Despre iertarea părinților abuzivi sau toxici

Am abordat frecvent subiectul relațiilor familiale, îndeosebi relațiile dintre părinți și copii, deoarece, din păcate, există foarte multe cazuri în care adulții de astăzi încă sunt răniți, controlați, manipulați, șantajați emoțional, abuzați de către părinții lor. Aceștia se regăsesc frecvent în postura de a nu ști ce să facă, cum să abordeze situația, se simt vinovați, rușinați, sunt confuzi pentru că li se spune că ar trebui să ierte, să accepte în continuare comportamentele toxice ale părinților – „doar sunt familia ta și îți vor binele”, „înțelege-i și tu și lasă de la tine”, „nu fi nerecunoscător” ș.a.m.d, însă observă că oricât ar încerca să ierte, nu reușesc să facă acest lucru, să se împace cu situația, să treacă peste, să se elibereze. Se simt ca prinși într-o menghină, între sentimentele de vinovăție care le sunt induse și trăirile lor reale – furia, durerea, sentimentul de a fi nedreptățit, pe care încearcă să le îngroape cât mai adânc în încercarea de a rezolva acest conflict intrapsihic, pentru a putea continua relația cu părinții lor.

Când suntem copii, nu putem decide pentru noi. Părinții noștri decid. Sub directa influență a lor, ne formăm viziunea despre lume și viață, despre noi înșine și ceilalți. Când părinții noștri se transformă din protectori în abuzatori, maniera sănătoasă de percepere a lumii și vieții ne este viciată. În însăși structura noastră de personalitate și în psihicul nostru se produce o „fisură” care schimbă cursul dezvoltării noastre ulterioare. Din păcate, mulți adulți nu reușesc niciodată să-și vindece rănile copilăriei, cu atât mai mult cu cât relaționarea cu părinții lor funcționează după aceleași tipare. Dar sunt și cei care după multă muncă interioară reușesc să conștientizeze că „nu este nimic în neregulă cu ei și niciodată nu a fost” (așa cum poate crede un copil care este abuzat, devalorizat, umilit), că părinții le-au greșit, însă nu din vina lor, ci pentru că atât au putut ei, că nu pot schimba trecutul, însă pot recunoaște și accepta că au suferit, că au fost nedreptăți, că le-a fost greu și pot închide odată pentru totdeauna ușa trecutului lor, nemaiacceptând niciun astfel de comportament în viitor.

Un adult care a fost abuzat se poate simți „stricat”, „defect”, ca și cum nu ar fi suficient de bun așa cum este, ca și cum ar trebui să depună eforturi colosale pentru a putea fi iubit, apreciat, acceptat de ceilalți, și asta pentru că în momentul în care ca și copii nu simțim iubire și acceptare necondiționată, ne vom forma credința că, de fapt, nu le-am merita și că trebuie să muncim din greu să le dobândim. Un astfel de exemplu poate fi o consecință a acelei „fisuri” despre care vorbeam mai sus – ne dezvoltăm și creștem cu credința falsă că „nu merităm”, că nu suntem valoroși.

Însă în momentul în care acel adult conștientizează că nu este nimic în neregulă cu el (așa cum l-au făcut să creadă părinții săi) oferindu-și compasiune, iubire și respect față de sine și întrerupe orice fel de interacțiune cu cei care ar putea să-i facă rău, să-l destabilizeze din nou, să-l facă din nou să se îndoiască de propria persoană, vindecarea deja începe.

Pentru că în alte scrieri de-ale mele am discutat deja despre ce înseamnă un părinte abuziv și toxic (https://www.ursula-sandner.com/iubirea-care-incapaciteaza/, https://www.ursula-sandner.com/parinti-toxici-cum-ne-putem-elibera/) despre felul în care credințele pe care ni le formăm în copilărie (https://www.ursula-sandner.com/ce-credinte-disfunctionale-ne-am-format-in-copilarie/) și stilul de atașament ne influențează viața de adult (https://www.ursula-sandner.com/cum-influenteaza-stilul-de-atasament-relatiile-de-cuplu/), în articolul de astăzi mă voi axa pe acele credințe și situații care ne împiedică să ne vindecăm, care ne împiedică să închidem ușa trecutului, care ne împiedică să ne eliberăm (în primul rând mental) de influența toxică a părinților noștri. Astfel de credințe sunt:

