Rolurile psihologice generate de ordinea nașterii
În prima parte a articolului am vorbit despre cum se manifestă rivalitatea dintre frați și ce nevoi emoționale se pot ascunde în spatele conflictelor. Acum mergem mai departe și explorăm un alt aspect care poate influența dinamica relațiilor: ordinea în care copiii se nasc.
Deși nu ordinea nașterii ne definește, ne poate ajuta să înțelegem mai bine unele dinamici dintre frați. Nu e vorba de etichete rigide sau de tipare care se aplică tuturor, ci de unele tendințe care apar în funcție de locul ocupat în familie.
Conflictele dintre frați pot apărea și din cauza tensiunii dintre ordinea naturală și dorința de egalitate. Pe de o parte, există ideea că fratele mai mare are o poziție de autoritate, că e cel mai „important”, iar pe de altă parte, fiecare copil își dorește să fie văzut și tratat ca fiind la fel de important ca ceilalți (toți avem valoare egală). Primii născuți, obișnuiți să fie „cei dintâi”, tind să apere ierarhia: „Eu am fost primul, eu știu mai bine”. În schimb, frații mai mici simt nevoia să conteste această ordine și să demonstreze că și ei contează la fel de mult. De aici pot să apară multe tensiuni, rivalități și lupte pentru putere sau atenție în familie.
Primii născuți au avantajul de a porni în viață ca „unici copii”, ceea ce le oferă toată atenția și resursele emoționale ale părinților, cel puțin la început.
Aceștia cresc cu ideea că trebuie să fie un exemplu pentru ceilalți, așa că devin responsabili, serioși, dornici să facă totul „ca la carte”. Urmează regulile și se simt în largul lor când conduc sau organizează lucrurile în jurul lor. Pentru că li se cere frecvent să aibă grijă de frații mai mici, ajung, fără să vrea, să preia rolul de „mici părinți”. Deși acest rol le oferă un sentiment de putere și utilitate, le poate răpi o parte din bucuria și libertatea copilăriei.
Însă tocmai această responsabilitate timpurie îi face, adesea, să fie mai puțin flexibili, se tem să nu greșească și pun multă presiune pe ei înșiși. Deși par stăpâni pe ei, în interior pot fi sensibili, temători și nesiguri, mai ales când lucrurile nu ies cum și-au propus.
Tot ei sunt primii care resimt cel mai puternic așteptările părinților. Părinții sunt la început de drum și învață din mers ce înseamnă să crești un copil. Din dorința de a face totul bine, pot deveni prea protectori, dar în același timp foarte exigenți. Primii născuți primesc multă atenție și susținere, dar simt că trebuie mereu să se ridice la înălțimea așteptărilor. Astfel, încă de mici, pot trăi cu presiunea de a fi „perfecți” și de a nu greși.
Copiii mijlocii nu au avut niciodată scena doar pentru ei, motiv pentru care pot ajunge să se simtă ignorați sau invizibili. Nu sunt nici primii, cei care au beneficiat de toată atenția părinților la început, nici ultimii, cei care se bucură de mai multă libertate și indulgență.
Această lipsă simbolică de „vizibilitate” poate duce la o nevoie puternică de a fi văzuți și apreciați în afara familiei. Astfel, mulți dintre ei caută recunoaștere în afara casei, mai ales în cercul de prieteni. Pentru ei, prietenii devin adesea familia aleasă, acel spațiu unde se simt înțeleși, acceptați și importanți. Acolo se pot exprima, fără să se compare constant cu alții sau să lupte pentru atenție.
Din încercarea de a-și găsi un loc într-o familie unde „terenul” pare deja ocupat, se adaptează observând și negociind. Devin diplomați, buni mediatori, învață să asculte și să vadă lucrurile din mai multe perspective, tocmai pentru că au fost mereu „între” ceilalți. Pot evita conflictele sau luarea unor decizii clare, din teama de a nu fi respinși sau de a nu deranja un echilibru existent.
Însă această capacitate de adaptare se poate transforma subtil într-o formă de sacrificiu de sine. Mulți învață de mici să lase de la ei și să fie cei care calmează spiritele în familie, iar acest tipar poate duce la relații în care oferă mult, dar cer foarte puțin sau deloc.
