Tulburarea de personalitate de tip paranoid

paranoidPrincipala caracteristică a acestei tulburări de personalitate este reprezentată de un pattern de neîncredere și suspiciune față de alții ale căror intenții sunt interpretate ca fiind răuvoitoare, indiferent de dovezile care le-ar putea demonta aceste suspiciuni.

O persoană suspicioasă nu va fi convinsă să își abandoneze suspiciunea, ba dimpotrivă, atunci când i se vor aduce argumente raționale, va încerca să găsească în ele anumite aspecte care să îi confirme punctul de vedere inițial. Va elimina ceea ce nu este relevant pentru presupunerile sale și va amplifica tot ceea ce i le-ar confirma. Dacă va găsi un oarecare indiciu, irelevant pentru oricine altcineva, va transforma acel indiciu într-o dovadă incontestabilă care să îi confirme suspiciunea, ignorând toate faptele din jur care l-ar putea corecta și modifica.

Persoanele care suferă de această tulburare de personalitate privesc lumea ca pe un loc periculos, dominată de indivizi răuvoitori față de care trebuie să fie mereu în gardă și să se apere. Sunt întotdeauna cu ochii în patru, extrem de vigilenți și atenți. Caută și cercetează întotdeauna ceva anume. Deși percep faptele și situațiile cu acuratețe, le acordă o anumită semnificație în funcție de interpretările lor, ignorând semnificația lor reală. Astfel, ajung să distorsioneze realitatea, într-un fel încearcă să vadă prin ea, căutând întotdeauna înțelesuri ascunse. Îi suspectează pe cei din jur că le-ar vrea răul, se protejează în permanență, nu au încredere, pun la îndoială loialitatea altora, caută dovezi care să le confirme bănuielile, se simt ofensați cu ușurință, sunt răzbunători și sunt capabili să meargă până în pânzele albe pentru a răzbuna așa zile nedreptăți sau „comploturi” ale căror victime se cred.

Sunt reci, anxioși, distanți, lipsiți de simțul umorului, mereu în ofensivă sau defensivă, bănuitori, rigizi, orgolioși, nu pot recunoaște că au greșit, că s-au înșelat, le este greu să se relaxeze ori să se detensioneze, își susțin punctul de vedere indiferent de dovezile sau argumentele celorlalți și sunt deseori posaci, lipsiți de emoții pozitive. Așteaptă să fie înșelați, să se acționeze împotriva lor, gasesc înțelesuri ascunse în evenimente banale și sunt un fel de „colecționari de nedreptăți”. Pot interpreta un compliment ca pe o critică, un zâmbet ca pe o ironie la adresa lor, iar dacă, de exemplu, cineva uită să îi salute ori chiar nu îi observă, automat vor începe să îl suspecteze de fel și fel de comploturi și urzeli.

Persoanele cu această tulburare refuză să aibă încredere sau să fie mai apropiaţi de alţii pentru că se tem că informaţiile pe care le împărtăşesc vor fi utilizate împotriva lor. Sunt lipsiți de spontaneitate și se automonitorizează cu atenție pentru ca nu cumva să se autodezvăluie, nu cumva să le scape vreo expresie sau vreun gest nepotrivit. În general comportamentele persoanelor paranoide sunt planificate, intenționate, orientate către un scop și niciodată nu vor face ceva din impuls, dintr-un moft ori de dragul de a face acel ceva. Din punct de vedere emoțional sunt reci și lipsiți de sentimente tandre sau romantice, pe care le disprețuiesc ori se rușinează cu ele și pe care le privesc ca pe niște dovezi de slăbiciune. De asemenea nu sunt interesați de artă, estetică sau joc pe care de asemenea le privesc ca fiind semne de slăbiciune sau efeminare.

În cuplu își suspectează în permanență partenerii de infidelitate și sunt geloși și posesivi, caută dovezi care să le confirme bănuielile, pot strânge „probe” banale şi circumstanţiale pentru a-şi susţine acuzațiile, îi asaltează pe aceștia cu întrebări și nu se pot liniști decât atunci când li se confirmă suspiciunile. Își doresc să menţină un control complet asupra relaţiilor intime pentru a evita să fie înşelaţi si se întreabă şi se frământă tot timpul în legătură cu locurile unde se află, cu acţiunile, intenţiile şi fidelitatea partenerei sau partenerului. De multe ori, dacă partenerul unui paranoic ajunge într-un final să îi fie infidel, iar paranoicul află, va putea „răsufla ușurat” căci în sfârșit i s-a demonstrat că avea dreptate. Tot așa, atitudinea lui ostilă îi poate determina pe unii oameni să ajungă în punctul în care chiar să se poarte urât cu el ori să îi facă rău iar atunci, din nou, paranoicul va putea să spună „Am avut dreptate să fiu suspicios și neîncrezător”.