- trebuie să-ți iubești și să-ți respecți părinții indiferent de felul în care s-au comportat cu tine (chiar dacă te-au abuzat, ți-au distrus încrederea în sine, ți-au frânt aripile, nu te-au lăsat să faci propriile alegeri, te-au umilit, te-au devalorizat);

- trebuie să le fii alături, să le faci pe plac, să îi asculți în continuare indiferent de felul în care s-au comportat cu tine (chiar dacă te-au abuzat, ți-au distrus încrederea în sine, ți-au frânt aripile, nu te-au lăsat să faci propriile alegeri, te-au umilit, te-au devalorizat);

- ai o datorie morală față de părinții tăi, indiferent de felul în care s-au comportat cu tine (chiar dacă te-au abuzat, ți-au distrus încrederea în sine, ți-au frânt aripile, nu te-au lăsat să faci propriile alegeri, te-au umilit, te-au devalorizat);

- ești un om rău dacă nu poți să-ți ierți părinții (chiar dacă te-au abuzat, ți-au distrus încrederea în sine, ți-au frânt aripile, nu te-au lăsat să faci propriile alegeri, te-au umilit, te-au devalorizat);

- nu poți „să-ți abandonezi” părinții (un adult nu poate fi abandonat, deoarece nu este un copil neajutorat, ci o persoană responsabilă de propria viață), să le impui limite, să te distanțezi de ei, chiar dacă influența lor în viața ta este una toxică în continuare;

- părinții sunt „sfinți” de aceea trebuie să le acceptăm orice, de aceea trebuie să nu îi supărăm, să le facem voile. Părinții nu sunt sfinți, nu sunt atotputernici și atotștiutori așa cum îi percepeam prin mintea noastră de copii. Sunt pur și simplu oameni, niște oameni care, ca toți ceilalți, au și ei la rândul lor traumele, defectele și calitățile lor. Iar dacă ei au avut o viață grea, dacă au suferit la rândul lor, dacă au avut neajunsuri și probleme, acest lucru nu îi scuză și nici nu îi îndreptățește să se poarte oricum cu copiii lor. Nu putem continua să le găsim scuze la nesfârșit celor care ne greșesc, celor care ne rănesc, celor care nu ne respectă. Poate că și noi la rândul nostru am suferit, asta ne îndreptățește să ne purtăm urât ori să-i rănim pe cei din jurul nostru? Fiecare persoană trebuie să-și asume bagajul emoțional și normal ar fi să caute să-și înțeleagă și să-și gestionezele trăirile și problemele, nu să-și verse nefericirea și frustrările asupra celor din jur, în special asupra celor mai slabi sau asupra celor care nu se pot apăra.

Sunt anumite voci care spun că prin astfel de scrieri instig „copiii” să se îndepărteze de părinți, că îndemn la egoism. Însă ce oare am putea să-i spunem unei persoane care a fost violată de propriul tată, care a fost abuzată fizic în mod repetat de propria mamă, căreia i s-a spus că este un gunoi uman și mai bine nu s-ar mai fi născut, care a fost umilită, înfometată sau terorizată psihic zi de zi, unui om care și-a ratat visurile sau relațiile, pentru că părinții lui nu au vrut pur și simplu să îl lase să le urmeze? Ce am putea să le spunem acestor oameni? Întoarceți-vă în brațele abuzatorilor voștri? Retrăiți-vă traumele?

Din start vreau să menționez faptul că un copil care a fost și este respectat de părinții săi, căruia i-au fost respectate nevoile, dorințele, personalitatea, individualitatea, care s-a simțit susținut și în siguranță, nu va avea niciun motiv „să-și abandoneze” părinții, să întrerupă legătura cu ei. Însă pentru cei care părinții continuă să le distrugă viața (și nu doresc să schimbe ceva), blocarea oricărei interacțiuni poate fi cel mai înțelept lucru.

Și pentru cei care reușesc să se îndepărteze, și pentru cei care nu, iertarea părinților rămâne o problemă care continuă să-i frământe.

