Există copilării care nu par traumatice la prima vedere, pentru că nu lasă urme vizibile și nu sunt marcate de evenimente extreme. Și, totuși, aceste experiențe pot fi foarte dureroase. Este vorba despre copilăriile în care siguranța emoțională lipsește – nu prin abuz direct, ci prin lipsă de consecvență și răceală emoțională.
A crește într-un mediu în care mama este instabilă emoțional, iar tatăl este indisponibil emoțional înseamnă, pentru un copil, să fie prins între două extreme dureroase: haosul afectiv și absența emoțională. Este un mediu derutant, nesigur care îi afectează copilului dezvoltarea psihologică și modul în care învață să relaționeze cu sine și cu ceilalți, forțându-l să se adapteze într-un mod nesănătos.
Ce înseamnă o mamă instabilă emoțional?
– reacțiile ei sunt imprevizibile și greu de anticipat – nu știi niciodată cum va reacționa. Poate fi caldă într-un moment, copleșită de propriile trăiri sau furioasă în următorul. Această imprevizibilitate te face, încă de mic, să fii atent la fiecare gest al ei, ca să eviți orice ar putea declanșa o explozie emoțională;
– dificultatea de a tolera vulnerabilitatea – nici pe a ta, nici pe a ei. Orice emoție mai profundă o neliniștește, o irită sau o face să devină defensivă. Dacă îi spui ce simți, fie minimalizează, fie se victimizează, fie transformă totul în ceva despre ea. Vulnerabilitatea ta devine o povară, nu o oportunitate de apropiere;
– oscilează între afecțiune exagerată și furie, respingere sau absență emoțională – o astfel de mamă nu poate menține o relație stabilă: într-o zi te poate idealiza, iar în alta te poate critica dur sau ignora complet. Pentru un copil, aceste schimbări bruște creează confuzie și nesiguranță: „Ce trebuie să fac ca să fie bine?”;
– plânge deseori în fața ta și are nevoie ca tu să-i fii sprijin emoțional – când nu își poate gestiona propriile emoții, îți atribuie rolul de confident, protector sau chiar „terapeut”. Tu preiei responsabilitatea pentru stările ei, în timp ce rolurile se inversează: copilul devine adultul din relație;
– nu poate menține limite clare și stabile în relații – este fie sufocantă, fie distantă. Pe termen lung, această instabilitate te face să crezi că iubirea este, în mod natural, haotică;
– îți povestește lucruri care nu sunt potrivite vârstei tale – te expune la problemele ei de adult: conflicte, frustrări, insecurități, însă un copil nu are resursele necesare să le înțeleagă sau să le proceseze;
– are reacții exagerate în contexte care nu le justifică – o situație banală poate provoca o explozie de furie, o închidere emoțională bruscă sau o „prăbușire”. Intensitatea reacției ei nu are legătură cu realitatea prezentă, ci cu propriile răni neprocesate, însă tu ajungi să te întrebi constant dacă ai făcut ceva greșit.
Mesajul pe care îl primești este: „Trebuie să ai grijă de mine, chiar dacă ești copil.” Trăiești într-o stare permanentă de incertitudine, deoarece nu știi la ce să te aștepți. Simți că tot ce se întâmplă este din vina ta, dar nu înțelegi unde greșești, astfel că începi să fii hipervigilent: scanezi constant mediul pentru a anticipa ce urmează, ești mereu în gardă, ești atent la orice semnal care ar putea indica respingere sau pericol. Sistemul tău nervos ajunge să asocieze apropierea cu anxietatea, nu cu siguranța, iar nevoia firească de a fi văzut, înțeles și susținut rămâne neîmplinită.
Ce înseamnă un tată indisponibil emoțional?
– este absent emoțional, chiar dacă poate fi prezent fizic – poți sta lângă el fără să simți cu adevărat prezența lui. Interacțiunile rămân superficiale, fără o conectare autentică la lumea ta emoțională;
– nu te liniștește, nu te ascultă, nu te încurajează, nu îți validează emoțiile, se retrage când ai cea mai mare nevoie – în momentele tale dificile, nu întâlnești un părinte capabil să rămână prezent alături de tine, ci un adult care se închide, se distanțează sau schimbă subiectul. Absența lui emoțională nu îți oferă sprijin, ci îți transmite, implicit, că ceea ce simți este prea mult, inoportun sau neimportant. Așa ajungi să înveți să-ți ascunzi vulnerabilitatea, să nu mai ceri ajutor și să porți singur greutatea propriilor trăiri, chiar și atunci când ești doar un copil;
– evită discuțiile dificile, fuge de vulnerabilitate și devine adesea tăcut sau detașat atunci când te simte trist, furios sau confuz – în astfel de situații, reacția lui nu face decât să accentueze distanța dintre voi și să îți lase impresia că propriile emoții trebuie ascunse ca să nu „deranjeze” sau să nu fii respins;
– îți transmite, în mod inconștient, că exprimarea emoțiilor este inutilă sau chiar o dovadă de slăbiciune și că în relații „trebuie” să fii distant și rece, deoarece apropierea înseamnă disconfort – astfel, apropierea afectivă devine pentru tine un teren nesigur, iar distanța pare o formă „normală” de protecție.