În activitatea profesională le este greu să colaboreze ori să coopereze cu ceilalți pentru că sunt distanți și reținuți, suspicioși, exigenți și intransigenți și preferă să lucreze pe cont propriu. De asemenea, își aleg cu atenție argumentele, sunt persuasivi și combativi și pot deveni dificil de contracarat într-o dezbatere sau un schimb de păreri. Din cauza promptitudinii lor de a contraataca, drept răspuns la ameninţările pe care le percep în jur, ei pot fi litigioși şi sunt implicaţi frecvent în dispute legale.

Această tulburare de personalitate se manifestă la diferiți oameni în diferite grade. Unii oameni pot avea anumite trăsături paranoice mai puțin pronunțate care se manifestă mai ales în situații stresante, pe când alții pot avea o paranoia extrem de accentuată.

Paranoicii au adesea fantezii de grandoare nerealiste, pot fi percepuți ca fanatici și tind să dezvolte stereotipuri negative faţă de alţii, în special faţă de anumite grupuri de oameni diferite de ale lor. Dacă un paranoic agresiv și megaloman ajunge la putere, se va înverșuna împotriva unor dușmani ipotetici pe care va considera că trebuie să îi extermine cu orice preț, în ciuda dovezilor contrare. Iar istoria abundă de astfel de exemple.

Pe de altă parte, există persoane care au anumite trăsături paranoice a căror manifestare este firească în anumite conjuncturi și există persoane care pot dezvolta adevărate delire de persecuție, iar între aceste două extreme există, bineînțeles, forme intermediare.

Tulburarea de personalitate de tip paranoid este mai frecventă la bărbaţi decât la femei și se întâlnește într-un procent de 0,5-2,5 în populația generală iar în clinicile psihiatrice poate ajunge și la 30%. Există mai multe șanse ca cineva să dezvolte această tulburare de personalitate dacă în familia sa au existat cazuri de schizofrenie sau tulburări delirante și, de asemena, ca și complicații, pot apărea episoade psihotice scurte, depresie, anxietate, abuz de alcool sau droguri.

Ce se poate face?

Personalitățile paranoice nu consideră ca ar avea vreo problemă astfel încât șansele ca acestea să ceară ajutor de specialitate sunt minime. Dar se poate întâmpla ca anxietatea sau depresia să îi determine să consulte un psihiatru sau un psihoterapeut. În cazul psihoterapiei, a câștiga încrederea unui paranoic se poate dovedi o sarcină extrem de greu de realizat, deoarece paranoicul va acorda cu foarte mare dificultate încredere cuiva. Dacă vorbim despre tratament medicamentos, există două categorii de medicamente care pot ajuta o persoană paranoică să depășească o anumită criză- antidepresivele și neurolepticele. Cele din urmă pot atenua sau pot face să dispară ideile de persecuție și unele idei ale paranoicilor agresivi.

Cum ar fi indicat să ne raportăm la personalitățile de tip paranoid?

Deși tendința poate fi de multe ori să îi evităm ori să devenim și noi la rândul nostru agresivi și paranoici, nu este indicat să facem aceasta, mai ales dacă circumtanțele ne constrâng să avem o anumită formă de interacțiune cu ei, deoarece vor deveni și mai bănuitori, și mai suspicioși. Pot ajunge să creadă că îi evităm pentru că am uneltit împotriva lor și acum ne este teamă de consecințe ori, dacă și noi la rândul nostru devenim agresivi față de ei, vor ajunge să creadă că bănuielile pe care le aveau la adresa noastră au fost întemeiate și că nu degeaba ne-au suspectat că nu îi suportăm ori că le vrem răul. Nu trebuie să devenim familiari sau prea apropiați dacă nu ne dorim, și tocmai de aceea o atitudine neutră față de ei este cea mai potrivită. Dacă ne deranjează anumite comportamente de-ale lor ori simțim că ne încalcă limitele și granițele, indicat este să ne exprimăm dezacordul într-o manieră clară și directă exact față de acele comportamente, în loc de a-i ataca personal.

