Dacă în partea anterioară am vorbit despre semnele emoționale și comportamentale care indică faptul că relația a devenit toxică — lipsa respectului, controlul, critica, tensiunea continuă — în această parte vom analiza impactul mai profund al acestor dinamici asupra ta: cum ajungi să te schimbi, să te îndoiești de tine, să te pierzi treptat în relație.
Pentru că, în timp, toxicitatea nu se mai manifestă doar prin ceea ce face celălalt, ci și prin ceea ce începi tu să devii. Începi să taci, să te supui, să-ți ceri iertare pentru lucruri pentru care nu ești vinovat, îți pierzi curajul de a spune ce simți și nu mai trăiești cu adevărat, doar „supraviețuiești”.
Acestea sunt semnele dezechilibrului interior care nu se văd mereu din afară, dar care arată că relația a început să-ți modifice structura emoțională, stima de sine și modul în care te percepi.
Ignorarea nevoilor tale – un semn clar că ceva nu funcționează așa cum ar trebui în relație e atunci când lucrurile importante pentru tine sunt ignorate. Chiar dacă îți exprimi nevoile, ele sunt ignorate, dacă îți exprimi un disconfort, e trecut cu vederea. Iar tu ajungi să taci pentru că ai învățat că e mai simplu să eviți discuțiile, reproșurile și reacțiile celuilalt.
La început, faci asta ca să nu tensionezi și mai mult situația. Apoi, pentru că ți se pare că oricum nu are rost. Și, fără să-ți dai seama, începi să renunți la tine.
Lipsa grijii de sine – într-o relație toxică, începi să renunți la lucrurile care, altădată, îți făceau bine: la hobby-uri, la momentele în care aveai timp pentru tine, la lucrurile mici care te ajutau să te simți bine în pielea ta. Poate pentru că nu mai ai energie. Poate pentru că de fiecare dată când faci ceva doar pentru tine, urmează o reacție: o critică, o ironie, o observație subtilă care te face să te simți vinovat sau vinovată. Poate pentru că ai fost, încet-încet, convins sau convinsă că grija față de tine e un semn de egoism.
Când tot ce te definea devine „prea mult” pentru celălalt, când nu mai faci nimic pentru tine ca să nu deranjezi, nu mai e vorba de iubire, ci de control și de faptul că autonomia nu îți este respectată.
Teama de a spune adevărul tău – dacă știi că ceea ce spui va fi folosit împotriva ta, că vei fi judecat, interpretat greșit sau invalidat, începi să taci. Sau să spui doar jumătate din adevăr. Sau să spui ce se așteaptă să audă celălalt. Aici nu mai e vorba de lipsă de moralitate, ci de nevoia de protecție. Ascunzi adevărul pentru a evita tensiuni, reacții exagerate sau șantaje emoționale.
Pierderea identității– într-o relație toxică, ajungi, treptat, să nu te mai recunoști. Faci lucruri care nu te reprezintă, îți încalci valorile, spui „da” când simți să spui „nu”, te expui la situații sau persoane care îți provoacă disconfort, totul doar pentru a păstra liniștea sau a evita reacțiile celuilalt.
Pe măsură ce relația avansează, observi cum prioritățile tale dispar, cum timpul tău, alegerile tale și granițele tale devin negociabile, dar numai într-un singur sens – în favoarea celuilalt. Încet, fără să-ți dai seama, ajungi să trăiești după regulile altcuiva, să te conformezi permanent pentru a evita conflictele și te trezești trăind o viață în care tu nu mai ești prezent cu adevărat. Însă absența conflictelor nu înseamnă că există o armonie reală, iar liniștea obținută cu prețul renunțării la sine nu vine din iubire, ci din teamă.
Ți-ai însușit un rol disfuncțional – de exemplu, poate că ai învățat, încă din copilărie, că ești valoros dacă ai grijă de ceilalți, dacă îți asumi responsabilități care nu îți aparțin, dacă îi „repari” pe cei din jur. Și continui același scenariu și ca adult – te porți ca o mamă, un tată, un salvator, un partener „mai matur”, deși, în realitate, relația nu funcționează decât pentru că tu compensezi constant ce lipsește la celălalt, faci ceea ce celălalt refuză să facă.