Însă ce este de fapt iertarea? Iertarea nu înseamnă că ștergem cu buretele ceea ce am trăit, nu înseamnă că negăm faptul că, da, am suferit, că ne-am simțit răniți, nu ne negăm experiențele, ci dimpotrivă, le recunoaștem, le acceptăm, le integrăm. Iertare înseamnă conștientizare și acceptare, înțelegere și eliberare. De exemplu, o persoană își poate ierta părintele care l-a rănit dacă renunță la atașamentul față de „povestea lui de viață”, față de „cine l-a făcut părintele să devină”. Conștientizează că i s-a greșit, își conștientizează rănile, își trăiește emoțiile – furia, dezamăgirea, frustrarea ș.a.m.d. (nu le reprimă), este conștient de felul în care acțiunile părintelui l-au impactat, însă nu rămâne blocat acolo, nu-și retrăiește rănile cu fiecare ocazie pe care o are, nu își repetă mereu „din vina ta...”, „tu m-ai distrus”, „tu...tu...tu”. Încetează să se mai simtă o victimă, își ia puterea înapoi – își spune sieși „îmi pare rău pentru ce ai trăit, îmi pare rău pentru toate nedreptățile suferite, nu meritai asta. Acum sunt aici cu tine și-ți voi fi mereu alături. Oamenii aceia ți-au greșit, însă acum nu le vom mai permite să ne facă rău. Mă eliberez și îi eliberez...” Iertarea nu îi absolvă de vină pe cei care ne-au greșit, iertarea doar ne ajută să mergem mai departe, să dizolvăm un blocaj emoțional. Dacă iertăm pe cineva nu înseamnă că îi acordăm ocazia de a ne răni din nou.

Nu putem să forțăm sau să grăbim procesul de iertare doar pentru că ne simțim presați sau obligați să ne iertăm părinții, pentru că „așa se face”, pentru că am avea o datorie morală. Putem să ne amăgim pe noi înșine că i-am iertat, să ne reprimăm furia (pentru că nu avem voie să simțim furie față de cei care ne-au dat naștere, trebuie să simțim doar recunoștință), pentru că sperăm că, astfel, totul va fi bine în final. Uneori ne amăgim că i-am iertat pentru că ne este prea teamă să ne confruntăm cu emoțiile noastre dureroase, cu tot ceea ce am acumulat de-a lungul timpului.

Însă bine poate fi dacă, în momentul în care „rearanjăm” relația cu părinții noștri, în momentul în care rescriem felul în care ne raportăm la ei, în momentul în care impunem anumite limite și granițe, ei ne răspund în acord cu aceste dorințe, se adaptează la schimbare, depun și ei efort la rândul lor. Dacă nimic nu se schimbă, de ce am crede că acel „final” pe care ni-l imaginăm va fi unul fericit? Dacă ei continuă să-și nege responabilitatea, să ne minimalizeze trăirile și experiența ori să ne șantajeze emoțional, să ne învinovățească – „din cauza ta m-am îmbolnăvit”, „ești nerecunoscător și egoist pentru că vrei să-ți trăiești propria viață, pentru că nu faci cum zicem noi”, să ne oprime personalitatea, să nu ne recunoască dorințele/sentimentele, ne vom întoarce în același cerc vicios și disfuncțional unde ne reprimăm adevăratele emoții, unde ne ignorăm durerea, practim ne negăm pe noi înșine, doar pentru că avem impresia că dacă suntem cum suntem și facem ceea ce ne dorim, le cauzăm lor suferință. Ajungem din nou să credem că noi suntem cei vinovați, cei care nu sunt ok, cei „răi” și „defecți”(așa cum simțeam când eram copii). Deși nu am greșit cu nimic, parcă tot nouă ne vine să ne cerem scuze sau iertare, parcă tot nouă ne este teamă că îi vom răni. Tocmai de aceea este atât de important să conștientizăm faptul că nu noi suntem responsabili de fericirea sau nefericirea părinților noștri, că dacă ei nu-și schimbă atitudinea sau comportamentul și noi ne lăsăm atrași în continuare în același joc bolnăvicios, nu ne vom putea acorda spațiul mental și timpul necesar să ne vindecăm și, dacă putem, să iertăm, în ritmul nostru, în felul nostru, indiferent de ceea ce așteaptă ei de la noi.