Să fim clari și transparenți – un paranoic oricum ne va pune la îndoială intențiile și bunăvoința, tocmai de aceea este indicat să fim cât mai clari, fermi și conciși în ceea ce avem de comunicat. Mesajele ambigui, care lasă loc de interpretări nu vor face altceva decât să îi dea apă la moară.

Să încercăm să lămurim neînțelegerile – din cauza faptului că o personalitate paranoidă este mereu suspicioasă și distorsionează semnificația reală a unor evenimente, ne va acuza de cele mai multe ori pe nedrept. Deși punctul nostru de vedere în cele mai multe cazuri nu îi va domoli bănuielile, cel mai bine este să încercăm să expunem situația așa cum o vedem noi, altfel de la o neînțelegere se poate ajunge la un conflict și mai mare deoarece paranoicul se va gândi în continuare la cele întâmplate și va distorsiona din ce în ce mai mult semnificația evenimentului respectiv, găsind noi și noi sensuri și fiind gata oricând să înceapă represaliile.

Să evităm anumite subiecte de conversație cu ei – atunci când observăm că manifestă rigiditate, încăpățânare, aversiune, agresivitate, sau chiar fanatism față de un subiect anume, indicat este să ne păstrăm o atitudine neutră pentru că oricum nu îi vom putea face să accepte că există mai multe puncte de vedere asupra aceleiași probleme și că toate aceste puncte de vedere ar putea fi la fel de valide. Un paranoic nu va recunoaște niciodată că s-a înșelat și cu cât vei încerca să îi arăți cât de mult greșește, cu atât se va înverșuna și mai tare să îți arate cât de mult greșești tu.

Tu ai întâlnit astfel de persoane în jurul tău? Cum ai interacționat cu ele?

 

Dr. Ursula Sandner

 

26 comentarii pentru “Tulburarea de personalitate de tip paranoid

  1. Buna, Am cunoscut de curand o persoana si am petrecut cateva zile frumoase incercand sa ne cunostem. Am recunoscut amandoi ca ne placem si puteam sa discutam foarte deschis, si dintr-o data s-a schimbat la 90 de grade. A recunoscut ca e paranoic dar nu m-am gandit ca e asa grav. A inceput sa se lege de niste chestii care nu aveau nici o treaba cu el…sau nu la faza asta a relatiei. Sincer nu inteleg de ce se poarta asa si cum as putea sa-l ajut. Desi eu nu mai raspund la msg el contiuna..nu resusesc sa inteleg ce e cu el….multumesc

    1. Aceeqsi problema am si eu cu sotul mei….avem impreuna o fetita de 11 ani si inca un bebe pe drum…acum este internat la psihiatrie…..este foarte greu….de 12 ani suntem impreuna iar crizele astea de paranoia s au amplificat de vreun an si jumatate. Este foarte greu…..

  2. In fiecare zi am neplacerea si disconfortul de a ” convietui ” cu o astfel de persoana, la locul de munca. Este extrem de dificil si neplacut sa ai langa tine pe cineva cu care sa nu poti comunica, sa fie convinsa ca orice ai spune este pentru a o denigra. Sunt o persoana diplomata si cu simtul umorului, stiu sa vorbesc si sa ma adresez oricui, sa ma cobor sau sa ma ridic la orice nivel, sa gasesc un punct de inceput pentru orice conversatie…Oricat am incercat sa o integrez in echipa si orice metoda am folosit, nu am reusit, indiferent ca a fost vorba de servici, distractie, prieteni, etc. Cum poti sa traiesti in carapacea ta, in intuneric (cu jaluzelele trase, cu soarele sau lumina naturala care te deranjeaza, dar cu lumina artificiala folosita la maxim: neonul si o veiaza) , sa nu ai contact cu oamenii di jurul tau, sa ai impresia ca toata lumea isi bate joc de tine, ca toti iti vor numai raul, toti sunt niste prosti, incapabili si ocupa posturi de conducere, iar tu esti superior lor, te afli undeva sus pe un piedestal, deasupra lor si ii privesti cu superioritate.
    Cred ca am incercat orice este omeneste posibil, dar am obosit pur si simplu, din pacate am renuntat si ma limitez doar la strictul necesar.