Dar când doar unul își asumă și celălalt se complace, nu mai vorbim despre o relație matură. Întrebarea nu e doar dacă celălalt este dispus să se maturizeze și să-și asume responsabilitatea pentru sine. Întrebarea e și dacă tu ești pregătit să te oprești din a trăi pe pilot automat, într-un rol cu care te-ai obișnuit, dar care te limitează. Așa că, întreabă-te: „Ce rol joc eu în această relație? Cine m-a învățat să fiu așa? Și ce s-ar schimba dacă aș renunța la acest rol și m-aș alege pe mine?”.
Izolarea – în relațiile toxice, izolarea nu apare brusc, ci treptat. Atunci, când partenerul tău îți induce ideea că prietenii tăi nu te înțeleg, că familia te influențează negativ, că „voi doi” sunteți tot ce contează, e posibil să nu recunoști imediat pericolul, însă, în timp, devine tot mai clar că ceea ce trăiești nu este o apropiere mai mare față de partener, ci o formă de control.
Iubirea nu îți cere să renunți la relațiile care te susțin, nu te închide într-o bulă în care există doar cealaltă persoană și regulile ei. Izolarea este o strategie prin care celălalt vrea să-și exercite puterea asupra ta, nu o dovadă de afecțiune. Te îndepărtează de sprijinul care te-ar putea ajuta să vezi realitatea mai clar; te face să te îndoiești de percepțiile și emoțiile tale; te face să devii din ce în ce mai dependent de partenerul tău și poate duce la stări de apatie, anxietate sau depresie, chiar dacă nu știi exact „de ce”.
Frica de reacția celuilalt – dacă partenera ta sau partenerul tău este instabil emoțional, nu știi niciodată în ce stare îl vei găsi, deoarece stările i se schimbă brusc și fără motiv clar: de la liniște la furie, de la căldură la indiferență sau ostilitate. Poate într-o zi te laudă, iar în alta nu-i convine nimic din ce faci. Astfel de schimbări de dispoziție te țin într-o neliniște constantă. Aștepți mereu să „se întâmple ceva” și te întrebi frecvent: „Oare azi va fi bine?” „Oare ce-l deranjează acum?” „Ce ar trebui să evit ca să nu se enerveze?”. Devii atent sau atentă la orice detaliu, îți alegi cuvintele cu grijă, eviți discuțiile incomode. Nu mai e loc pentru sinceritate, pentru spontaneitate, pentru tine așa cum ești. Totul devine despre cum să eviți, să previi, să supraviețuiești. Iar când prezența celuilalt îți provoacă mai multă anxietate decât liniște, e momentul să te întrebi cât din ce trăiești e iubire și cât e, de fapt, teamă.
Învinovățire constantă – orice se întâmplă e vina ta. Dacă e tensionat sau tensionată, e pentru că „l-ai provocat”, dacă reacționează urât, „n-ai știut cum să-i vorbești”, dacă lucrurile nu merg bine, e pentru că „nu faci suficient”. Ajungi să te scuzi pentru lucruri pe care nu le-ai făcut, să îți ceri iertare pentru stările lui, pentru greșelile lui, pentru lipsurile lui. Și, cu timpul, începi să crezi că tu ești problema. Că meriți ce ți se întâmplă și că, dacă ai fi altfel, lucrurile ar merge mai bine. Însă atunci, când celălalt refuză să-și asume propria parte de responsabilitate, lasă toată greutatea relației pe umerii tăi. Dar într-o relație nu doar unul este vinovat, ci responsabilitatea se împarte la doi.
Resentimente – resentimentele reprezintă un semnal de alarmă care te avertizează că ceva nu este în regulă. Ele pot să apară atunci când simți că ai oferit prea mult, prea des, fără să ți se ofere nimic în schimb, fără ca nevoile tale să fie văzute sau respectate. Sau atunci când ai oferit din teamă, teama de a nu fi respins, teama de scandal, din obligație sau din obișnuință. Când ai tăcut prea mult timp, deși furia, frustrarea și nedreptatea începuseră să se acumuleze în interiorul tău. Când ai spus de prea multe ori „da”, deși tu îți doreai să spui „nu”.