Marea lor provocare este, însă, una interioară: să nu se piardă pe sine în încercarea de a fi pe placul celorlalți. Să nu-și ignore nevoile și emoțiile, să nu se definească doar prin ceea ce oferă. Pentru că mulți dintre ei s-au obișnuit să tacă, să nu ceară și să se descurce singuri.
Mezinii sunt cei care intră într-o familie deja formată. Toți ceilalți sunt „mai mari”, „mai pricepuți”, „mai puternici”, iar asta le poate crea un sentiment de inferioritate, chiar dacă sunt răsfățați sau adorați.
Pentru a-și găsi locul și a se face remarcați, învață instinctiv să fie simpatici, creativi, amuzanți sau chiar manipulatori. Prin umor, sensibilitate sau alte „strategii” reușesc să atragă atenția și să obțină ce-și doresc. Însă, dincolo de asta, mulți dintre ei trăiesc cu teama că nu sunt suficient de buni sau că nu sunt luați în serios.
Adesea, le este greu să își asume responsabilități și pot deveni dependenți emoțional de ceilalți, chiar dacă, în adâncul lor, își doresc să dețină controlul. Pot fi impulsivi, competitivi și să aibă o nevoie constantă de validare din partea celor din jur.
Astfel de comportamente sunt, de multe ori, mecanisme de adaptare într-o familie în care copilul cel mic simte că trebuie să se facă remarcat pentru a conta. El vine după frați sau surori „de nota zece” care au stabilit deja standardele, iar el trebuie să găsească o altă cale pentru a primi apreciere.
Mezinii pot fi percepuți ca fiind mai veseli, mai calzi, mai sociabili, dar pot deveni dificili sau rebeli. Uneori sunt subestimați de familie și tratați cu superficialitate: „Lasă, e prea mic pentru asta”, „Mai încolo...”, „Nu e pregătit”. Iar aceste mesaje repetate ajung să formeze convingeri precum: „Nu sunt luat în serios”, „Nu contez”, „Trebuie să fac ceva măreț ca să mă observe cineva”.
Unii dintre ei ajung adulți care au o nevoie constantă de atenție, de confirmări, de aplauze. Alții se străduiesc mereu să demonstreze că pot, dar o fac dintr-un sentiment de revoltă sau suferință interioară: „O să vă arăt eu că sunt mai bun decât credeți”.
Mezinul, la fel ca toți ceilalți copii, are nevoie să fie văzut și tratat ca o persoană în sine, nu prin comparație. Are nevoie să știe că e iubit nu pentru că e „drăguț”, „amuzant” sau „neajutorat”, ci pentru cine este cu adevărat. Are nevoie să fie responsabilizat, nu doar cocoloșit.
Gemenii sunt adesea idealizați, ca și cum ar fi mereu în armonie perfectă. Pentru că trăiesc de la început „în oglindă” unul cu celălalt, riscă să se piardă într-o identitate comună, greu de diferențiat. Uneori, unul dintre ei începe să semene tot mai mult cu celălalt, preluându-i trăsăturile și renunțând fără să-și dea seama la propriile dorințe sau calități. Alteori, părinții simt nevoia să-i diferențieze forțat: „Tu ești cel liniștit, el e cel rebel”, ceea ce duce la crearea unei polarizări.
Un geamăn poate ajunge să fie considerat „copilul bun”, iar celălalt, „copilul-problemă”, nu pentru că așa ar fi în realitate, ci pentru că părinții proiectează asupra lor propriile așteptări, frustrări sau răni nevindecate.
Copiii unici, cei care cresc singuri la părinți, nu se confruntă cu rivalitatea frățească și nici nu trebuie să împartă atenția sau afecțiunea părinților. Toate resursele emoționale ale familiei se îndreaptă către ei. La prima vedere, pare un avantaj: copilul unic beneficiază de toată susținerea părinților, este ascultat, valorizat, încurajat.
Dar, în spatele acestui lucru, se ascunde și presiunea de a corespunde așteptărilor părinților. El este „totul” pentru ei și tocmai acest „tot” poate deveni o povară. Ajunge să simtă că trebuie să fie perfect, să nu greșească, să-i mulțumească mereu pe părinți. Pentru că nu are frați cu care să mai „împartă” din această presiune, copilul unic devine, fără să vrea, centrul tuturor așteptărilor familiei.