  3. Draga Ursula, in ce masura ar putea un psihoterapeut, unul chiar foarte bun in profesia lui, sa realizeze ca sufera de aceasta tulburare? Si daca nu realizeaza, cum ar putea fi abordat sa inteleaga si sa accepte ca exista o mare probabilitate sa aiba aceasts tulburare, pe baza manifestărilor sale observate de-a lungul mai multor ani? Astept cu nerabdare raspunsul tau. Mulțumesc mult!

  4. Da am avut parte de o căsnicie de cosmar , cu o Femeie terorista si din acest motiv ne-am despartit . Ca nu am mai putut suporta si ea nu sa putut abtine. Desi am vrut sa o duc la medic , ca era viata un calvar cu ea si daca nu a vrut am divortat.

    1. Din păcate țin sa cred ca sunt o persoana paranoica(in relația de cuplu). Trăiesc cu un bărbat care îmi ofera tot ceea ce-mi doresc, suntem împreuna de 15 ani si de 5 căsătoriți, dar de 1 an caut motive…Mi-e frica de: infidelitate, singurătate, nesiguranța zilei de maine, etc.Teoretic știu ca nu e bine ceea ce fac(îmi îndepărtez soțul) dar practic NU ȘTIU cum si ce sa fac!

    2. Din păcate tind sa cred ca sunt o persoana paranoica(in relația de cuplu). Trăiesc cu un bărbat care îmi ofera tot ceea ce-mi doresc, suntem împreuna de 15 ani si de 5 căsătoriți, dar de 1 an caut motive…Mi-e frica de: infidelitate, singurătate, nesiguranța zilei de maine, etc.Teoretic știu ca nu e bine ceea ce fac(îmi îndepărtez soțul) dar practic NU ȘTIU cum si ce sa fac!

  5. Buna Ursula, Din pacate traiesc o astfel de situatie chiar cu mama. Am sesizat acest comportament de tip paranoid doar de vreun an de zile , cand efectiv situatiile expuse si prezentate erau ireale, desi sunt convinsa ca dezvolta aceasta tulburare de mai demult. Am incercat sa o fac sa inteleaga ca exista o problema, atat eu cat si psihologul la care a umblat o perioada, a luat un timp ceva tratament, mai mult la insistentele mele, insa nu pot nicicum sa o fac sa continue tratamentul, nu accepta ideea de a avea o problema sau cel putin nu in fata mea( nu stiu in ce masura o gandeste). Ba mai mult acoolul este un element principal in toata situatia, nu in cantitati semnificative (2-3 doze de bere), insa in mod constant. De cateva luni eu insami merg la psiholog, pt ca in prima faza nu am stiut cum sa gestionez situatia si am incercat cu inversunare sa o conving ca greseste ( pt faptul ca bea, ca nu merge la medic, ca nu ia tratament….). Insa totul se transformase intr un conflict continuu si ma simtea impotriva ei…desi eu doar doream sa o fac sa vada ca greseste. Am inteles acum ca nu asta e solutia, am acceptat situatia si pe mama asa cum e ea, o iubesc, iar in prezent avem o relatie cat de cat functionala. Bineinteles ca nu accept sau aprob ceea ce spune, cand nu e cazul, dar nici nu mai intru in polemici cu ea, asta a daunat f mult. Am sa te rog Ursula sa mi dai un sfat in acest sens si daca e ceva ce pot sa fac pentru ea in asa fel incat sa nu o supar. Multumesc.

  6. Da, din pacate o astfel de persoana este soacra mea. Ca vreau sau nu, trebuie sa o tolerez, pt ca face parte din familie.

  7. Din pacate traiesc cu un astfel de om.De foarte multi ani.La inceput am crezut ca e gelozie dar mai tarziu am realizat ca el are o problema mult mai grava.Asta mi-a ingradit mie tot ceea ce ma bucura si toate visele pentru care as fi vrut sa lupt.Acum lupt pentru a tine o casnicie care implica si un copil.Citind articolul regasesc aspecte din tot ceea ce traiesc.

