Să rămâi veșnic „copilul părinților tăi” nu este o întâmplare, ci o alegere. Un adult care refuză să plece din „cuib” sau revine constant acolo pentru că este mai comod așa, evită să își asume responsabilitatea pentru propria viață, să depună vreun efort real și să își asume propriile greșeli.
Alege confortul și dependența (nu plătește chirie, are mese calde, mai puține griji), în loc să-și ia viața în propriile mâini. Și nu este vorba doar despre confortul material, ci și despre atenția și grija constante pe care le primește. Mulți rămân ancorați în rolul de „copil” pentru că le place sentimentul de a fi mereu „îngrijiți” și „protejați”. Asta le hrănește nevoia de siguranță, dar, în schimb, le blochează procesul de maturizare.
Problema se complică atunci când acești adulți nu doar că sunt întreținuți, dar își lasă și copiii în grija părinților. Practic, bunicii ajung să crească nepoții, în timp ce părinții lor biologici se retrag din acest rol. Din comoditate sau din frica de responsabilitate, preferă să lase toată greutatea pe umerii celor care, de fapt, ar fi trebuit să se bucure de liniștea vârstei lor.
Această alegere nu afectează doar relația cu părinții, ci și relația cu propriii copii. Pentru că, în timp, copilul simte lipsa părintelui real. Poate să își dea seama cine este cel care se ocupă de el și cine doar „apare din când în când”. Iar asta poate să-i creeze copilului un sentiment de nesiguranță, de respingere, un gol emoțional, deoarece copilul poate crește cu sentimentul că părintele său nu este cu adevărat acolo pentru el, oricât de mult ar încerca bunicii să compenseze prin iubirea și grija lor.
E minunat să ai sprijinul bunicilor din când în când, însă e cu totul altceva când părinții plasează aproape integral responsabilitatea creșterii copilului asupra lor. Nu bunicii sunt cei care trebuie să facă temele zilnic cu copilul, să îi gestioneze emoțiile, să stabilească reguli și limite sau să fie mereu prezenți în momentele importante ale copilăriei. Rolul acesta le aparține părinților. Iar o altă consecință a acestui fapt este următoarea: copilul nu își va mai percepe părintele ca pe o autoritate reală, ci ca pe un „frate mai mare” crescut de bunici.
Un alt motiv pentru care adulții aleg să rămână „copii” este teama paralizantă de eșec: „Dacă plec și nu fac față?”, „Dacă nu mă descurc?”, „Dacă dau greș și îi dezamăgesc pe toți?”. Această frică îi face să rămână dependenți de părinți, crezând că așa se protejează de riscuri. Însă, încercând să evite eșecul, ajung să trăiască un eșec și mai mare – acela de a nu-și trăi niciodată viața cu adevărat, de a nu descoperi cine sunt și ce pot construi prin propriile forțe.
Există și situația în care mulți adulți spun că nu pot „să își lase” părinții, deoarece aceștia au nevoie de ei. Dar, în realitate, de cele mai multe ori, părinții s-ar descurca foarte bine și ar putea duce o viață liniștită fără prezența constantă a copilului adult.
Această justificare ascunde, de fapt, frica adultului de a-și lua viața în propriile mâini. Sub pretextul grijii și al loialității, rămâne prins într-o relație de dependență care nu îi mai servește nici lui, nici părinților săi.
Astfel, când părinții plătesc facturi, rezolvă crize și oferă soluții la fiecare pas, nu mai vorbim de iubire, ci de întreținerea dependenței. Fără să vrea, părintele încurajează, astfel, comportamentele disfuncționale ale copilului care rămâne captiv într-o adolescență prelungită. Deși este bine intenționat, rezultatul este că îi lasă acestuia senzația că maturizarea este opțională.
