Cum recunoști o familie disfuncțională?

Familia ar fi normal să fie acel spațiu în care să ne simțim bine, valorizați, prețuiți, respectați, unde să ne putem simți „acasă”; să reprezinte acel mediu unde să ne simțim în siguranță atât din punct de vedere fizic cât și emoțional, unde să existe respect față de intimitatea și limitele fiecărui membru, unde putem să ne exprimăm pe sine și putem să ne exprimăm emoțiile fără să fim criticați sau pedepsiți pentru asta.

Familia ar fi normal să fie acel spațiu unde să ne simțim liberi, să ne dezvoltăm și să creștem, să facem schimbări dacă asta ne dorim, fără a fi etichetați și fără a ne simți constrânși să corespundem celorlalți. Normal ar fi ca pe cei apropiați nouă să îi tratăm cel mai frumos, să ne împărtășim reciproc afecțiunea, grija, atenția și iubirea. Însă, în multe cazuri, se întâmplă exact pe dos.

O familie funcțională nu este o familie perfectă, însă oferă premisele unei conviețuiri sănătoase și unei dezvoltări armonioase - partenerii nu se ascund unul de celălalt, își comunică nevoile, dorințele și sentimentele, se simt în siguranță exprimându-și emoțiile, nu fug de probleme, nu ascund „mizeria” sub covor și dau dovadă de responsabilitate și asumare. Copiii sunt încurajați să-și dezvolte autonomia și independența, să exploreze, să gândească cu mintea lor proprie. Sunt respectați și prețuiți pentru ceea ce sunt ei și nu li se impun anumite roluri.

Într-o familie disfuncțională relațiile dintre părinți și copii sunt mai mereu tensionate, planează o atmosferă de nesiguranță și teamă, părinții pot fi prea regizi și inflexibili ori prea nepăsători și indiferenți; putem întâlni  abuz (fizic, psihic, emoțional, sexual, economic), critică permanentă, neglijare, lipsă de suport emoțional și de empatie, adicții, o boală psihică gravă, control, privarea de libertate, dependență, codependență ș.a.m.d.

O familie disfuncțională este, așadar, o familie unde funcționarea normală a membrilor acesteia este afectată de o serie de probleme și comportamente negative precum cele enumerate mai sus. În cele ce urmează vom dezvolta, așadar, caracteristicile familiei disfuncționale.

Așteptări nerealiste - părinții au așteptări nerealiste în privința copiilor, își doresc să facă ceea ce nu au reușit ei să realizeze în viață sau le impun un anumit drum (o anumită școală, carieră); îi presează să obțină rezultate cât mai înalte sau pur și simplu nu acceptă greșelile. Oricât ar încerca copiii să-și mulțumească părinții, senzația este că aceștia nu vor fi niciodată mulțumiți; oricât s-ar strădui să le facă pe plac, parcă niciodată nu este suficient.

Posesivitate și control - unii părinți își trateză copiii ca pe niște proprietăți private, nu ca pe niște ființe de sine stătătoare care au aspirații, dorințe sau gânduri proprii. Sunt deranjați de multe dintre relațiile pe care copiii le au sau dacă aceștia preferă să petreacă timp cu prietenii. Posesivitatea, controlul și gelozia devin problematice și atunci când sunt manifestate față de partener, deoarece să nu uităm că, în primul rând, copiii învață despre iubire și relații de la părinții lor.

Lipsă de sprijin - într-o familie disfuncțională părinții nu le oferă copiilor sprijinul de care au nevoie. Aceștia se simt privați de afecțiune, de înțelegere, se retrag în cochilia lor sau ajung să se izoleze. Se simt singuri și devin temători.

Abuz - există abuz emoțional ( https://www.ursula-sandner.com/abuzul-emotional/ ), fizic, psihic, emoțional, sexual sau economic față de copii sau față de partener.

Nesiguranță și frică - într-o familie disfuncțională atmosfera este apăsătoare și planează nesiguranța și teama. Părinții pot avea tot felul de ieșiri sau crize nervoase, pot fi imprevizibili, schimbători, pot reacționa complet diferit în fața aceluiași tip de situație. Copiii se tem de ce ar putea să se mai întâmple, se tem de reacțiile părinților deoarece nu pot fi niciodată siguri de felul în care aceștia vor reacționa față de ei și comportamentele lor, se tem pentru siguranța lor (sau a unuia dintre părinți, când celălalt se comportă cu agresivitate).