Succesul tău devine o problemă pentru celălalt – un alt semn al unei relații toxice este faptul că partenera sau partenerul tău nu se bucură pentru reușitele tale, ci pare chiar deranjat sau intimidat de ele. Se închide, schimbă subiectul sau găsește imediat un motiv de îngrijorare. De exemplu, dacă ai fost promovat la serviciu, îți poate spune că: „Vei avea mai mult stres”, dacă începi un proiect nou, îți reamintește ce poate merge prost, dacă începi să-ți urmărești un vis, îți spune că ești naiv și că nu e realist. Poate că nu te atacă direct, dar entuziasmul tău e întâmpinat cu răceală. O astfel de atitudine te poate face să începi să te îndoiești de tine, să te întrebi dacă nu cumva e prea mult ce-ți dorești ori să te simți „vinovat” pentru realizările tale. Când celălalt se simte amenințat de evoluția ta, în loc de a se simți inspirat, problema nu e succesul tău, ci nesiguranța lui sau a ei.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Pericolul empatiei într-o relație toxică
Unii oameni știu exact ce să spună pentru a stârni empatia și compasiunea celorlalți. Se transformă în victime pentru a scăpa de responsabilitate. Găsesc justificări pentru comportamentele lor toxice.
Iar tu, dacă ești o persoană empatică, dacă ai tendința să ai mai multă grijă de alții decât de tine, să pui nevoile altora pe primul loc, poți ajunge în situația în care să renunți la tine, să te sacrifici, să accepți comportamentele disfuncționale ale celuilalt. Poate fi vorba și despre o nevoie a ta de a te simți indispensabil, de a simți că trebuie să „lupți” pentru iubirea ta, să faci eforturi, să te sacrifici.
Deși empatia și compasiunea sunt importante, la fel de important este să știi când să trasezi anumite limite, altfel ele nu vor reprezenta decât o formă de renunțare la sine, deghizată în iubire.
Faptul că cineva are anumite traume și răni emoționale nu îi justifică comportamentele distructive și lipsite de respect. Fiecare om este responsabil de alegerile și faptele sale, de ceea ce decide să hrănească în viața lui, de propria vindecare.
Poți să înțelegi prin ce a trecut cineva, însă fără a te lăsa atras în capcana salvatorului, fără să permiți ca tu să devii „sacul lui de box” sau persoana asupra căreia își varsă toate frustrările, furia ori suferința de demult.
E firesc să-ți pese, să vrei să fii acolo, dar nu e sănătos să te pierzi pe tine în timp ce încerci să-l salvezi pe celălalt. Poți să fii empatic și, în același timp, să spui: „Până aici. Asta nu mai accept.” Acest lucru nu înseamnă că ești „rău”, ci că înveți să te protejezi.
Dacă ești prins într-o astfel de dinamică, dă-ți seama că nu te vei elibera dacă îi justifici comportamentul, spunând că: „Nu a știut mai bine” sau „A avut o copilărie grea”. Nu va fi mai bine dacă vei continua să te trădezi pe tine pentru a-l „proteja” pe celălalt. Și de ce anume să-l protejezi? De consecințele propriilor acțiuni? De responsabilitatea de a-și recunoaște rănile și de a nu le mai proiecta asupra altora?
Nu e nevoie să devii „dușmanul” celuilalt ca să înveți să te protejezi, să devii indiferent, rece sau chiar crud, e nevoie doar să spui: „Nu mai e treaba mea să port în spate rănile, suferințele și bagajul tău emoțional”.
Nu ești nici terapeutul, nici salvatorul celuilalt, ci ești un om care merită o relație sănătoasă, iar dacă o relație îți cere să renunți constant la tine, la nevoile și demnitatea ta, atunci nu mai vorbim despre iubire, ci despre un șir nesfârșit de compromisuri care îți face rău pe termen lung.
În partea a patra a acestui articol vom discuta despre motivele pentru care oamenii rămân în relații toxice sau abuzive, în ciuda faptului că știu că acest lucru le face rău. Pe curând!
Dr. Ursula Sandner