Există posibilitatea să ne rescriem relația cu părinții noștri dacă și ei vor acest lucru. Nu putem continua să ne expunem acelorași situații, acelorași comportamente și să sperăm că ne va fi bine. Trebuie să învățăm să ne prețuim mai mult, să ne onorăm ființa și să nu mai permitem nimănui să se poarte cu noi altfel decât merităm. Indiferent care a fost trecutul nostru, merităm să ne acordăm o nouă șansă – o șansă de a ne vindeca, a ne elibera de suferințele prin care am trecut, o șansă de a ne trăi viața în acord cu binele nostru cel mai înalt.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

15 comentarii pentru “Despre iertarea părinților abuzivi sau toxici

  1. Traind mereu cu sentimentul ca nu sunt destul de buna si de frumoasa mi-am luat inima in dinti si mi-am implinit dorinta de a ma muta in alt oras desi ei au incercat sa ma opreasca apeland la santaj emotional . Acum simt ca am trasat o limita intre noi, nu mai pot sa ma controleze ca inainte si ma simt mai libera. Simt ca m-am schimbat in bine in ultima perioada si asta se vede si in relatia cu familia mea. Nu pot spune ca i-am iertat dar mi-am dat seama ca ei nu se vor schimba niciodata si tot ceea ce pot eu sa fac este sa-mi fac viata mai buna si sa ii tin departe de unele lucruri din viata mea . Aveti curajul de a va urma visele, nimeni nu stie ce e mai bine pentru voi decat voi insiva <3

  2. Foarte frumos cea ce faceti. dar nu stiu cum ati putea sa ma ajutati si pe mine. eu ma regasesc in cuvintele dumneavoastra. si aceleai lucruri care mi leau zis si facut parinti mei in copilarie asa fac eu cu copii mei in special cu cea mare care are 3 ani jumate. Si nu mai vreau sa continui asa. Mai am si un sot care nu ma apreciaza a fost si violent cu mibe pana anul acesta in martie. Si acum vreau sa divortez vreau sa ies din relatia asta care ptru mine este toxica la fel cum a fost copilaria mea. Dar el nu vrea sa despartim fetele eu nu am posibilitate sa le cresc pe amandoua. Stiu ca suna banal aceste vorbe ptru toata lumea dar asta este situatia. Si nu stiu cum sa procedez simt ca o iau razna de tot daca mai stau in relatia asta toxica si plina ca eu sunt vinovata si caut cearta.

  3. Offf ce subiect fascinant și dureros
    Eu nu știu….pana ieri eram cel mai chibzuit luptător și fascinant părinte. ..pentru inul din baietii mei. ..apoi au inceput reproșurile.de genull*ce ai mare lucru ai făcut? Au dispărut vorbe de genul te iubesc mama…culminând cu* fii vine vrei tu,poți pleca în concediu ca nu venim sa te vedem* atunci când i.am arătat ca a greșit spunând *ești ipocrita*.
    Dar au venit ….nici tu Bună /sarumana mama …Nici iartă.mă. ..vi doar trebuie sa las copilul ca am o urgenta. ..
    Și apoi dupa trei zile …Cu program de hotel…nora mea culminează …ia o ciocolata din frigider .e drept cumparata de ei.trece de mine și fuge sa o mănânce într.o alta camera…Se întoarce își pune bere bes doua pahare…Se uita la mine apoi și întreabă *vreti*
    Și eu sunt cea care nu inteleg…care am probleme…Dacă spun e lipsa de respect.

  4. In situatia asta traiesti cu drama ca esti o persoana rea . Un adevarat infractor .Nu esti inteles si crezut de multi .Esti nevoit sa ingtiti galuste de teama de a nu fi agresat .Nu poti spune a trait momente de groaza atunci cand ai fost agresat. Personalitatea ta ti-e calcata in picioare .Sa nu ripostezi ca o patesti .Sa nu faci ce vrei .Ti se cere supunere. Violenta verbala fizica si psihica te face sa-ti pierzi increderea in tine si nu mai poti sa -ti ei viata in maini si sa depinzi de cei ce te abuzeaza. Ajungi sa te simti vinovat de nervii altuia

  5. Părinții mei au plecat în altă țară cand aveam eu 15 ani.Pana sa plece relatia mea cu ei nu era prea buna,mama mea era casnică și își concentra toată atenția asupra mea iar tatăl meu nu era implicat în familie,nu avea interes decat de ale lui(băutura,muncă,amante etc). Mama mea este instabilă psihic,are niste reacții greu de digerat,înnebunea dacă vedea ca altii copii sunt mai buni decât mine la învățătură sau altele. M-au lăsat la o mătușă cand au plecat,unde am îndurat multe,apoi am fost lăsată cu bunicii,au plecat si ei la casa lor,apoi eu m-am văzut singura. Pe lângă lipsa banilor,am trecut prin multe,imi mai trimiteau bani dar doar atat. Au trecut 15 ani de atunci,acum am 30 si ii simt niste străini. Ma suna mama mea,nu ii raspund. Nu are nimic de zis niciodată, se victimizeaza pt ca ii spun ca noi nu avem nicio relatie pt ca m-a bătut în repetate rânduri fara motiv,pt ca nu eram copilul pe care îl voia ea,pt ca nu luam 10 la matematică,pt va vara-mea era mai bună decât mine,pt ca mi-a spus mai tarziu dupa ce am terminat două facultăți ca sunt o proasta cu diplome,ca am luat permisul de conducere desi nu eram in stare de nimic. Si sunt multe situații. Am avut cununia civilă,nu au venit,mi-au trimis 1000 de euro si gata. Nici macar nu s-au deranjat sa vorbeasca cu sotul meu,nici macar dupa cununia civilă nu au venit sa se cunoasca cu noua mea familie. Mie imi e greu să îi iert desi sotul meu imi spune ca nu e ok sa fac asta,ca trebuie sa trec peste,sa uit,dar eu nu pot pur si simplu. Ii vad niste străini desi m-ar durea dacă li s-ar intampla ceva. Vreau sa stiu ca sunt bine si atat. Am inteles ca urmeaza sa vina in tara acum în toamna si pe mine deja m-a luat panica pt ca nu vreau sa ii vad,nu vreau sa vorbesc cu ei nici macar la telefon. Durerea mea din copilărie se reflecta in viata de adult si nu pot avea o viață normală. Imi e frica sa am un copil,imi e frica ca ma m-aș putea purta si eu la fel cu el desi nu asta imi doresc. Sufar de tulburare bipolara de multi ani si nu stiu cum as putea sa imi revin. Mama mea susține că ma iubeste, imi vrea binele,dar dacă ii spun ceva ce nu ar vrea sa audă,imi închide telefonul si dupaia ma suna inapoi sa se victimizeze ca din cauza mea e asa,ca eu i-am distrus viata,ca pt mine au plecat în altă țară,ca mi-au trimis o grămadă de bani si eu cum ii rasplatesc? Zice sa o sun mai des,dar cand o sunam nu avea nimic de zis decat cum e vremea in Spania si ca face cumpărături si tot ea se enervează. Imi scoate ochii ca m-a crescut cu greu,ca a îndurat multe in strainatate,ca eu nu stiu prin ce trece ea,ca se cearta cu taicamiu ca bea,ca sta într-o casă darapanata. Si ce vina am eu? Nu e de datoria părinților sa isi creasca copiii? De la 18 ani am lucrat,am învățat si acum am o viață decentă. Nu mai păstrez legatura cu nicio rudă din cauza ei,s-a certat cu toată lumea,a inventat povești neadevărate care ma implicau. De ce ma simt totusi vinovată inca dacă constinetizez ca tb sa rup legatura de tot cu ei? Ma fac ei sa ma simt vinovată pt ca imi spun ca ei au îmbătrânit și e normal sa am grija de ei mai tarziu ca e de datoria mea. Dar eu nu vreau asta,vreau sa imi vad de familia mea,pt ca pe ei nu ii mai pot considera familie.

  6. Si cand nu te lasa sufletul, ce faci? Cand toata viata ta ai vazut greselile lor, dar crezi ca nu e drept sa-i lasi acum, spre finalul vietii cand mai au cateva pagini de scris in cartea vietii si poate un rasarit va fi diferit. Poate vor simti caldura si se vor indrepta..