Lipsa granițelor și a limitelor - părinții vor să știe ce se întâmplă în viața copiilor lor, însă într-o familie disfuncțională, copilul, pe măsură ce crește, își simte spațiul personal din ce în ce mai invadat. Părintele se simte îndreptățit să știe absolut totul, adică mai mult decât este necesar, să controleze și să monitorizeze fiecare mișcare. Copiii au dreptul la inimitatea lor, mai ales pe măsură ce cresc. Această încălcare a granițelor se întâmplă și în cazul partenerilor, și putem vorbi aici de urmări, microfoane, căutat în telefon, solicitarea parolelor de e-mail, de Facebook ș.a.m.d. Partenerul care efectiv invadează intimitatea celuilalt va spune „dacă nu ai nimic de ascuns, îmi vei spune, îmi vei arăta...”. Problema din start se pune greșit -  „dacă tu ai încredere în mine, nu mă vei urmări și nu-mi vei monitoriza fiecare mișcare. Am dreptul la intimitate și am dreptul ca, de exemplu, discuțiile cu apropiații să rămână între noi. Am dreptul să mă întâlnesc cu o prietenă sau cu colegii fără să mă acuzi de infidelitate sau de intenții ascunse...”. Alte exemple de încălcare a limitelor sunt: tu refuzi să faci ceva ce își dorește celălalt, însă acesta insistă, te constrânge, încearcă să te facă să te simți vinovat sau pur și simplu nu acceptă un refuz; spui că ai nevoie de un anumit timp pentru tine, însă celălalt nu respectă decizia ta de a petrece acele ore așa cum îți dorești - brusc apar situații neprevăzute, stabilește planuri care te implică și pe tine fără a te fi consultat înainte, te agasează cu fel și fel de nevoi sau pretenții, se supără dacă nu faci ca el; nu vrei să vorbești în acele momente despre un anumit subiect, însă celălalt insistă ori chiar pornește un scandal din această cauză.

O proastă comunicare - într-o familie disfuncțională persoanele nu spun ce au de spus, refuză comunicarea, nu ascultă cu adevărat ce au de zis ceilalți, ci mai degrabă așteaptă să se lege de ceva pentru a face reproșuri sau a întoarce situația în favoarea lor, nu-și confruntă problemele, ci se plâng la alții și devin pasiv-agresivi și răzbunători, se jignesc, se învinovățesc reciproc, nu caută soluții, ci mai degrabă se luptă în orgolii, se manipulează și se șantajează emoțional.

Tipuri de familii disfuncționale

Familiile unde conflictele și scandalurile sunt la ordinea zilei - părinții se ceartă între ei, există abuz fizic sau emoțional, copiii sunt agresați, li se impun reguli rigide, sunt pedepsiți abuziv, trăiesc în frică și se supun din cauza fricii, ajung să manifeste anxietate, depresie, își pierd încrederea în sine, se autodevalorizează.

Familiile unde unul dintre părinți (sau chiar ambii) suferă de o formă de dependență (alcool, droguri, jocuri de noroc) sau de o boală fizică sau psihică gravă – în acest caz copiii ajung să preia sarcinile părinților, sarcini care îi supraresponsabilizează dar și vulnerabilizează în același timp deoarece nu au maturitatea necesară de a prelua rolul de părinți pentru propriii lor părinți.

Familiile unde nu există reguli, unde copiii sunt lăsați „de capul lor” ori sunt neglijați, unde se întâmplă frecvent ca frații mai mari să trebuiască să aibă grijă de cei mici, unde părinții sunt prea ocupați, indisponibili sau nepăsători. Copiii au dificultăți în a respecta limitele și granițele celor din jur și în a-și impune propriile limite, în a fi disciplinați și organizați.

Familiile unde unul dintre părinți (de obicei tatăl) este persoana care „conduce”. Vorbim despre bărbați dominatori, agresivi, care își aleg de obicei partenere slabe, dependente de ei, care nu au voie să le iasă din cuvânt și care trebuie să le satisfacă toate capriciile. Față de copii manifestă aceeași atitudine dominatoare, agresivă sau chiar indiferentă – nu se implică în creșterea lor, însă de obicei au pretenții și așteptări nerealiste; copiii reprezintă extensii ale lor - succesele  lor devin motive de mândrie în fața altora, însă dacă copilul „greșește” sau nu corespunde așteptărilor este renegat fără scrupule: „m-ai făcut de rușine”, „nu așa te-am crescut” etc.

Familiile „perfecte”, adică acele familii care fac orice pentru a păstra aparențele, care pozează în familii fericite și desăvârșite, însă în spatele ușilor închise se comportă ca niște străini care, din punct de vedere emoțional, sunt extrem de departe unii de ceilalți. Parteneri care sunt extrem de afectuoși în public, ca nu cumva să-și dea lumea seama cât de mult au ajuns să se urască, care sunt deosebit de atenți și răbdători cu copiii lor (tot în public), pentru a masca lipsa de implicare emoțională. Din exterior par a fi cei mai fericiți oameni și cu greu cineva ar putea suspecta răceala și lipsa de sprijin, empatie sau acceptare ce caracterizează dinamica lor familială.