Cu timpul, poate deveni un adult care pare că se descurcă bine, dar care se simte mereu sub presiune. Poate fi perfecționist, prea dur cu sine, având teama de a nu greși. Se poate simți vinovat când spune „nu” sau când nu reușește să se ridice la standardele pe care le-a învățat încă din copilărie.
Un copil unic nu are mai puține provocări decât unul care crește într-o familie numeroasă, ci doar provocări diferite. Are nevoie, ca toți ceilalți, să fie înțeles, încurajat, susținut, dar și lăsat să greșească, să experimenteze, să-și descopere drumul propriu, nu doar să urmeze un scenariu scris de altcineva.
Etichetările
Felul în care ajungem să ne vedem pe noi înșine și identitatea noastră încep să se formeze încă din copilărie și sunt influențate de „locul” pe care l-am avut în familie. Ce au observat părinții la noi, ce au apreciat, ce au încurajat sau, dimpotrivă, ce au criticat sau ignorat a contribuit, pas cu pas, la modul în care ne-am format imaginea de sine.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Ne naștem cu un anumit temperament, dar identitatea noastră prinde contur și în funcție de cum ne-au perceput și tratat părinții. Fără să-și dea seama, aceștia le oferă copiilor etichete care pot ajunge să-i însoțească o viață întreagă: „băiatul deștept”, „fata frumoasă”, „rebelul”, „artistul”, „leneșul”, „copilul-problemă” sau „copilul perfect”.
Chiar dacă sunt spuse uneori în glumă sau cu cele mai bune intenții, aceste etichete „se lipesc” de copil și devin parte din felul în care el se percepe și se comportă – nu pentru că așa este, ci pentru că așa a învățat că este văzut.
Cum primim etichetele? Etichetele apar devreme, uneori fără ca părinții să-și dea seama. Primul copil devine repede un punct de referință pentru ceilalți: „e mai liniștit decât fratele lui”, „nu e la fel de ordonat ca sora mai mare”. Și, astfel, atenția nu mai e doar pe cine este fiecare copil cu adevărat, ci pe cât de mult seamănă sau nu cu ceilalți frați.
Cu timpul, fiecare copil ajunge să se identifice cu o trăsătură: cel deștept, cel cuminte, cel amuzant, cel rebel. Unele etichete par pozitive, altele sunt în mod evident negative. Dar chiar și cele pozitive pot deveni o povară. O fată etichetată constant ca „deșteaptă” poate simți că nu i se permite să fie spontană sau amuzantă ca sora ei. Iar dacă tot focusul e pe cât de frumoasă e și se lipește de ea această etichetă, poate ajunge să creadă că doar aspectul fizic o face să fie valoroasă, ignorând alte calități importante.
Părinții tind să evite suprapunerea de etichete – dacă primul născut e văzut ca „responsabilul familiei”, următorul va fi „visătorul”, „artistul” sau „copilul sensibil”. Uneori, etichetele se schimbă în timp. Un copil care era considerat „cel frumos” poate pierde acest „rol” atunci când apare un frate mai mic pe care părinții îl percep ca fiind și mai frumos. În astfel de momente, copilul care se simțea special poate simți că i s-a „răpit” ceva și va începe, fără să-și dea seama, să caute alte moduri prin care să se facă remarcat.
Etichetele nu spun întotdeauna adevărul despre copil, dar copilul ajunge să creadă în ele și să se adapteze la ele, ca și cum ar fi reale.
În multe cazuri, aceste etichete reprezintă proiecțiile părinților. De exemplu, un tată care a fost forțat să fie „bărbatul casei” de mic poate proiecta asupra fiului rolul de „responsabil” sau „matur” încă de la vârste fragede, fără să-i permită să fie copil. Orice joacă, vulnerabilitate sau teamă sunt sancționate, pentru că nu se potrivesc cu imaginea așteptată.
Astfel, etichetele nu doar că limitează copilul, dar îl și pot îndepărta de propria identitate. Și tocmai de aceea e atât de important ca părinții să rămână curioși, deschiși și prezenți – ca să vadă cine este copilul în esența lui, nu cine cred ei că ar trebui să fie.
Când un copil simte că eticheta pe care a primit-o e mai puțin valoroasă decât a fraților, rivalitatea dintre ei se accentuează. Iar dacă fratele începe să iasă în evidență exact în zona în care el se simțea „special” (cum ar fi popularitatea, frumusețea sau performanțele școlare), apare o stare de tensiune inconfortabilă. Fără să-și dea seama, copilul începe să se agațe de rolul care i-a fost dat, să-l apere, să demonstreze că „încă e al lui”.