Mesajul pe care îl primești este: „Ce simți nu contează”, „Descurcă-te singur”, iar tu te simți invizibil, nesprijinit, neimportant. Asta duce, în timp, la reprimarea emoțiilor, la o falsă autonomie, deoarece este una forțată și la convingerea că vulnerabilitatea este periculoasă sau rușinoasă.
Când mama este imprevizibilă, iar tatăl este absent emoțional, copilul rămâne fără niciun punct de sprijin. Simte că nu are la cine să apeleze și încearcă să-și regleze singur emoțiile, ceea ce este imposibil la o vârstă atât de mică. Învață să supraviețuiască având grijă de nevoile altora, devenind hipervigilent și anxios sau deconectat și aparent „autonom”, dar, de fapt, se simte în nesiguranță mereu.
Cum se manifestă acest tipar la vârsta adultă?
– consideri că stabilitatea este doar temporară sau chiar „suspectă”, deoarece nu ai avut parte de ea în copilărie;
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
– analizezi excesiv totul;
– îți este greu să ceri sprijin, deoarece simți că nu ai acest drept, nu meriți sau percepi că asta te-ar vulnerabiliza și mai mult;
– poți avea senzația de „foame afectivă” în relațiile tale, ca și cum nu primești ce ai nevoie, însă nici nu știi să ceri, să îți exprimi nevoile;
– îți este greu să te simți în siguranță, chiar și atunci când totul pare a fi în regulă;
– simți nevoia să controlezi totul sau, dimpotrivă, să te conformezi și să eviți conflictele pentru a nu pierde relația;
– îți este greu să-ți onorezi nevoile ori să pui limite sănătoase în interacțiunile tale, îi pui pe alții pe primul loc;
– trăiești cu teama că ceva rău urmează să se întâmple, motiv pentru care nu reușești să te relaxezi cu adevărat, nici atunci când nu există pericole reale;
– oscilezi între dorința de apropiere și teama de a nu fi rănit, astfel că poți oferi prea mult și să te epuizezi încercând să demonstrezi că meriți iubirea altora ori poți să te retragi brusc atunci când cineva se apropie prea mult de tine, ca mecanism de protecție.
Nu este vorba, așadar, doar despre o copilărie „dificilă”, ci despre o întreagă structură psihologică construită în jurul nesiguranței. Schimbarea acestor tipare presupune, printre altele, schimbarea anumitor credințe. Felul în care ai învățat „să fii” și să te porți nu a fost o alegere conștientă, ci o modalitate de a supraviețui într-un mediu care ți-a oferit prea puțin, însă care a cerut prea multe de la tine.
Dacă te regăsești în aceste rânduri, nu înseamnă că e ceva „defect” la tine, ci că porți amprentele unei copilării în care siguranța și sprijinul au lipsit. Conștientizarea acestui aspect este un prim pas în construirea unei alte realități pentru tine – una în care iubirea nu este nevoie să mai fie greu de atins sau să te facă să suferi.
Învață să-ți recunoști nevoile – ele nu sunt egoiste, cum poate ai fost învățat să crezi, nu sunt excesive și nu te transformă într-o povară. Sunt firești. Ai dreptul la siguranță, la consecvență și la a fi ascultat fără să simți că trebuie să „câștigi” acest drept printr-un comportament perfect.
Caută sprijin terapeutic – nu pentru că ar fi ceva „în neregulă” cu tine, ci pentru că schimbarea tiparelor formate în copilărie cere mai mult decât voință. Ai nevoie de o relație terapeutică care să îți ofere ceea ce nu ai avut atunci: o prezență stabilă, validare și un spațiu sigur în care vulnerabilitatea nu este amenințătoare, ci binevenită.
Fii răbdător cu tine – este adevărat că nu vei învăța peste noapte să ceri ajutor sau să te simți în siguranță în apropierea cuiva. Dar fiecare pas în care alegi altfel decât ai fost învățat, fiecare moment în care renunți la autocritică, fiecare dată când îți exprimi o nevoie, este o victorie reală în procesul tău de schimbare.
Nu mai ești acel copil neajutorat, ești un adult care poate începe să-și ofere, treptat, ceea ce nu a primit: stabilitate, validare, blândețe. Cu răbdare, efort conștient și sprijin terapeutic (dacă simți nevoia) poți fi tu sursa echilibrului pe care nu l-ai avut.
Dr. Ursula Sandner