  8. Salut. Am citit articolul si comentariile, cred ca sunt intr-o astfel de situatie si eu. Sunt de acord cu Mihaela ca e bine sa il/o lasi in pace. Ma intreb cat din paranoia e ceva nativ sau ca urmare unui sir de evenimente dificile; e firesc ca de-a lungul vietii sa intalnim si situatii bune si rele, si persoane care ne vor binele si care ne vor raul (cu sau fara motiv). Problema mea e ca cel de langa mine manifesta cateva dintre trasaturile expuse aici (neincredere in oameni, pastrarea doar relatiilor de prietenie mai vechi si o mai slaba abilitate de a face unele noi; sensibilitate si nestiinta de a reactiona in situatiile in care este sau i se pare ca este jignit, intepat, ironizat; imanenta unui pericol; o persecutie constanta – daca un act a fost gresit, atunci cineva a facut asta intentionat sau daca nu, atunci sigur ca sa il refaca i se vor pune piedici, va fi incetinit in solutionarea problemei etc etc). Din pacate „experienta” le-a invatat la fel si pe mama lui si pe sora lui care ii sustin opiniile si acolo unde nu le are ele i le genereaza; se incurajeaza unii pe altii ca sunt cei mai buni (poate cu motiv pentru ca sunt totusi oameni cu anumite realizari) dar la modul „cei mai buni si vesnic nedreptatiti”; acolo unde cineva ii jigneste sau doar li se pare, ca s-a incercat asta, atunci ei se lumineaza, se simt mai bine pentru ca in sfarsit sunt victime ale cuiva, rol care le place si le da un sentiment de bine, ii insenineaza si animeaza sa se planga.
    Uneori, sincer, gasesc ca e amuzant si ma „mananca” sa ii starnesc, alteori simt ca e mai putin fericit si incerc sa ma comport normal.
    Atentie insa sa nu ii luati prea in serios si nici sa va implicati prea mult. E ok si suficient sa ii abordati rational, ingaduitor si sa incercati sa ia jutati cu argumente cat mai realiste si exprimate cat mai clar, in cat mai putine cuvinte (exact ca la copii).
    Mult succes si voie buna tuturor care sunt in situatia de a relationa cu cineva care sufera de o astfel de problema!

    1. Este foarte dificil sa traiesti langa o astfel de persoana..ai nevoie de un puternic echilibru emotional si multa rabdare….Consider ca pentru mine a devenit un pic mai usor din momentul in care am inteles ca omul sufera de o boala ..am citit mult pe acest subiect .Incerc sa ma controlez cat pot de mult si atunci cand imi aduce acuze de tot felul incerc sa-i raspund cu calm si intelegere.De multe ori sunt pusa in situatia in care trebuie sa-i dau dreptate chiar daca consider ca greseste,doar pentru a-l calma si pentru a evita un conflict verbal.De 12 ani am trecut prin toate..crize de gelozie..e gelos pana si pe mama mea,urmariri,controlat telefon,intrebari despre tot ce am vorbit cu prietena mea..Sincer este foarte greu,din punc de vedere emotional este foarte frustrant..nu stiu niciodata la ce sa ma astept…

  9. Consider că nu se poate trăi cu astfel de om cu tulburare paranoida, poate doar într-o relație de amiciție. Fostul meu partener, tatăl copilului meu, cu care am trăit 10 ani, m-a chinuit și ciclic de ajunsesem să evit orice formă de comunicare cu el. Discutam superficial, mereu trebuia să îi dau dreptate și să fiu precauta cum mă exprim ca să nu ajungem la discuții interminabile de dovedire a adevărului lui. Era obsedat de protecție BGS, astfel că în timp ce stăteam în casă, aveam partiții armate ca să fie sigur că suntem protejați. Când cei din familie îndrăzneau să îi spună anumite lucruri din experiența lor de viață, aceștia deveneau dușmanii lui și cauta să dovedească prin dovezi/probe audio (înregistra mereu cu telefonul mobil conversațiile) că el este cel care are dreptate și acuza în permanență orice nemulțumire din copilărie până în prezent. Din fericire, am reușit să îl părăsesc și să-mi recapăt identitatea (în preajma lui eram mereu într-un rol bine aranjat ca să nu deranjez), dar acum am două procese juridice cu el, procese unde vine cu dovezi audio și scrise încă din 2008. Este o experiență toxică, patologică, dar am reușit să mă desprind și să încep să trăiesc după valorile mele interioare! Da, e adevărat că refuză orice formă de ajutor de specialitate, consideră că ceilalți au probleme, nu el!