Familiile unde părinții nu reușesc să satisfacă nevoile primare ale copiilor – nu le oferă hrană sau îngrijire adecvată, nu se ocupă de educația lor, nu le oferă sprijin emoțional, îi neglijează sau îi maltratează. În această categorie putem încadra și acei părinți care își exploatează copiii, nu le permit să meargă la școală pentru a-i trimite la muncă sau se folosesc de ei pentru satisfacerea propriilor nevoi (un exemplu mai puțin dramatic, însă la fel de nociv este acela când părinții își tratează copiii ca și cum scopul lor ar fi să-i protejeze/menajeze, să-i învesealească când sunt triști, să-i consoleze când sunt îngrijorați – își expun problemele lor de adulți și chiar așteaptă soluții din partea copiilor sau se așteaptă ca aceștia să se plieze pe nevoile lor, când în mod obișnuit ar trebui să fie invers, deoarece un copil nu are maturitatea necesară de a prelua problemele adultului și a le rezolva și nici nu este normal ca rolurile să se inverseze).

Copiii care cresc în familii disfuncționale pot ajunge să-și piardă încrederea în sine și în ceilalți, să dezvolte diverse tulburări psihosomatice și emoționale, să creadă că nevoile lor nu sunt importante sau că e greșit să-ți exprimi nevoile, dorințele sau nemulțumirile, să își formeze o imagine negativă despre sine, ca și cum ar fi „defecți” sau nevaloroși; pot ajunge la rândul lor abuzatori ori „salvatori” care se simt responsabili pentru alții, ignorându-și propriile nevoi și devalorizându-se pe sine; pot dezvolta sentimente de rușine sau vină nevrotică, pot deveni perfecționiști, pot ajunge să facă mari sacrificii pentru a le face altora pe plac din teama de a nu fi respinși sau abandonați, pot dezvolta un sentiment de „vid interior” care îi poate face să intre în relații toxice deoarece tânjesc după afecțiune și le este foarte teamă de singurătate.  Alte efecte pot fi: evitarea confruntărilor, teama de schimbare, de experiențe noi, dezvoltarea dependențelor, critic interior punitiv, simț al identității confuz.

Pentru a putea face față climatului familial toxic, copiii pot îmbrățișa anumite roluri, care sunt, de fapt, mecanisme de apărare. Astfel de roluri sunt:

„Copilul responsabil” - adică acel copil care, pentru a compensa lipsa de responsabilitate a părinților, învață de timpuriu să se descurce de unul singur. Este mai matur decât alți copii de vârsta lui, ambițios, perseverent, încercând să se comporte complet diferit față de cum se comportă părinții săi. Este supraresponsabilizat și chiar dacă pare a se descurca de minune cu toate, în interiorul său suferă, însă nu lasă să se vadă acest lucru.

„Oaia neagră” - este acel copil care se revoltă, refuză să se conformeze, „face prostii” sau are chiar atitudini antisociale ca încercare de atragere a atenției, de ventilare a furiei și tristeții acumulate. Ulterior poate alege o cale „neortodoxă” care poate începe cu fuga de acasă, abandonul școlar, comportamente periculoase, acte antisociale.

„Visătorul” - este copilul care se afundă în reverii și visare, își creează o lume a sa proprie, petrece mult timp în solitudine, este timid și închis în sine și, privit din exterior, pare un copil cuminte, bine educat și la locul lui. În această situație, pentru alții ar putea fi destul de greu să-și dea seama de dificultățile prin care trece în familia sa.

„Copilul invizibil” - poate fi similar cu „visătorul” - este copilul care se sustrage din fața realității și care, pentru a se proteja, încearcă să treacă neobservat în familia sa. Nu răspunde, nu confruntă, nu se exprimă pe sine, nu are opinii proprii. Într-un fel, neagă realitatea sau se preface că situația nu este atât de gravă. E ca și cum dacă ignoră și este ignorat, problemele dispar și în sfârșit poate trăi liniștit.

„Măscăriciul” - este acel copil care încearcă să facă pe clovnul în speranța că în acest fel apele se vor calma, spiritele se vor detensiona și certurile vor lua sfârșit. Face năzbâtii și prostioare în încercarea de a-și binedispune sau consola părinții, însă în spatele acestei aparente bunedispoziții se ascund, de cele mai multe ori, anxietate și tristețe. Se folosește de umor sau glume pentru a distrage celorlalți atenția de la probleme sau pentru a se proteja pe sine în acest fel.

Ce se poate face?

