Există multe femei, dar și bărbați, care se află într-o permanentă confuzie legată de statusul lor relațional. Cunosc pe cineva, poate că au petrecut deja mult timp împreună, au făcut fel și fel de activități comune, și-au făcut planuri sau au visat cu ochii deschiși, mai în glumă, mai în serios, la un viitor comun. Însă, în ciuda acestei apropieri, în ciuda semnelor de afecțiune mai frecvente sau mai puțin frecvente, în ciuda planurilor sau promisiunilor, planează asupra lor o confuzie referitoare la ideea „suntem sau nu împreună cu adevărat?”, „avem sau nu avem o relație serioasă?”, „ne îndreptăm sau nu către un viitor comun?”.
Desigur că fiecare știe cel mai bine pentru el ce înseamnă o relație serioasă, „adevărată” și care sunt dovezile care să îi arate că sunt implicați într-o astfel de relație sau, mai bine zis, că și partenerul lor este implicat. Și spun asta deoarece sunt cazuri în care unul dintre parteneri doar se hrănește cu iluzia unei relații, se autoamăgește că lucrurile merg în direcția dorită sau promisă, pe când celălalt este mai degrabă dezinteresat, neimplicat, depune un minim efort doar pentru a menține vie acea interacțiune, pentru că îi este ok sau confortabil așa și pentru că în schimbul acelui minim efort primește o serie de beneficii care îi satisfac fie orgoliul, fie alt gen de nevoi.
În cazul partenerului implicat care se agață de promisiuni, de bucuriile sau plăcerile pe care i le oferă relaționarea, de sentimentele intense de atracție sexuală sau de exaltarea pe care i-o oferă această nouă interacțiune apare nevoia de a consolida relația, nevoia de mai mult. În acest caz, pot apărea presiuni asupra celuilalt, nevoia de confirmări, de asigurări, nevoia de a grăbi lucrurile sau a le ghida spre un făgaș imperativ dorit. Partenerul neimplicat, pentru că are totuși anumite beneficii din acea relație, fie ele și de natură pur egoistă, poate să-l amăgească în continuare pe celălalt pentru a continua povestea, deși nu are niciun gând să ducă relația la nivelul următor.
Această amăgire de care vorbesc nu este una neapărat machiavelică, ci este vorba despre faptul că oamenii, în general, își urmăresc interesele și este de responsabilitatea noastră dacă acceptăm sau nu felul în care ei vin înspre noi.
Dacă te afli într-o astfel de relație, unde simți că ceva nu e în regulă, unde mereu ai dubii și o stare de confuzie, unde uneori crezi că ți se pare, că ești „nebun”, iar alteori te simți vinovat pentru că ai putut gândi așa, că ai pus la îndoială intențiile partenerului tău, focalizează-te în primul rând pe fapte, iar apoi pe vorbe, promisiuni ori planuri incerte de viitor. Ascultă-ți intuiția și vocea interioară, observă cum te simți când gândești un lucru sau altul, ce își spun senzațiile din corpul tău despre un anumit fapt, despre anumite vorbe pe care el sau ea ți le spune. În general, primul instinct este cel corect, iar ce vine după se continuă, de regulă, într-o serie de raționalizări și justificări pentru a menține vie povestea pe care dorești să o transformi în realitate. Practic, ajungi să te minți pe tine pentru că nu ești dispus să renunți la așteptări, de multe ori, nerealiste.
Dacă un om te place, știi. Dacă nu te place cu adevărat ori dacă există o discrepanță între faptele și vorbele sale, între realitate și povestea în care el încearcă să te prindă, începi să devii confuz. Un om căruia îi pasă de tine, care este interesat sincer să te cunoască în toată complexitatea ta, nu te va atrage în jocuri psihologice, nu va face din tine un „obiect” de amuzament și nici nu te va privi ca pe o rezervă în caz de plictiseală ori alte ocupații mai interesante, ci va încerca să îți capteze atenția și va dori să fie atent cu tine, va fi dispus să facă eforturi pentru a ajunge să te cunoască, pentru a relaționa cu tine, va fi curios în ceea ce te privește, această curiozitate depășind, desigur, latura sexuală.
Când vorbesc despre eforturi, nu mă refer nici la sacrificii, nici la compromisuri. Nu mă refer la ceva ce aduce cu o corvoadă, ci, dimpotrivă, mă refer la un interes sincer care se manifestă prin a face cu plăcere, prin a arăta și manifesta în exterior ceea ce există deja în interior, iar când în interior există deja ceva frumos și autentic, a face nu mai este resimțit ca ceva greu și dificil – obstacolele nu mai par a fi chiar obstacole, se găsește timp, se găsește energie, se găsește dorință și disponibilitate.
Un om care e cu tine din cu totul alte motive, va avea atenția mereu îndreptată asupra sa, tu fiind mai degrabă un „instrument” prin care el își satisface anumite nevoi sau dorințe egoiste. Nu va fi interesat să asculte și partea de poveste, ceea ce tu îți dorești, ceea ce e sau nu ok pentru tine, dimpotrivă, îți va invalida sentimentele, te va face să te simți prost ori să te rușinezi cu ele, să-ți pui la îndoială adevărul interior. Te vei simți „nevăzut”, „neascultat”, vei simți că nu contezi. Dacă asta simți, învață să ai încredere în simțurile tale.
Într-o relație de acest tip, apar frecvent multe probleme, unele peste altele – tot timpul intervine ceva mai mult sau mai puțin neprevăzut, planurile sunt anulate pe ultima sută de metri chiar, apar dureri de cap și de stomac din senin ori alt gen de situații care transformă întâlnirile în diamante rare, greu de obținut. Promisiunile sunt mai degrabă încălcate, însă de fiecare dată există o scuză „plauzibilă”. Însă aceste probleme dispar ca prin minune când apar în prim-plan nevoile și dorințele lui sau ei și reapar când sunt exprimate nevoile sau dorințele tale. Desigur că într-o relație pot apărea și astfel de situații, nu ne putem aștepta să fie totul perfect, însă ele nu reprezintă normalitatea sau „obișnuința”, ci excepția. Și, în general, partenerul nu se simte exclus, nu se simte dat la o parte, nu se simte neprețuit. Într-o relație în care există implicare din ambele părți, atunci când unul dintre parteneri are anumite probleme, este firesc să-și dedice mai mult timp pentru a le rezolva, însă acest lucru nu îl „anulează” pe celălalt partener.
Într-o relație în care el sau ea nu dorește să se implice, nici nu va exista autodezvăluire. Prin autodezvăluire ne deschidem și ne arătăm în fața celuilalt, îi împărtășim lucruri despre noi, mai mult sau mai puțin personale (în funcție de cât de evoluată este relația), în orice caz, dorim să-i povestim celuilalt chestiuni mărunte, mai puțin mărunte sau chestiuni importante, mai puțin importante. Nu există acel sentiment de „ascundere”, ca și cum celălalt ar fi mai mereu secretos sau misterios, ca și cum ne-ar ascunde ceva.
Și de ce, oare, stau oamenii în astfel de relații, în ciuda faptului că nu se implică sau că nu iubesc?
- pentru sprijin emoțional ori de altă natură – există multe persoane care deși au ajuns la vârsta adultă, trăiesc asemeni unor copii – nu își asumă responsabilitatea pentru viața lor și atunci încearcă să o plaseze pe umerii altora; nu se pot gestiona pe sine ori nu își pot gestiona propriile stări și au nevoie de alții să-i facă să se simtă bine, să-i liniștească, să-i înfrâneze, să-i tempereze;
- pentru beneficii materiale – neasumarea responsabilității pentru propria bunăstare financiară poate fi un semn al unei structuri interioare imature – ca și în cazul de sus, vorbim despre nevoia de a fi luați în gijă de alții;
- pentru că le este ok așa, însă nu vor să își asume relația deoarece speră că vor găsi ceva mai bun - e ca și cum ar lăsa o portiță deschisă în cazul în care va apărea o persoană pe care să o placă mai mult ori care să le ofere mai mult;
- pentru sex ori pentru orice alte oportunități, beneficii sau lucruri pot primi – cel implicat oferă și tot oferă în speranța că în acest fel îl va cuceri pe celălalt, iar celălalt, pus față în față cu oferta variată de „daruri”, acceptă, de ce nu, însă acest lucru nu este nici pe departe o garanție că celălalt ne va iubi sau aprecia – o persoană ne place sau nu, ne admiră sau nu, ne prețuiește sau nu, dar nu îl putem „mitui” sau persuada să simtă ceea ce nu simte, de fapt, și nici nu ar trebui ca iubirea să reprezinte un astfel de târg.