    1. Asa este si tatal copilului meu…la fel ….tot timpul umbla cu inregistrari si isi cauta cearta in continuu….si ma pune sa recunosc lucruri pe care nu le.am facut

    2. cum ai reusit sa te desprinzi de o astfel de relatie? ca eu tot incerc de ceva timp si nu ma lasa sa plec( se pune in fata usii, imi ia bagajele etc).El considera ca nu are problema ci eu sunt singura problema.Daca as plec fara stirea lui ,oare ce s-ar intampla? Ar anunta politia si mi-ar intenta un proces, asa cum mi-a spus.Dar macar as iesi dintr-o astfel de relatie..

  10. Am citit mult si multe despre aceasta afectiune,si eu am o persoana in varsta cu aceeasi problema,la randul meu am si eu pe ale mele si uneori imi este greu sa fac fata tirului de acuze si provocari,cu toate ca sunt un om calm si cu tiglele pe casa.Persoana in cauza celputin in ultimele luni a devenit din ce in ce mai greu de inteles ,sau mai bine spus imi este mai greu de gestionat situatia.Sunt un barbat tanar care nu poate avea o viata normala din cauza acestei persoane care este sora mamei pe care am promis sa o ingrijesc ,aceasya fiind ultima dorinta a mamei mele pe patul de moarte.Multi m-au judecat ,altii mi-au dat dreptate dar,simt ca uneori si pe mine ma lasa puterile.

  11. Sotia mea m.a distrus cu nervii in ultimul hal.Ma acuza saptamanal de lucruri care nu se intampla.Am dormit de trei ori in masina noaptea ca ma jignea in ultimul hal imi jignea bunicii ma facea boschetar .Imi trimite mesaje cand sunt la munca sa imi zica ca ii scriu mesaje la o femeie ca asta fac toata ziua.Apoi vine langa mine si incepe sa ma studieze si sa imi zica ca ma gandesc la o alta femeie.E o nebunie nu pot comunica deloc cu ea.Ori ma acuza ori tipa atat.Imi verifica telefonul cand nu sunt acasa…mailurile..si apoi incepe sa zica :cine te suna?de la cine primesti emailuri ca tu vorbesti cu una pe mail pe ascuns asta face mereu .Apoi imi zice:zi adevarul.Inventeaza tot felul de lucruri ca sa ma prinda cu ceva sau sa recunosc ceea ce nu fac.Nu mai pot trai in halul asta viata e un calvar.4-5 zile e bine cu ea in casa si apoi incepe din nou cu toate.

    1. Buna Costin, ma numesc Jacques, traiesc acelasi calvar din 2009. Ca tine am fugit in baie, in wc, in bucataria, in alta camera, tot venea dupa mine cu urlete si scandal, vecini bateau la tavan…
      Sotia mea e si paranoiaca deliranta, si manipulatoare, si tot ce am citit la net despre acest fel de boala. Am iubit-o si tot nu vreau sa i fi facut niciun rau, dar am fost la un mic pas de AVC cu stresul permanent.
      Sunt acum in Franta, vin in Bucuresti o data doua pe an, de fiecare data e acelasi iad care l-ai descris si tu. Dupa ani de disperare am ajuns sa vorbesc cat sa poate de putin, sa nu reactionez la nicio acuzatia deliranta, pur si simplu iau o carte si ma duc la balcon si o las sa se raceasca singura, dar nimeni nu poate trai asa, nu stiu cum am rezistat 10 ani.
      Psihiatri m au cu toti sfatuit s-o parasesc si sa mi salvez viata, dar nu pot sa parasesc un om bolnav.
      Am cautat un grup de intrajutor psihologic in bucuresti, inca n am gasit.
      Curaj si raspunde ma daca vrei, fara nicio obligatie.
      Jacques.