O relație sănătoasă părinte – copil adult are nevoie de limite și granițe clare:
– părinții încetează să mai finanțeze imaturitatea acestuia și încetează să mai rezolve totul în locul lui/ei;
– adultul își ia viața în propriile mâini, cu tot ce implică asta: încetează să mai dea vina pe alții pentru ce nu merge bine în viața lui; nu mai așteaptă să vină alții să-l salveze; își asumă consecințele alegerilor sale, fie ele bune sau mai puțin bune; caută soluții, nu scuze; se ridică după ce cade, fără să se mai victimizeze;
– respectul reciproc înlocuiește dependența, manipularea și șantajul emoțional.
Pentru ca relația dintre părinți și copilul devenit adult să iasă din cercul vicios al dependenței, este necesar ca părintele să învețe să recunoască formele de manipulare și șantaj emoțional. Acestea sunt, de fapt, strategii prin care „copilul” evită să își asume responsabilitățile și rămâne în zona de confort.
Astfel, „copilul” poate juca rolul victimei: „Dacă m-ați iubit cu adevărat, m-ați ajuta acum. Nu vedeți ce greu îmi este?”.
Le poate induce părinților sentimente de vinovăție: „Voi m-ați adus pe lume, deci e datoria voastră să mă susțineți”, „După ce că am avut atâtea probleme, nu pot să am și eu un sprijin?”.
Poate amenința cu ruperea relației sau poate avea reacții dramatice și crize de furie dacă nu primește ajutor.
Se plânge continuu pentru a stârni compasiune și a evita confruntarea cu propriile responsabilități.
Pentru un părinte, pericolul nu este doar că cedează pe moment la șantajul emoțional al copilului devenit adult, ci că, de fiecare dată când face asta, întărește tiparul și îl face și mai greu de schimbat.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
În realitate, iubirea părintească nu înseamnă să-i rezolvi copilului toate problemele sau să faci tot ce-ți cere, ci să îl înveți că responsabilitatea asupra vieții lui nu poate fi delegată altora. Este felul prin care îi spui: „Ai puterea să faci față. Ai resursele necesare. Eu cred în tine.”
Chiar dacă pe moment copilul se poate simți respins, în timp acesta va învăța că maturitatea nu este o opțiune, ci o alegere inevitabilă și că nu mai poate folosi vinovăția și drama ca metode prin care să obțină mai repede ce își dorește, fără să depună un efort real.
Un părinte care refuză să spună: „Ajunge, e timpul să fii pe cont propriu!” nu protejează copilul, ci îi întărește „neputința” și răsfățul în care s-a obișnuit să trăiască.
Un pas important al maturizării este să înțelegi că, oricât de grea ar fi viața, nimeni nu îți datorează nimic. Dacă îți dorești ceva, tu ești cel care trebuie să facă pașii necesari. Dacă greșești, tu ești cel care suportă consecințele. Dacă e greu, tot tu ești cel care trebuie să găsească soluții. În loc să fugi la „salvatorii” tăi, exersează-ți puterea de a găsi răspunsuri singur.
Maturitatea înseamnă să renunți la scuze, la justificări și la obiceiul de a da vina pe alții. Să te privești în oglindă și să accepți că viața ta e responsabilitatea ta.
Poate părea că părinții acceptă cu ușurință să te sprijine la nesfârșit, dar, în realitate, asta îi costă mult:
– renunță la propriile planuri și bucurii;
– trăiesc într-un stres constant pentru că se gândesc mereu „ce și cum să mai facă”, simțind că ești în continuare responsabilitatea lor și că trebuie să aibă grijă de tine ca de un copil. În plus, uneori se pot teme de reacțiile tale, de reproșurile, supărările sau izbucnirile tale atunci când nu fac după cum vrei tu;
– se pot simți împovărați emoțional, însă nu știu cum să se elibereze de această povară care nu le aparține;
– chiar dacă nu spun nimic, în interior pot simți frustrare, oboseală, neputință sau vinovăție.
În timp, relația poate deveni tensionată, iar dezechilibrele se amplifică. Printre nemulțumiri nespuse și limite nerespectate, dragostea este umbrită de „obligație” și de „trebuie să…”.
Când părintele renunță la a mai fi salvator, iar adultul renunță la a mai fi „copil”, relația poate deveni, în sfârșit, matură.
Dr. Ursula Sandner