Tot ceea ce îi oferim celuilalt și tot ceea ce ne oferă el nouă vine firesc ca o consecință a sentimentelor frumoase pe care ni le poartă, nu ca o condiție pentru a ne purta acele sentimente. Desigur că multe persoane speră că își pot schimba partenerul, că pot trezi în el și iubire, și considerație, că îl pot face să îi pese dacă se sacrifică ori fac compromisuri. Însă, în realitate, efectul este exact opus. O relație de cuplu nu ar trebui să reprezinte o serie de compromisuri ori sacrificii, o serie de frustrări sau o serie de eforturi colosale prin care încercăm să-l facem pe celălalt să ne vadă, să ne audă, să țină cont de noi, deoarece dorința de a-l vedea, a-l auzi și a ține cont de celălalt reprezintă, de fapt, baza pe care acea relație se construiește ulterior, iar când aceasta lipsește de la început... ei, bine... tot ceea ce urmează este mai mult sau mai puțin forțat, mai mult sau mai puțin dureros sau dificil;
- pentru că le este teamă de angajament – frica de angajament poate fi sinonimă cu frica de implicare – când mă refer la angajament, nu mă refer neapărat la promisiuni ori jurăminte, ci mă refer la dorința autentică de a fi parte din acea relație și a-i construi împreună ritmul, în acord cu dorințele și schimbările prin care trece fiecare partener în drumul lui prin viață. Această frică de implicare, de autodezvăluire, de a oferi și a fi dispus să accepți ceea ce ți se oferă își are rădăcinile, de multe ori, în traume sau răni nevindecate.
Procesul de vindecare este unul individual, personal (chiar dacă în acest timp cerem și primim ajutor din exterior), iar dacă o persoană nu s-a aplecat asupra „umbrelor” sale pentru a le accepta și integra, pentru a face puțină lumină în interiorul său, va avea tendința să respingă orice tentativă a altcuiva de a se apropia, pentru că, la un anumit nivel, îi va fi teamă că acel cineva va descoperi toate acele umbre de care el însuși se teme și pe care le consideră indezirabile sau chiar respingătoare.
Pe de altă parte, lipsa dorinței de implicare poate veni tocmai din faptul că persoana respectivă nu reușește să acceseze în interiorul său (tocmai din cauza acelor răni sau tipare disfuncționale de gândire și comportament preluate, poate, de la părinții săi) un model care să-i permită acel gen de implicare, pentru că nu dispune de un astfel de model. Poate că modelul său este unul bazat pe convingeri precum „nu poți avea încredere în nimeni”, „toată lumea te trădează mai devreme sau mai târziu”, „nu există sentimente sau intenții sincere, ci doar interes perfid”, „dacă te implici, vei avea numai de suferit” ș.a.m.d
Și de ce, oare, accepți tu o astfel de relație cu un partener care este mai degrabă indisponibil din toate punctele de vedere?
- pentru că nu ai încredere în tine, pentru că în interiorul tău există o credință de bază care îți spune că nu meriți, că nu poți mai mult, pentru că ai senzația că trebuie să te străduiești din greu și să faci diferite compromisuri ori sacrificii pentru a merita să fii iubit, pentru a câștiga iubirea altora, ca și cum ar trebui să dovedești că ești un om bun, ca și cum valoarea ta interioară ar fi condiționată de toate aceste demonstrații și încercări de a le face altora pe plac;
- pentru că îți este teamă de singurătate, pentru că, poate, crezi că e mai bine să fii într-o relație toxică decât să nu fii în nicio relație, pentru că te lași influențat de vorbele celor din jurul tău, nefericiți la rândul lor, însă care preamăresc sacrificiile și suferința, deoarece acestea au devenit normalitatea lor, pentru că îți dorești foarte mult o familie a ta (care poate fi de fapt un substitut al neîmplinirilor din copilărie, ca și cum ai încerca să repari neputințele de atunci ori să te vindeci prin propriii copii) și, cumva, ai face orice și ai trece peste orice să-ți vezi acest vis împlinit ș.a.m.d.;
- pentru că repeți un tipar cu care ești obișnuit, pentru că inconștient cauți modelul tatălui sau mamei tale care erau și ei, indisponibili la rândul lor, așa cum este și partenerul actual – este ca și cum ai încerca să obții de la partenerul tău ceea ce nu ai putut simți în copilărie – afecțiune, atenție, sentimentul de a te simți important, că și tu contezi – practic, îți readuci în viața ta prezentă o copie a tatălui (sau mamei tale) pentru „a-l repara”, pentru a îndrepta lucrurile, pentru a rescrie o poveste dureroasă – speri că prin sacrificiile tale, că dacă vei face mai mult și mai mult, „tatăl” tău (partenerul) te va vedea și în sfârșit te va îmbrățișa și își va îndrepta greșelile.