Dacă ai crescut într-o familie disfuncțională este posibil ca încă să te mai confrunți cu efectele sale. Chiar și acum poate că ai dificultăți în relațiile cu părinții tăi și simți că te tratează în continuare ca pe un copil care trebuie să li se supună. În încercarea de vindecare și schimbare este important să-ți amintești că nu poți modifica trecutul și că nu-ți poți schimba părinții - este foarte posibil ca ei să fi rămas la fel și disfuncționalitatea să persiste și acum. Ceea ce poți să faci este să să te raportezi la ei și la ce s-a întâmplat din perspectiva unui adult, adică să nu-i mai privești prin ochii unui copil speriat, ci prin ochii unui adult care are acum în mâinile sale toată puterea care, cel mai probabil, i-a lipsit în copilărie.

Uneori cel mai înțelept lucru este să păstrezi o anumită distanță față de persoanele care te-au rănit, tocmai pentru că unele relații nu pot fi reparate. Dacă ai încercat acest lucru, însă nimic nu s-a schimbat, poate că este timpul să îți direcționezi acea energie înspre bunăstarea ta și să-ți construiești relații sănătoase și satisfăcătoare cu persoane care te respectă, te apreciază și te iubesc.

Nu trebuie să acceptăm și să permitem orice doar pentru că cineva este parte din familia noastră. Este de datoria noastră să ne impunem limitele și granițele de interacțiune. Dacă reușim să-i iertăm pe cei care ne-au greșit, vom face acest lucru în primul rând pentru noi, pentru că în acest fel vom accepta și ne vom elibera de trecut, însă asta nu înseamnă că le vom permite să se comporte la fel cu noi în continuare.

În loc de a rămâne blocați în trecut și a ne măcina din cauza celor întâmplate, ori a ne consuma energia acceptând în viața noastră persoane toxice, mai bine ne-am focaliza pe prezentul și pe viitorul nostru și am încerca să ne construim viața visurilor noastre.

Am venit pe această lume ca să ne bucurăm de viață și de tot ce are ea să ne ofere, astfel încât cea mai bună manieră de vindecare și evoluție chiar aceasta poate fi – să conștientizăm că fericirea și succesul depind acum de noi, să ne dăm voie să visăm, să ne facem obiective și planuri și să le urmăm cu încredere.

Dr. Ursula Sandner

 

3 comentarii pentru “Cum recunoști o familie disfuncțională?

  1. Chiar imi place si am citit cu mare atentie toate articolele acestea . Si nu pot decat sa ma bucur ca putem comunica in continuare.
    Cu multa stima si respect , Lucian !

  2. Mult timp mi am reprosat ca nu am avut puterea la acel moment de a alege corect partenerul de viata dar parintii mei au „lucrat” constant si cu sarg in a ma transforma in salvatorul lor si al altora.Asa isi doreau ei sa fiu puternica…mi a trebuit timp si situatii la capatul puterilor sa inteleg ca am dreptul sa fiu in regula cu mine…si ca asta nu se cheama egoism.
    Mulumesc,esti minunata!

  3. Citind acest articol parcă ma caracterizeaza fiecare caracteristica din toate tipurile de familie disfunctionala. În afara faptului ca nu am fost privata de mancare ,haine si un cuibusor cald unde să dorm , cred că au cam fost de toate in familia in care am crescut. Acestea însă ma urmaresc chiar şi acum din pacate, si este foarte grea schimbarea, dar nu imposibila deşi cred că iți ia cam toată viața. Îmi e greu să mă detases de parinții mei deoarece le ştiu istoria vieții lor, nici ei nu au dus o viața frumoasă, ci amandoi provin din familii disfunctionale. Acest fapt nu este o scuză, dar se spune ca un parinte face tot ce crede că este mai bine pt. copilul lor. Atât au fost parinții mei capabili să-mi transmita din propriile lor experiențe. Cred că au fost in mare parte inconstienti. Totuşi îmi e milă de ei şi de mine in acelaşi timp, asta nu înseamnă că ma simt o victima. Nu, sunt constienta ca depinde doar de mine să mă schimb, deşi este al naibi de greu, nu voi renunța să mă indrept spre idealul pe care mi l-am format încă din copilaria suferindă. Însă observ acum, locuind cu mama, adeseori mă trezesc intr-o discuție in care ne contrazicem, iar atitudine mea față de mama mea este exact aceasi pe care a avut-o ea pe toată perioada copilariei mele. Trist este că am luat şi din atitudinea tatalui meu care era foarte violent, si la propriu, si la figurat. Sunt rezultatul a ceea ce am vazut si am trait, încă anumite defecte de comportament le mai am, şi al naibi că încă cred că sunt corecte si cred în ele, după care parcă mă transform dintr-un monstru şi am regrete, imi pare rău, imi cer scuze, după care incerc atât mie cât şi celui „agresat”, cauza reactiei mele. Vreau să precizez ca nu am batut in viața mea pe nimeni! :) – :(

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *