frica,incat nu m am recunoscut🙈nu imi venea a crede ca sunt eu..am trait niste frici ingrozitoare..furie,depresie,anxietare,insomnie..sunt atat de multe stranse in mine(in copilul interior)incat da,imi este frica de proriile mele emotii si simtiri..intr un cuvant De Mine..pt ca nu stiu cum sa stau cu mine,cum sa ma iubesc,cum sa imi spun vorbe frumoase si blande..dialogul meu interior este…critica,judecata,furie(muuulta furie)si scenarii negative…imi doresc atat de mult sa ma simt iubita,validata si apreciata,dar nu stiu nici sa ofer,nici sa cer..sunt pe modul orgoliu si”este barbat,tre’sa imi ofere”este datoria lui”de ce sa ma umilesc eu in fata lui”doamne cate programe am🙈🙈🙈sunt multe de zis.Eu doar iti multumesc ca ai scris acest articol,si multumesc ca te am intalnit.Imi atingi sufletul de cate ori citesc articolele tale💜Fii Binecuvantata Ursula💜
Mii de mulțumiri și apreciere! 🙏💝
Mulțumesc din suflet pentru acest material. O adevărată binecuvântare! 💗
O descriere necruțătoare și adevărată a sufletului meu! O oglindă de care mă feresc, dar in care mă oglindesc fără să vreau! Mulțumesc din suflet!
Abia azi… aflu si accept tot ce am facut pana acum.
Da, accept ca desi ma credeam buna si minunata de fapt manipulam din foamea de iubire.
Ca am avut tot timpul o voce care-mi spunea ca trebuie sa fiu mai mult, sa ma straduiesc mai mult, ca nu sunt suficienta pentru a fi iubita.
Toti partenerii au fost alesi asa, nepotriviti, cat sa le zgandar ranile mereu si ei pe ale mele intr-un dans de filme horror, pana dupa 20 de ani de trait in 2 relatii de gen am ajuns complet disfunctionala. Dupa ani de terapie (vreo 5), in prima relatie ce a urmat … am ales putin mai bine dar nu suficient. Dar macar mi-a spus ca se simte sufocat si m-a lasat sa-mi caut singura de leac. Mi-am vazut obsesia si totusi m-am lasat absorbita de ea si l-am urmarit, manipulat, agresat, i-am pus in fata toate vorbele mintii bolnave care pareau atat de justificate. Azi dupa ce am citit articolele astea ma vad pe mine dinafara, bineinteles, cu acceptare, compasiune si intelegere. Si mai intreaga ca azi nu m-am simtit niciodata.
Ursula draga, va multumesc!
Mulțumesc pentru răspunsurile pe care le-am cautat ani de zile!Va admir și va urmăresc tot timpul!Sunteți minunata!
❤Mulțumesc !!!!❤tot respectul!!!