Când copiii sunt nevoiți să se definească prin opoziție pentru a nu intra în competiție directă
Fiecare copil își dezvoltă o identitate unică în cadrul familiei, ca răspuns la nevoia de a-și găsi locul într-un sistem deja „ocupat”. De exemplu, dacă unul este „copilul preferat al mamei”, altul va încerca să fie „favoritul tatălui” sau poate se va retrage, simțindu-se neimportant. Identitatea fiecăruia se construiește, inconștient, în opoziție cu a celuilalt: „Eu sunt ceea ce tu nu ești”. Această polarizare este și mai accentuată între frații apropiați ca vârstă și de același gen unde competiția e mai directă, iar diferențierea mai necesară.
Dar această diferențiere forțată vine cu un preț. De exemplu, pentru a evita rivalitatea sau pentru a nu intra în conflict cu fratele „perfect”, mulți copii ajung să-și nege părți importante din sine. Un copil talentat poate alege inconștient să nu exceleze, doar pentru a nu-l „amenința” pe fratele său etichetat ca fiind „deșteptul familiei”.
De altfel, din dorința de a fi acceptați sau măcar recunoscuți de propriii frați, unii copii ajung să își minimalizeze realizările, să nu vorbească despre ce le iese bine, să-și ascundă reușitele. Vor să preîntâmpine invidia, să nu-i rănească sau să nu-i provoace pe ceilalți. Dar dacă acest tip de comportament se repetă ani la rând, poate continua și în viața de adult, ducând la lipsă de încredere în sine, autosabotare sau frica de succes.
Ce se întâmplă când părinții proiectează propriile răni asupra copiilor?
Părinții nu își privesc copiii dintr-o poziție neutră. Fără să-și dea seama, relația cu fiecare copil poate fi influențată de propriile experiențe din trecut. De exemplu, o mamă care are resentimente față de fostul partener poate ajunge, inconștient, să-l perceapă pe copilul născut din acea relație ca fiind mai dificil sau „mai greu de iubit”. În schimb, un alt copil, născut dintr-o relație în care s-a simțit în siguranță, poate fi văzut ca fiind „mai cuminte” sau „mai bun”.
Așa pot să apară în familie povești diferite despre cum era fiecare copil, cine a fost „cuminte” și cine „a făcut probleme”. Dar, în spatele acestor etichete, nu se vede întotdeauna contextul emoțional sau modul în care părintele se raporta, de fapt, la viața sa în acel moment.
Favoritismul
Felul în care un părinte reacționează atunci când apare un conflict între frați este influențat de cum a fost el crescut, de valorile societății în care trăiește, de starea lui emoțională din acel moment și, uneori, de prezența altor adulți (poate exista teama că va fi judecat ca fiind un părinte prea dur sau fără autoritate).
Pe lângă aceste aspecte, dacă părintele intervine punitiv, ia partea unuia sau emite judecăți de tipul: „Tu ești mai mare, trebuie să cedezi” sau „Ea e mai mică, nu știe”, atunci riscul este ca ambii copii să se simtă nedreptățiți, neînțeleși și comparați. În loc să înțeleagă ce simt și ce nevoi au, copiii încep să creadă că ceea ce simt nu contează sau că nu au voie să reacționeze altfel decât „așa cum trebuie”. Cu timpul, copilul începe să-și ascundă emoțiile, să se îndoiască de sine sau să joace un rol care nu i se potrivește, doar pentru a evita critica sau comparația.
În schimb, dacă părintele reușește să rămână calm, echilibrat și disponibil emoțional în mijlocul unui conflict, acel moment nu trebuie să devină o dramă, ci poate deveni o lecție sau o șansă prin care copiii pot învăța cum să negocieze, cum să-și exprime emoțiile și cum să le gestioneze. Iar după ce tensiunea trece, ei pot reveni la joacă cu un sentiment mai mare de siguranță, știind că și conflictele pot fi rezolvate într-un mod constructiv.
Ce se întâmplă când părintele ia partea unuia dintre copii? Vom explora acest aspect în partea a treia a acestui articol, unde vom vorbi și despre ce poate face un părinte pentru a-i ajuta pe copii să se înțeleagă mai bine. Pe curând!
Dr. Ursula Sandner