  7. In esenta cuvantului „iertare” intra si ideea de a trece cu vederea greselile cuiva, de a scuza pe cineva (in limba germana, de ex., expresia pt „Scuza-ma!” se traduce mot-a-mot prin „Dezvinovateste-ma!”). Or procesul de vindecare prin care trece un adult care a fost abuzat de parintii sai nu este un proces de iertare a acestora, ci o detasare, o disociere fata de raul suferit in trecut, fata de situatiile si persoanele care l-au cauzat, dar si o introspectie, in care individul petrece timp cu sine, cu gandurile si emotiile sale. A-ti ierta parintii inseamna a te raporta la ei, a avea o legatura cu ei, or tu tocmai asta incerci sa rupi. Ei au gresit de fapt fata de propria lor constiinta, impovarand-o cu tot acest rau, insa in relatia dintre parintele tau si constiinta sa tu nu ai nicio putere de interventie. Deci nu ii poti lua vina, nu il poti elibera. El este si ramane vinovat, iar in temeiul vinovatiei intervine raspunderea, adica trebuie sa plateasca pt tot ce a facut, iar „plata” poate imbraca forme f variate. Nu spun ca trebuie sa te razbuni pe el ca sa-l faci sa plateasca, deoarece legile universului se vor ingriji mult mai bine de chestiunea asta. In orice caz, vina si raspunderea exista cand vorbim de orice rau, facut cu voie sau fara voie. De aceea, pt mine nu este valabil argumentul „au gresit pt ca nu au stiut mai bine”. Practic, prin acest argument inconstienta este folosita drept scuza pt a face rau si a scapa de raspundere. Mesajul este de fapt acesta: „da, ai facut rau, dar daca l-ai facut in stare de inconstienta, este in regula, esti iertat”. Cum vine asta? Pai asa oricine poate invoca starea de inconstienta ca sa faca orice si sa scape basma curata. O data ce ai devenit major dupa lege, nu mai ai voie sa fii inconstient. Un alt argument pt care n-ar trebui sa te raportezi la cei care ti-au gresit in termeni de „iertare”, este ca iertarea „indulceste” lucrurile, atenueaza raul, astfel incat el devine acceptabil. Daca esti in stare sa ierti pe cineva, inseamna ca raul pe care ti l-a facut nu e chiar atat de „rau”. Trebuie sa ai foarte clar in minte ca adevarata ta vindecare presupune sa imbratisezi principii exact opuse celor pe care le au persoanele care te-au facut sa suferi. Iar ca tu sa tii zdravan de aceste principii, trebuie sa mentii mereu vii un dispret si o indarjire fata de principiile nocive, or prin iertare acestea se sting. Si astfel slabesti si te gasesti din nou in pericolul de a deveni o victima. Trebuie spus ca un aport insemnat in perpetuarea acestor abuzuri il are si morala crestina, care ne otraveste cu precepte de genul: „iubeste-ti dusmanul!”, „daca primesti o palma pe un obraz, intoarce-l si pe celalalt”, „cinsteste pe mama si pe tatal tau” oricum ar fi ei…….etc

  8. Felicitări și mulțumesc pentru acest articol!
    L-am citit cu cea mai mare atenție pentru că am fost și sunt încă abuzată emoțional de cei din familia mea.

    Și eu cred că ”a ierta” este un act personal, la fel ca și vindecarea și nu poate fi impus.
    Iertarea, din experiența mea, vine o dată cu vindecarea. Pe măsură ce conștientizezi ceea ce ți s-a întâmplat, cum ți-a afectat viața, relațiile și felul de a fi și de a te raporta la ceilalți, atunci te eliberezi cumva de abuzatorii tăi, înțelegi că sunt și ei oameni care au suferit la rândul lor traume, nu te mai temi de ei, încerci chiar să ai o relație cu ei și în final.. încerci să-i ierți.

  9. Am simtit o libertate fantastica in momentul in care am decis sa ma distantez de tatal meu, chiar daca toate rudele ma indeamna in continuare sa nu fac asta. Prefer sa fiu o oaia neagra pt familie decat sa o oaie neagra pt mine. Am considerat ca daca nu sunt suficient de buna pt ca el sa ma accepte asa cum sunt atunci nu voi fi buna de nimic altceva in viata lui. Singurul lucru pt care primeam aprecieri era cand ii „mangaiam” lui orgoliul si nu mi-a placut deloc asta. In primul rand am renuntat la el pt ca nu aducea nimic bun in viata mea si in al doilea rand nu aveam de gand ca sa ii dau ocazia sa imi dezamageasca copilul ca si bunic asa cum ma dezamagit pe mine ca tata.