Tu însuți ai anumite răni nevindecate, pentru că există în interiorul tău un copil rănit și nealinat care are nevoie de siguranță și protecție, de validări și aprecieri pe care se străduiește să le obțină de la alții, conformându-se și făcându-le pe plac, acceptând abuzuri așa cum, poate, erai nevoit să înduri în copilărie.
-pentru că există o anumită componentă masochistă în personalitatea ta care își are rădăcinile tot în anumite experiențe dureroase timpurii și în credințe precum „nu sunt valoros”, „nu merit”. La un anumit nivel, a accepta o relație cu o persoană indisponibilă, absentă, poate fi o manieră prin care te pedepsești pe tine pentru orice crezi tu că ar fi în neregulă cu tine. Acest mecanism este cu atât mai pronunțat cu cât simțeai că părinții tăi te pedepsesc nu pentru acțiunile tale, ci pentru ceea ce erai tu – erai jignit, umilit, maltratat, abuzat în mod constant.
Din păcate, majoritatea oamenilor cresc în familii disfuncționale și preiau modelele de relaționare ale părinților sau ajung să-și formeze anumite credințe nocive despre sine sau despre lume care îi împiedică să-și dezvolte la maturitate relații sănătoase și armonioase. De aceea este atât de important ca fiecare dintre noi să treacă printr-un proces de vindecare și dezvoltare personală în care să identifice și să se elibereze de tiparele toxice, de credințele limitative, de rănile emoționale pe care le-a acumulat de-a lungul timpului.
Relațiile sănătoase și armonioase sunt formate din oameni sănătoși și în armonie cu ei înșiși. Desigur că nu există relații perfecte, însă cu siguranță șansele noastre de a avea o relație care să ne desăvârșească fericirea cresc cu cât suntem din ce în ce mai bine cu noi înșine, mai asumați și mai conștienți atât de propriul „bagaj” emoțional, cât și de calitățile noastre.
Dr. Ursula Sandner
Imi place cum expuneti problemele. M-as bucura sa imi permiteti sa va prezint problema mea, de suflet. Credeti ca se poate? Pt mine conteaza parerea dvs. Cu stimă, prof. Dița
Adevarat. Bun articol! Din pacate, cei echilibrati, armoniosi, provenind din familii sanatoase sunt mai putini decat cei proveniti din familii disfunctionale.
Mulțumesc mult pentru tot ceea ce scrieți.
E într-un fel exprimarea profesionista a tot ceea ce trăiesc. Recunosc că e așa, știu, dar?
Ceva mă ține încă acolo. Nu mai vreau să dovedesc nimic în relația noastră. Am obosit, nu mai doresc să fac eforturi pentru a demonstra nimic sau pentru a primi afecțiuniea așteptată. Dar nu ies din relație. Am ajuns într-un moment în care fiecare are viața lui și viața de părinte. Ne achitam de responsabilități și nu ne mai dorim nimic pentru noi, noi împreună. Chiar mi s-ar părea ciudată o apropiere fizică după atâta timp.
Cât de nociv e că rămân în relația asta? Mi-e frica de altceva? Deja am convingerea că nu există nimic mai bun?
Nu îmi place că rămân aici din diverse motive dar mă apreciez că am făcut schimbari.
Lucrez la stima de sine. Și la încrederea de sine.
Mulțumesc mult și apreciez tot ce faceți