  12. Buna….am trait si eu o experienta de asta…..am avut o relatie care sa terminat acum 1 an…încă îl iubesc….lucrurile au stat asa:ne_am îndrăgostit (eu fiind maritata l-am părăsit pe sot cu care nu ma mai înțelegeam…alături de acest băiat am putut să cunosc iubirea aprecierea dar si o mare gelozie )…am fost împreună un an jumatate…7 luni au fost de vis….apoi a inceput coșmarul…a început să mă acuze k il înșel cu diferite persoane de la locul de munca pe care îl aveam în comun,cu prietenii lui cei mai buni care ulterior l-au îndepărtat din grupul lor. I am dat test poligraf,adresa de mail si parola facebook pana si desfasuratorul telefonului si tot il inselam in opinia lui…a început într-un final sa ma acuze ca sunt escortă si k nu vreau sa ii recunosc …recunosc ca cu copilul meu se purta f frumos… dar pe mine mă strâns într-o zi de gât pe strada ptr ca neam certat f tare si l-am contrazis…candva am fost la ploiesti cu munca….am stat in camera amandoi…ajunsese sa ascunda cheia in camera cat eram in baie ptr ca el credea ca in timp ce doarme fugeam sa fac sex cu altii in hotel…..intro zi in parc…pe seara am asistat la un conflict intre2 persoane cu cutit si pistol…..cel cu pistol a venit la noi si nea cerut o informatie….. dupa ceva timp ma acuzat ca de fapt cel cu pistolul vroia sa il omoare pe el la ordinul meu…un alt episod aiurea a fost cand eu si toti prietenii lui neam trezit cu o plângere la poliție pe motivul că suntem un grup infracțional neam despărțit f urat după asta…..ca sa ma poata uita apoi 3 luni mai tarziu…a plecat in germania…imi mai trimitea mesaje si mia recunoscut ca inaibte sa plece a strâns o si pe mama lui de gat…dupa 8 luni de la despartire sa intors in tara…ma căutat…neam vazut de 2 ori….sentimentele au fost aceleași de ambele părți…ne iubim….dar a preferat să nu mai dea niciun semn …au trecut 3 luni decand l-am văzut….numi raspunde la mesaje Dar vad ca pe facebook mai posteaza ceva de mine desi nu recunoaste.. ultima data cand l_am vazur ma sărutat pe frunte….si am vazut cand ia dat mesaj mamei lui k a fost la doctor si ia dat niste medicamente depakaine… stiu ca de cate ori ii spuneam k are nevoie de un specialist refuză categoric ptr ca nu vroia sa recunoasca k are o problemă….îmi este greu fără el…as fi vrut sa il pot ajuta Dar nu ma lasat niciodată…am incercat sa vb cu mama lui si nu a vrut sa accepte ca fiul ei are o problema desi prienii lui ma aprobau dar nu vroiau sa mai aiba treaba cu el dupa tot ce se intamplase…….stiu ca si el imi simte lipsa?…ultimul lui mesaj a sunat ceva de genul…” culmea,pe cine am iubit trebuie sa o tin la distanță..fi fericita si treci peste”.?….acum nu stiu ce sa cred…..oare chiar ii este frica sa nu imi faca rau? Stiu ca are o problema psihica dar totusi as fi vrut sa fiu alaturi de el….oare se poate trata aceasta paranoia? Mentionez ca consuma niste droguri sa zic si la inceputul relatiei noastre si pierdut functia de sef de linie din cauza unui conflict cu un manager…..va rog…astept niste raspunsuri…multumesc

  13. Am uitat sa specific ca de fiecare data cand ma certam cu el..imi spunea sa caut ajutor de specialitate ca sunt nimfomana si nu vreau sa recunosc… ca eu umblu cu alți bărbați iar el se chinuie din greu sa ma faca sa inteleg ca ma iubeste….trecea de la o stare la alta…era cand iubitor cand f violent verbal….c7 cateva luni înainte să ne despărțim a fost diagnosticat cu dublă personalitate…..

  14. Din nefericire am avut o prietena apropiata care sufera de paranoia. Am facut o depresie cumplita din cauza modului in care s-a comportat cu mine. In terapie am aflat ca ea sufera de paranoia. Am rupt relatia. Simt compasiune pt ea. Din pacate nu o pot ajuta. Nu isi da seama ca are o tulburare foarte grava ce necesita ajutor de specialitate.