  10. Buna seara ,
    sunt un om matur si inteleg ca iertarea este o cale spre vindecare ..dar .. nu am reusit sa le iert parintilor mei ,morti ,acum ,lipsa de empatie cand am devenit mama .. nu reusesc sa trec peste rautatile voite ,pe care si azi le resimnt in relatia cu altii ..nu am reusit sa accept denigrarile lor ,chiar daca candva m-au iubit … si azi port povara acelor denigrari si rautati gratuite pe care le-au facut ..
    inca nu reusesc sa -i iert in totalitate

  11. Miha ,vrei sa-i ierti ?daca da, sigur poti !I-a ca start faptul ca iti doresti ca maine ,propriul tau copil sa te ierte,fiindca si noi gresim fata de proprii nostri copii ,chiar daca noi facem azi tot ce putem ,cu avem la indemana sa le fie bine,maine,cand ei vor ajunge maturi, ne vor judeca si poate acuza ,avand la indemana datele si conditiile din acele timpuri ,care difera foarte mult de cele de azi -dar ei nu vor lua in calcul asta …
    Miha omul poate face orice ,daca vrea si daca este tolerant cu el insusi -daca isi da timp sa inteleaga ,sa accepte si sa actioneze…si tu poti face toate astea ,deoarece ai descoperit ,eja,ceea ce te supara si asta este foarte important …uni stiu doar ca sunt suparati-dar nu reusesc sa identifice ce anume ii supara……

  12. Pentru mine parintii au fost un rau necesar, fiind mic trebuia sa fiu cu ei ca sa traiesc, ei se certau si se bateau intre ei, sunt vulgari in exprimare, urati la suflet, am trait in primejdie mult timp, bunicii se injurau la fel, rudele la fel, vecinii in bloc la fel, am constientizat din scoala ca nu fac parte din familia corecta, nu puteam sa fiu asa, cum trebuia sa arate o familie normala? a trebuit sa indur umilite, sa fac pe prostul ca sa ma lase in apce, am primit enorm de multe jigniri, am fost scupat de taicamiu, maicamea ma facea cakatt cu ochi, tata ma amenita ca ma omoara, tata fiind alcoolic bea 6 zile pe saptamana, il aduceau vecinii in pragul usii unde statea beat mult timp, numai duminica nu bea, maicamea bolnava cu capul se injura si batea pana aveam spasme, nu intelegeam de ce ma bloca respiratia si ea continua sa ma bata spunand ca ma prefac, imi doream sa moara ca sa scap, am avut foarte multe necazuri din seama lor, ma rugam la dumnezeu sa ma ajute dar nu m-a ajutat, asa ca nu mai cred in religie, doar bunul simt ma ajuta si cred ca nu merita sa fim religiosi, cei mai rai oameni sunt cei religiosi, pentru mine copilaria a fost o negura imputita pe care nu o doresc cuiva, mai ales ca am fost umilit si din cauza aspectului fizic, si din cauza bolilor de care am suferit, dar m-am intarit mental, am fost propiul meu mentor, imi imaginam ce trebuia sa fac corect, asa ca am luat deciziile cele mai bune apeland la mintea de copil, sunt casatorit acum, am un copil, sotia stie si i-am povestit prin ce mizerii am trait, si ea m-a ajutat spunadu-mi ca am fost tare, ca am reusit sa imi vad de drum cand nu am avut un mediu bun. Ce pot sa ofer voua din experienta mea? este sa va ganditi cum ar fi dialogul cu un parinte idel, ce v-ar spune? sa fiti tari, ca se va termina, orice situatie grea se va termina pana la urma, nu conteaza in cat timp, si eliberarea este un mare ideal, merita sa induri stiind ca la un moment dat o sa ii vezi pe parinti ca niste nimicuri, niste jigodii, niste mizerii de oameni care nu merita sa iti manace timpul si sa nu le mai dai atentie, viata fiecaruia dintre noi este cea mai importanta, nu merita sa o consumam langa oameni rai, urati sufleteste si trupeste, cu un comportament mizerabil, parinti sunt si profesorii, si prietenii, si rudele, fiecare om care isi lasa amprenta pozitiva in viata ta poate fi un parinte spiritual, preotii nu, religia nu este o cale de a iesi din mizerie, ea insasi este ceva murdar. Fiecare face cum crede, daca poate sa fie bine pe viitor poate sa apeleze si la preoti.

    1. Impresionanta confesiune, Aurel! Felicitari pentru reusita si eliberarea ta!

  13. Cum faci sa ierti pe cei care ti-au distrus copilaria si ti-au creat premisele sa traiesti o viata in eroare. Cum sa ierti pe cei pe care i-ai iubit si ti-au facut rau, te-au stors de tot ce puteai da si ti-au intors spatele? Cum cand ai o varsta la care nu mai poti repara viata si traiesti intr-o durere continua? Nu vrei sa te razbuni. nu ii urasti dar nu poti merge mai departe pentru ca nu poti ierta si depresiile se alimenteaza din asta. Cum?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *