Majoritatea oamenilor folosesc rețelele sociale – pentru a se conecta, a comunica, a-și împărtăși viața, dar și pentru a învăța, a se inspira, a găsi sprijin. Însă tot acolo este și locul unde găsim comentarii pline de ură, atacuri la persoană, jigniri și răutăți gratuite. O persoană publică poate posta un mesaj în care să povestească cum a reușit să strângă bani pentru o cauză umanitară și să-i încurajeze și pe alții să facă astfel de gesturi caritabile. Ce vedem, însă, la secțiunea de comentarii? Atacuri care au legătură cu înfățișarea sa, cu vârsta sa, cu alegerile amoroase, jigniri, înjurături... iar despre cauza umanitară? Mult prea puțin.
Atacurile din mediul online au rareori legătură cu mesajele sau cu imaginile postate. De cele mai multe ori, ele reflectă lumea interioară a celui care atacă: frustrări neexprimate, furie acumulată, neputință și o nevoie de a-și descărca tensiunea interioară asupra altora.
În spatele acelor comentarii agresive nu se află un om care caută să dialogheze, să clarifice anumite lucruri, să-și exprime pur și simplu opiniile, ci un om care vrea doar să se simtă mai puțin mic, mai puțin invizibil, mai puțin neînsemnat.
„Hate-ul” online nu reprezintă niște opinii exprimate „mai dur” sau „mai direct”, ci agresivitate în formă pură, facilitată de anonimat și de absența unor consecințe reale. Și spune totul despre cel care atacă și aproape nimic despre cel atacat.
Înainte de toate, trebuie să facem o distincție importantă. A critica nu înseamnă a ataca. Critica, chiar și atunci când este dură, vine cu argumente, cu o poziție explicată, cu o intenție de a comunica ceva. Poți să nu fii de acord cu părerile cuiva și să îi spui asta direct, în mod civilizat, respectuos, fără să îl ataci personal.
„Hate-ul” este altceva (acest termen este deja uzual în limbajul curent, dar îl putem numi simplu agresivitate verbală) – este o evaluare negativă aruncată în spațiul public fără niciun argument, fără nicio intenție de dialog și are ca scop discreditarea, umilirea sau rănirea celuilalt. Mesaje de tipul: „Ești jalnic/ă”, „Mai bine ai muri”, „Nu valorezi nimic”, „Ești penibil/ă”, „Te faci de râs”, „Dispari de aici”, „Meriți ce ți se întâmplă” sunt exemple clare de astfel de atacuri. Ele nu urmăresc să convingă, să corecteze sau să aducă o perspectivă diferită. Scopul lor este unul singur: să exprime o atitudine negativă.
Hater-ul nu așteaptă, de regulă, un răspuns. Mesajul lui își îndeplinește scopul chiar în momentul publicării. Totuși, dacă răspunzi sau reacționezi, nu e neobișnuit ca atacul să continue – celălalt nu caută dialog, dar orice reacție îi oferă o nouă oportunitate de a-și descărca frustrarea. Astfel, atacurile se pot succeda, fiecare alimentându-l pe următorul, fără niciun scop constructiv sau de comunicare.
Există o diferență și între ceea ce am numit mai sus „hate” sau „hating” și ceea ce numim „hate speech” sau discurs instigator la ură. Cel din urmă are de obicei o țintă colectivă și o motivație ideologică: atacă grupuri sociale, rase, minorități sau orientări sexuale și urmărește să promoveze o cauză, să impună o viziune, oricât de falsă sau părtinitoare ar fi ea. Hating-ul, în schimb, nu are legătură cu nicio ideologie și nu urmărește niciun scop colectiv. Este complet personal și instinctiv: „Nu îmi place de tine, așa că te atac.” Fără argumente, fără context, fără alt motiv. Este agresivitate fără sens, emoție fără gândire, exteriorizare fără responsabilitate.
Hater-ul poate fi colegul tău de birou, vecinul cu care te saluți dimineața sau cineva care în viața de zi cu zi pare perfect funcțional, poate chiar plăcut, însă care, în spatele ecranului, protejat de anonimat sau de distanța pe care o oferă mediul online, devine altcineva. Sau, mai bine zis, lasă să iasă la suprafață o parte din el pe care în mod normal o ține ascunsă.
Ce caracterizează psihologic acest tip de persoană?
– o empatie redusă – nu este vorba, în majoritatea cazurilor, despre absența totală a empatiei, ci despre diminuarea ei în anumite contexte. Mediul online creează acest context prin eliminarea contactului direct cu celălalt. Nu îi vezi reacțiile, nu îi auzi vocea, nu ai acces la anumite semnale emoționale care, în interacțiunea față în față, reglează comportamentul.
În lipsa acestor repere, celălalt este mai greu de perceput ca o persoană reală. Această distanță scade autocontrolul celui care atacă și face comportamentul agresiv mai ușor de manifestat. Când simți că nu ești ușor de identificat sau de tras la răspundere, regulile sociale care te-ar opri într-o interacțiune față în față își pierd din putere.
Ecranul ajunge, astfel, să funcționeze ca un scut psihologic: diminuează senzația de responsabilitate și permite exprimarea unor reacții și comportamente care, în interacțiunea directă, ar fi mult mai puțin probabile.
– impulsivitatea și un fond emoțional negativ – un studiu realizat de M. Kaakinen și colaboratorii săi la Universitatea din Helsinki (2020) a arătat că acești doi factori apar frecvent la persoanele care atacă online.
Impulsivitatea – mulți dintre cei care se angajează în comportamente agresive online nu sunt oameni care plănuiesc cu sânge rece să facă rău. Sunt oameni care reacționează. Văd ceva care îi enervează, apare o reacție emoțională intensă și, în loc să o proceseze, o exprimă imediat. Înainte să apuce să se gândească dacă este potrivit sau nu, comentariul este deja postat. Impulsivitatea aceasta este frecvent întâlnită la persoane care nu știu să își gestioneze emoțiile în mod sănătos. Nu este un comportament specific mediului online, ci unul care se poate regăsi și în viața de zi cu zi: în relații, la locul de muncă, în situații de stres sau frustrare.
Un fond emoțional negativ – persoanele care atacă online prezintă frecvent simptome de anxietate și depresie. Trăiesc stări emoționale intense pe care nu știu cum să le gestioneze, iar atacul devine o formă de a se elibera de ele – o distragere de la propria suferință. Online-ul face acest lucru și mai ușor: ești anonim, nu îți vezi victima, nu există consecințe. Durerea neexprimată se transformă în furie îndreptată spre alții. În loc să spună: „Mă simt neputincios”, hater-ul spune: „Ești un idiot”.
– o stimă de sine fragilă – ai putea crede că cine atacă se simte superior, că vine dintr-o poziție de forță, de putere, însă nu este așa. Hater-ul nu atacă din prea multă încredere în sine, ci din prea puțină. Îl deranjează succesul altora pentru că îi amintește de propriile eșecuri. Îl irită fericirea altora pentru că el nu se simte fericit, cu toate că asta și-ar dori și asta invidiază la alții. Îl enervează vizibilitatea altora pentru că el se simte invizibil. Și atunci atacă, încearcă să-i tragă pe alții în jos. E felul lui de a-și spune: „Vezi? Nici de capul lui nu-i mare lucru.”
– invidia – este, poate, cea mai greu de recunoscut, pentru că nimeni nu vrea să recunoască că invidiază pe altcineva. Și, totuși, se află în spatele multor atacuri online. Când cineva are ceea ce tu nu ai – succes, recunoaștere, iubire, vizibilitate – și când nu poți sau nu vrei să faci efortul de a obține acele lucruri prin propriile merite, pentru a reduce această „distanță” dintre tine și acea persoană, alegi să îl tragi pe celălalt în jos. Hating-ul devine astfel o formă prin care invidia este exprimată, fără a o recunoaște. „Nu îl invidiez, doar arăt că nu merită ce are.”
De ce atacă?
Dacă întrebi un hater de ce face ce face, probabil nu îți va putea oferi un răspuns coerent. Poate va spune că „și-a spus părerea”, că „cineva trebuia să spună adevărul” sau poate va minimiza situația: „era doar o glumă”. Însă aceste explicații sunt, de cele mai multe ori, raționalizări ulterioare. Motivația reală este la un nivel mult mai de bază și mult mai puțin conștientizată.
Cea mai frecventă este, așadar, nevoia de a elibera tensiunea emoțională acumulată. Trăim într-o lume care ne solicită constant: stres la locul de muncă, probleme în relații, presiuni financiare, așteptări sociale pe care nu le putem îndeplini. Unii oameni procesează aceste tensiuni prin mecanisme sănătoase – fac sport, au hobby-uri, poartă conversații constructive cu prietenii, fac terapie. Alți oameni nu au învățat cum să le proceseze sănătos. Și atunci energia aceea negativă caută o ieșire. Mediul online oferă un cadru ușor accesibil: este mereu la îndemână, nu implică o confruntare directă și, de cele mai multe ori, nu are consecințe imediate sau chiar deloc. Atacul devine, astfel, o formă rapidă de eliberare a disconfortului intern.