  15. Foarte bun articolul. Descrie in detaliu ceea ce inseamna persoana paranoida.
    Totusi, am o nelamurire… care este limita dintre paranoia si caracteristicile societatii in care traim? Mai exact, o persoana poate sa fie normala, sa nu aiba aceasta afectiune si chiar sa fie o problema la nivel de societate. Sa nu existe o problema cu individul, pe care noi il consideram paranoic.
    Cati dintre noi nu am intalnit oameni care se dau ingeri, cand de fapt isi urmaresc interesul sau ia de la unul ca sa ii dea altuia si invers, in ideea ca isi creeaza o imagine de om bun?
    Cati dintre noi nu am avut de a face cu oameni barfitori, care duc o viata linistita, dar isi ocupa timpul cu vietile altora? Rautati care nu isi au rostul.
    Nesinceritatea, una vorbesc, alta fac, minciunile, perfidia, orgoliul, prefacatoria etc, acestea dezamagesc un om si apoi nu mai are incredere in ceilalti.
    Oare chiar toti suntem paranoia? Pentru astfel de trasaturi le-am intalnit la multe persoane… Sau societatea in care traim nu isi gaseste scopul, este needucata si intoleranta? Imi doresc sa vina ziua cand voi intalni oameni care nu emit judecati de valoare, ci se vor accepta ca atare.

  16. Cine a stabilit regulile normalității mai ales în această situație?
    Normalitatea este un lucru care este în firea noastră și acest lucru se simte în sufletul nostru și are ecou în conștiința noastră.
    Trăim în lumea normelor și totul este cu măsură.
    Dacă nu ar fi existat limita/măsura nu ar fi existat nici norma iar în felul acesta totul ar fi fost uniform.
    Plecând de la această premiză cine ar putea judeca pe cineva că este izolat, necomunicativ, introvertit sau suspicios în situația în care tiparele de educație din toate culturile lumii diferă de la unele la altele?
    Deci, cine este vinovat, creierul pentru că gândește infinit sau culturile ce ne-au fost implementate? După cultură avem și gândirea, rațiunea formată într-un anumit fel.
    Societățile au creat culturi și pe baza acestor culturi s-au creat rațiuni cu, care noi judecam orice situație, caz, etc., DAR aceste judecați nu sunt întotdeauna în conformitate cu ceea ce sulfetul nostru simte și atunci noi nu mai suntem în conformitate cu societatea, iar societatea când apare o astfel de problemă o rezolva prin psihiatrie, și în felul acesta să nu te rupi de turmă și să te rătăcești. Drumul întotdeauna ți-l arată oamenii, numai tu trebuie să știi ce vrei, ca să pui întrebările corecte. Drumul sau calea n-o găsește nimeni de la sine decât dacă esti un om care întotdeauna te-ai purtat după conștiință, dar dacă tu ai călcat mereu pe ceea ce conștiința îți semnala atunci înseamnă că rata de eșec este pe 50%.
    Pentru a da un diagnostic corect în psihiatrie este nevoie de discuții sincere, curate cu pacientul.
    Orice suflet bolnav nu se va vindeca vreodată până ce nedreptatea ce i s-a făcut nu va fi reparată.
    Medicii în foarte multe cazuri dau medicamente și fac psihoterapie dar niciodată la un astfel de bolnav nu se duce nimeni să-i rezolve problema cu adevărat, tot pacientul trebuie să facă eforturi să înțeleagă până la urmă ce nu este de înțeles, această problemă deci rămâne în suflet și ea va mistui din ce în ce mai mult până va nimici cu totul sufletul și trupul totodată.
    Orice problema are o cauză.
    Eu personal am avut probleme de mic copil.
    Am avut un tată foarte disperat de frica vieții, foarte speriat. Mereu m-a persecutat. Într-un final m-am îmbolnăvit și am ajuns la psihiatrie. Am avut noroc de un medic foarte bun și m-a repus pe roți cu tratament. După ce mi-am mai revenit am început să citesc, să mă rog și să fac sport. Chiar m-am făcut beton, dar nedreptățile care mi s-au făcut tot acolo au rămas, mă gândesc să uit de tot de el ca să mi se șteargă ce este acolo pe suflet, sau să-i fac bine că poate așa s-o vindeca și el de răutate, în primul rând,pentru că răutatea este cauza tuturor bolilor.
    Este posibil să nu-mi placă nici unul dintre drumuri dar până la urmă orice drum are nenorocirile și bunătățile lui, așa că nu mai contează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.