O altă motivație importantă este nevoia de apartenență. Deși poate părea ciudat, agresivitatea poate funcționa ca un liant social. În anumite comunități online, atacarea acelorași „inamici” este exact ceea ce îți asigură acceptarea. De exemplu, există grupuri construite în jurul disprețului față de anumite persoane publice. În aceste spații, cu cât ești mai vehement în atacuri, cu atât ești mai apreciat. Primești like-uri, primești răspunsuri aprobatoare, primești validare. Pentru cineva care în viața reală se simte marginalizat sau neimportant, această validare poate deveni ca o dependență.
Mai există o motivație care nu este întotdeauna evidentă: iluzia de control. Viața aduce cu sine multe incertitudini – poate în legătură cu sănătatea, cu stabilitatea financiară, cu viitorul. Această lipsă de control generează anxietate. Atacul online poate oferi, pentru scurt timp, un sentiment de putere: senzația că poți influența starea cuiva, că poți avea un impact, chiar dacă unul distructiv. Este o încercare de a compensa lipsa de control resimțită în propria viață.
Cum se amplifică fenomenul?
Hating-ul online nu rămâne, de regulă, un act izolat. Odată declanșat, el este susținut și amplificat de o serie de mecanisme care transformă reacțiile individuale într-un fenomen colectiv.
Un prim mecanism este anonimatul perceput, nu neapărat anonimatul real. Chiar și atunci când identitatea este vizibilă, distanța oferită de mediul online creează senzația că acțiunile nu sunt pe deplin atribuite persoanei reale. Această percepție reduce inhibițiile și crește probabilitatea comportamentelor agresive, mai ales în contexte emoționale intense.
Un al doilea mecanism este absența feedback-ului uman direct. Fără reacțiile nonverbale ale celuilalt, fără semnele vizibile ale impactului emoțional, agresivitatea poate continua fără a fi corectată. Lipsa acestor repere elimină unul dintre cele mai importante mecanisme naturale de reglare a comportamentului social.
Al treilea mecanism este reprezentat de „bulele informaționale”. În mediul online, tindem să interacționăm cu oameni care gândesc la fel ca noi. Algoritmii platformelor ne ajută – ne arată conținut similar cu cel pe care l-am apreciat în trecut, ne sugerează grupuri și persoane cu opinii asemănătoare. Rezultatul este că rămânem în spații în care opiniile noastre sunt constant validate și rareori contestate. În aceste bule, agresivitatea față de „cei din afară” poate fi nu doar tolerată, ci și încurajată – iar cei care încearcă să calmeze spiritele riscă să fie marginalizați.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Al patrulea mecanism ține de modul în care funcționează platformele în sine. Algoritmii sunt proiectați să mențină utilizatorii online cât mai mult timp. Și ce menține atenția? Conflictul, emoțiile puternice, conținutul care stârnește reacții. Un comentariu agresiv generează răspunsuri, care generează alte răspunsuri, care generează și mai multă interacțiune. Platforma beneficiază, hater-ul primește vizibilitate; toată lumea câștigă, cu excepția celor atacați.
Cum te afectează când tu ești ținta?
Dacă ai fost vreodată atacat online, știi că argumentele raționale nu ajută întotdeauna. Chiar dacă îți spui că nu ar trebui să îți pese de ce zic niște necunoscuți pe internet, impactul emoțional poate să rămână. De ce? Creierul uman a evoluat într-un context în care apartenența la grup era ceva fundamental pentru supraviețuire. Respingerea socială era, la propriu, o amenințare. Deși contextul s-a schimbat radical, mecanismele noastre de răspuns nu au ținut pasul. Sistemul nervos reacționează la un atac online similar cu modul în care ar reacționa la o amenințare reală – chiar dacă rațional știm că nu este același lucru.
Când atacurile se repetă sau vin din mai multe direcții, efectele se acumulează. Unele persoane încep să evite expunerea – postează mai puțin, își cenzurează opiniile, se retrag din spațiile online unde înainte erau active. Altele dezvoltă hipervigilență: verifică constant comentariile, anticipează următorul atac. Pot apărea dificultăți de somn, anxietate, iritabilitate. În cazuri severe, atacurile online au fost asociate cu depresie și comportament suicidar.
Cum te poți proteja?
Cea mai importantă schimbare este una de perspectivă. Atunci, când primești un atac online, amintește-ți că acel comentariu nu vorbește despre tine. Vorbește despre cel care l-a scris – despre frustrările lui, despre nevoile lui neîmplinite, despre tensiunile lui neexprimate. Tu ești doar un fel de ecran pe care ajunge să își proiecteze propriile conflicte interioare. Această înțelegere nu face ca acel comentariu să fie mai puțin neplăcut, dar îl poate face mai ușor de gestionat. Nu mai este un „verdict” asupra valorii tale, ci reprezintă o expresie a felului în care acel om se simte.
Nu te grăbi să răspunzi imediat. Chiar dacă apare acest impuls, chiar dacă îți este greu să te abții, a răspunde într-un moment în care ești activat emoțional, rareori duce la ceva bun. Acest lucru poate duce fie la escaladarea conflictului, fie la a-i oferi acelei persoane exact ce își dorește – atenție și validare. Dacă simți că trebuie să răspunzi, acordă-ți timp. De multe ori, după câteva ore sau o zi, vei constata că răspunsul nu mai este necesar.
La fel de important este să folosești instrumentele pe care platformele ți le oferă. Blocarea, ștergerea sau raportarea nu sunt semne de lașitate sau de slăbiciune, ci maniere de a te proteja. Nu ai nicio obligație să tolerezi agresiunea. Așa cum nu ai permite cuiva să intre în spațiul tău personal și să te atace, nu ești dator să oferi acces nelimitat la spațiul tău online.
Un comentariu negativ poate părea copleșitor în momentul în care îl primești, dar rămâne un mesaj izolat, venit de la o singură persoană, într-un context mult mai larg de interacțiuni. De cele mai multe ori, pentru fiecare voce ostilă există multe altele care apreciază ceea ce faci, chiar dacă nu își exprimă aprecierea în mod explicit. Oamenii mulțumiți sunt, în general, mai puțin vocali decât cei nemulțumiți. Nu permite unui mesaj negativ să eclipseze întreaga realitate în care există și voci neutre sau favorabile.
Pe termen lung, vorbim, de fapt, despre dezvoltarea unei relații bune cu tine însuți. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă să ai suficientă încredere în tine, astfel încât părerile sau vorbele altora să nu te mai destabilizeze. Să știi cine ești, să știi că ești un om valoros, să te poți ancora în tine însuți (adică să ai un punct de referință intern stabil) nu te ajută doar să gestionezi mai bine atacurile din mediul online, ci te ajută, în general, să faci față situațiilor dificile de viață, în care ești judecat, respins sau pus la încercare.
Online-ul nu este o lume separată, este doar un alt context în care ne manifestăm. Modul în care funcționăm rămâne același. Iar cu cât ești mai stabil în interior, „zgomotul” exterior și ceea ce se întâmplă în jur te afectează mai puțin.
Hater-ii nu vor dispărea. Atâta timp cât vor exista oameni care nu știu să își gestioneze frustrările, vor exista și atacuri online. Ceea ce contează, de fapt, este cum ne păstrăm integritatea și echilibrul în prezența lor, fără să ne „închidem”, fără să ne punem la îndoială propria valoare. Pentru că atunci, când răspundem la ură cu ură, ajungem să semănăm cu cei care ne atacă.
Dr. Ursula Sandner
Bibliografie:
Citron, D. K. (2014). Hate crimes in cyberspace. Harvard University Press.
Goela, V., Sahnana, D., Dutta, S., Bandhakavi, A., & Chakraborty, T. (2023). Hatemongers ride on echo chambers to escalate hate speech diffusion. arXiv:2302.02479
Jiang, J., Luceri, L., Walther, J. B., & Ferrara, E. (2024). Social approval and network homophily as motivators of online toxicity. arXiv:2310.07779.
Kaakinen, M., Sirola, A., Savolainen, I., & Oksanen, A. (2020). Impulsivity, internalizing symptoms, and online group behavior as determinants of online hate. PLoS ONE 15(4): e0231052.
Keipi, T., Näsi, M., Oksanen, A., & Räsänen, P. (2017). Online hate and harmful content: Cross-national perspectives. Routledge.
Malecki, W.P., Kowal, M., Dobrowolska, M., & Sorokowski, P. (2021) Defining Online Hating and Online Haters. Frontiers in Psychology, 12:744614.
Sorokowski, P., Kowal, M., Zdybek, P., & Oleszkiewicz, A. (2020). Are online haters psychopaths? Psychological predictors of online hating behavior. Frontiers in Psychology, 11:553.